Jenița Naidin
Lucian Blaga, la Bistrița (1938-1940)
Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2018

 

 

Monografia Lucian Blaga la Bistrița (1938-1940), scrisă de Jenița Naidin, cu un studiu introductiv şi addenda de Zenovie Cârlugea, recuperează date esențiale despre prezența scriitorului în perioada celor doi ani în căsuța ce şi-a achiziționat-o pe Dealul Târgului, spre Năsăud.
În cele trei capitole sunt descrise trăirile filosofului la căsuța de pe deal, într-un loc mirific de care s-a îndrăgostit, iar priveliştea care i se aşternea în fața ochilor spre Valea Bârgăului l-ar fi făcut să exclame: „Acesta e adevăratul meu spațiu mioritic”. Acolo se spune că ar fi scris „Diferențialele divine”, din Trilogia cosmologică.
Pe lângă lucrurile cunoscute până acum din corespondența pe care Blaga a avut-o atât cu familia, cât şi cu unii scriitori, cartea surprinde şi prin convorbirile cu urmaşii cumpărătorului moşiei, de la scriitor, Anuță Sabina, Anuță Dorina şi vecina Irene Pop. De asemenea, sunt incluse consemnări ale unor scriitori despre Casa Blaga de la Bistrița, amintind aici pe Ioan Pintea, Victor Ştir, Mircea Gelu Buta, Constantin Sănduță.
În Addenda ne întâlnim cu scriitorii din Bistrița-Năsăud ce s-au aflat în relație cu Lucian Blaga, amintind aici pe Liviu Rebreanu, Iustin Ilieşiu, Gavril Istrate, Alexandru Husar, Lucian Valea, Aurel Rău şi lista poate continua.
Secțiunea „Foto-documentar” prezintă imagini inedite cu Lucian Blaga la căsuța de pe Dealul Târgului, cu starea casei de-a lungul timpului, până la demolare, precum şi cu casa familiei Pavel din Bistrița, unde poetul se simțea „atât de bine”, una dintre cele mai frumoase din oraş, unde, în momentul de față, se află Conacul Verde.
Jenița Naidin se apleacă cu seriozitate asupra subiectului, dovadă stând şi zecile de volume ce constituie bibliografia. De la momentul în care scriitorul doreşte să achiziționeze o proprietate în zona Clujului, acolo unde ajunge profesor universitar, la căutările surorii Letiția Pavel, până la prezența lui Blaga pentru prima dată la Bistrița, toate sunt descrise cu un fir epic ca al unui roman de către Jenița Naidin. Apoi, prezența marelui scriitor în frumoasele veri la gospodăria de pe Dealul Târgului, de unde scrie prietenilor apropiați, spunându-le că lucrează o nouă carte, dar şi la grădină, alături de soție, sunt pagini de memorialistică care merită a fi aşezate pe raftul celor care l-au iubit pe filosof, dar şi a bistrițenilor care pot fi mândri că în mijlocul lor a trăit unul dintre numele ce au adus literatura românească la loc de cinste pe coordonatele lumii.
„Am fost în anii 2014‑2017 de mai multe ori în locul unde poetul a avut o casă și grădină în anii 1938‑1940. Sunt conștientă că această lucrare cuprinde doar o parte din ce se poate înmănunchea mai complet ca și informații despre locuirea familiei Blaga câtva timp lângă Bistrița și, de aceea, nădăjduiesc pentru viitor că, după apariția acestei prime cărți, se vor întocmi alte scrieri cu alte mărturii despre legătura lui Lucian Blaga cu frumoasele meleaguri bistrițene… Acum, când cartea este sub tipar, casa Blaga nu mai este, iar mărturia că a rămas locul gol o găsiți în imaginile de la finalul acestui volum pe care l-am scris cu emoție, smerenie şi efort… M-a însoțit smerenia pentru că nu sunt specialist în domeniul cercetării istoriei literare. Am depus efort susținut deoarece munca ocupă un rol foarte important în viața mea. Povestea acestei case de lângă oraşul Bistrița este amplă, iar eu am să spun doar un crâmpei” spune autoarea în debutul volumului.
Dar care ar fi povestea? Sora mai mare a poetului, Letiția, se stabilise imediat după Primul Război Mondial în oraşul Bistrița, deoarece, soțul ei, Ion Pavel, „pentru meritele sale deosebite a fost numit în 1919 revizor şcolar al județului Bistrița, de către Consiliul Dirigent”. Lucian Blaga, având în sufletul său dorința arzătoare să se întoarcă în patrie (era atunci ministru plenipotențiar în Portugalia), a dorit să aibă o casă la țară, scriind despre asta unei rude (Lelia Rugescu, nepoată): „Aş vrea să cumpăr 5-10 jugăre de pământ, grădină cu pomi, şi pentru zarzavat. Mi-aş clădi o casă în stil țărănesc. Acolo vreau să stau 5-7 luni pe an! Şi vreau să fie pe la Bistrița”. Bazil Gruia ne arată într-o carte a sa: „Lucian Blaga, în anul 1939, ducea în această casă o viață patriarhală, foarte puțin pretențioasă, scria, se plimba prin grădină şi stătea de vorbă cu copiii”.
Soția poetului, Cornelia Blaga-Brediceanu, în volumul Jurnale 1919| 1936-1939| 1939-1940| 1959-1960, Ediția Humanitas, 2016, vorbeşte despre casa din Bistrița, iar Dorli Blaga, fiica soților Blaga, o completează pe mama ei prin note de subsol explicative. „Portugalia, 1938, 31 octombrie. Suntem proprietari de quinta! Ni s-a împlinit, în sfârşit, o veche dorință! Familia Pavel ne-a telegrafiat azi că au cumpărat grădina de pomi despre care ne scriseseră săptămâna trecută. La 24 octombrie a dat Lucian telegrama să o cumpere şi până azi ei au şi încheiat contractul. Quinta noastră e situată la 3 km de Bistrița pe o colină care coboară în terase, şi are în fața ei o privelişte întinsă. Avem acolo vreo mie de pomi roditori, 500 [de] meri, 70 [de] nuci etc. Şi 300 [de] vițe de vie… 19 noiembrie. Altă telegramă, din Bistrița: «Gospodăria într-adevăr o minune – Lucian»” Suntem fericite (p. 112, 113).
Cel mai amănunțit Blaga îşi descrie proprietatea de la Bistrița în Corespondența cu Elena Daniello… „O împrejurare neașteptată mă face să‑mi amintesc de grădina de pe dealul Burgului de la Bistrița, al cărei proprietar am fost din anul 1938 până imediat după al Doilea Război Mondial. Am cumpărat acea grădină în toamna anului 1938, pe când eram ministru plenipotențiar în Portugalia. Universitatea de la Cluj îmi făcuse chemare la catedra înființată anume pentru mine, de Filosofia culturii. Intenția mea era să mă întorc în țară, după aproape un deceniu și jumătate de diplomație. Cea mai fierbinte dorință a mea era să am o grădină la țară, prin împrejurimile Clujului, cu o căsuță și gospodărie țărănească unde să mă pot retrage în timpul verii și al lungilor vacanțe universitare. Sora mea, Letiția, căsătorită și statornicită de mult timp în orașul Bistrița, s‑a oferit cu entuziasm să‑mi caute o așezare rustică potrivită. Mi‑a găsit‑o la vreo 3 km depărtare de acest oraș al grădinii, pe drumul vechi către Dumitra. Pe la capătul de jos al grădinii trecea drumul mai nou și bine bătut spre Năsăud. Grădina se întindea pe clinul ușor învălurat al dealului, pe vârful căruia străjuia o pădure de stejar și fag și rămășițele unui turn de cetățuie medievală, de unde, după legendele locului, nobili tâlhari răpeau prin secolul XV frumoase săsoaice pe care le închideau în Burg pentru plăcerile lor. Aveam de toate în grădina mea. Mai ales o splendidă privire asupra văii Bârgăului, asupra munților spre răsărit, unde se ascundea în albastrul neguros așezarea Colibița. Când mi‑am luat în primire rostul de agricultor, am spus sorei mele că nu putea să găsească un loc mai potrivit visurilor mele de tinerețe tomnatică. Casa era acoperită cu șindrilă și avea pridvor de jur împrejur. Aveam, în ocol, șură, șopron, grajd. Aveam în livadă vreo patruzeci de nuci bătrâni ce dădeau multă umbră și puțin rod. Și mai aveam o vie, din care s‑ar fi putut recolta până la o mie de litri de must. N‑am avut norocul să stau în grădină decât două veri foarte lungi, în anul 1939, din mai până la sfârșitul lui septembrie, și în 1940, din mai până la sfârșitul lui august, când verdictul de la Viena ne‑a constrâns să ne refugiem în grabă, lăsând totul în grija unor vecini, care în anii următori s‑au transformat în devastatori binevoitori ai bunului meu. Cele două veri petrecute la grădină au rămas însă printre amintirile de zenit ale vieții mele. Elemente de atmosferă și de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile mele scrise mai târziu. Dorința mea fusese să dau o mare dezvoltare vieții mele rustice, dar evenimentele de răscruce ale vieții internaționale, răsturnările politice, deplasările de hotare au zădărnicit totul. Foarte prielnice au fost însă acele două veri pentru dezvoltarea fiicei noastre, care după întâia copilărie citadină a îndrăgit atunci viața la țară. În mijlocul curții aveam un fel de monument al naturii: un copac din neamul coniferelor, un exemplar puternic și sănătos din specia Sequoia Gigantia. Tulpina era foarte groasă, înălțimea de 20 de metri. Copacul era unul din cele câteva exemplare ale speciei pe care le avem în țară. Se știe că acest copac crește prin America, în Statele Unite. Este copacul cu cea mai mare longevitate: trăiește cinci mii de ani. Al meu să fi avut 70 de ani. Eram foarte mândru de prezența lui în grădina mea. Când te apropiai de Bistrița cu trenul, copacul se vedea de la mare distanță. Când la reîntoarcerea din refugiu, după război, m‑am dus întâia oară la Bistrița să văd ce s‑a ales în curs de cinci ani de proprietatea mea, am băgat de seamă, apropiindu‑mă cu trenul, încă de la mare depărtare, că Sequoia de pe Burg nu se mai ridica în peisaj ca altădată. Ajuns în grădină, aflu că Sequoia a fost tăiată în timpul războiului și că se usca de sus în jos. Partea vie nu mai avea decât jumătate din înălțimea de odinioară. Copacul era pe cale de a se usca în întregime. Împrejurarea nu‑mi era de bun augur pentru întoarcere. Trăim acum în anul 1958, [când] citesc într‑un ziar o notiță despre descoperirile arheologice ce s‑au făcut în toamna aceasta pe dealul Burgului de la Bistrița. De la Institutul de arheologie aflu că sub pădure, nu departe de fosta mea grădină, s‑au descoperit vreo 40 de urne cu cenușă și oscioare. După tehnică, ornamentică, stil, unele sunt de pe la 1500 înaintea erei noastre. Ele au deci o vechime aproximativă de 3.500 de ani. Urne protodace, desigur. Cât timp am stat în grădina de pe Burg, n‑am putut să bănuiesc, nici chiar în visurile mele poetice, că sălășluiesc pe‑un cimitir dacic atât de impresionant. Dacii, a căror cenușă s‑a găsit lângă grădina mea, au fost contemporani cu Moise profetul și cu nu știu care dintre piramidele vechiului Egipt. Ei au trăit câteva secole înainte de luptele de la Troia. Arheologia e o știință poetică. Dar deosebit de poetică devine această știință când se leagă într‑un fel de locurile tale, de‑o grădină în care ți‑ai făcut odihnitorul somn, după ce ai lucrat în vița ta, de pe același loc, crescută din cenușa strămoșească” (Din Caietele Elenei Daniello, Grădina de la Bistrița, BCU Cluj‑Napoca, Fond Daniello. Transcriere de Mircea Popa, în Apostrof, Cluj‑Napoca, nr. 5/ 2015).
La 3 august 1939, îi scria lui Ion Chinezu, la Cluj, invitându‑l să‑l viziteze la grădina de la Bistrița: „Cam de când sunt aici lucrez la volumul de cosmologie. Sunt cu totul cuprins de acest studiu, pe care vreau neapărat să‑l isprăvesc până la sfârșitul lunii. Viața aici e nespus de frumoasă, în ciuda enervărilor cu gospodăria. Peste o săptămână cred că avem întâii struguri copți. Și acum iată despre ce este vorba. Ionică să poftească la noi! Îi așteptăm neapărat pe miercurea viitoare. Dar asta sigur, căci așa ne împărțim cu oaspeții pe care îi avem […] Pe Nela nădăjduim s‑o avem la noi în Septembrie. Lipsa paturilor ne silește la invitații prin rotație…” (Lucian Blaga, Corespondență A‑F, Ediție îngrijită, note și comentarii de Mircea Cenușă, Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1989, p. 223).
La 18 august îi scria lui Vasile Băncilă că are în pregătire cursul Despre gândirea magică, dându‑i câteva informații despre preocupările gospodărești: „Gospodăritul mă pasionează enorm. Dar este o secetă grozavă, încât ne‑au secat toate fântânile. Chiar și apa pentru vite trebuie s‑o aducem de la 3 km distanță. Dorli e fericită cu cei doi iezi albi ai ei, foarte drăguți și foarte comici, la dreptul vorbind sunt iade, una «Pana», cealaltă «Păunița». Le‑am găsit într‑un sat săsesc și le‑am adus dintr‑o plimbare cu trăsura. Doamna Blaga și‑a făcut obiceiul să se scoale cam pe la 5‑6, altfel dorm și servitorii. De‑o lună e la noi și Tința Focșăneanu. Chiar azi a cules întâii struguri din vie. Produsele n‑au însă nici un preț. E o jale să vezi cum se duc la piață perele de aur, ca să încasezi exact atât cât costă culesul. Nu înțeleg, pur și simplu, cum trăiesc țăranii. Pentru mine, e un miracol. Totuși cu gospodăria am proiecte frumoase, chiar dacă n‑ar fi de nici un folos. O fac de dragul gospodăritului în sine. Ca să vezi cât de mult îmi place, îți spun, că timp de două luni n‑am coborât la Bistrița decât o singură dată – ca să mă tund…” (Lucian Blaga, Corespondență A‑F, pp. 38‑39).
În același august 1939, poetul mai scrisese familiei avocatului Lionel Blaga de la Sibiu: „Lucrurile merg bine. Numai seceta e cam mare și ne seacă toate fântânile. Eu încerc să prind câte ceva din ale gospodăriei. Plăcerea mea e mai ales via. Nuci sunt. Mere – mijlociu. Pere multe. Cucuruzul cam întârziat. Dorli se simte ca‑n rai: cu grajd, cu vaci, cu iepe, cu iepuri. Toate deopotrivă de însărcinate. Cu excepția Corneliei. Care se străduiește să țină la înalt nivel totul. Eu stau ziua întreagă în pijama verde și scriu o nouă carte. Merge strună. Numai război de n‑ar fi.[…] Eu cred că spre sfârșitul lui Sept. totuși veniți și voi odată cu mașina până aici. Dor și drag.” (Lucian Blaga. Corespondență A‑F, ed. cit., p. 71).
La 30 august, pe când se afla la gospodăria din Bistrița, unde tocmai se tăiase otava câmpului, cade și nefericita veste a „dezlipirii părții mai mari a Ardealului de Țara‑Mamă”: „Am pierdut Ardealul, Clujul, grădina!”, consemnează în lacrimi Cornelia. În chiar seara aceleiași zile, familia Blaga pleacă urgent la Cluj, cu lucruri împachetate în mare grabă. Ziua de 2 septembrie („Ziua mea – ce zi tristă!”, consemnează Cornelia) îi găsește pe soții Blaga la Bistrița, împachetând mobila, biblioteca și celelalte lucruri, transportate la familia turdeanului Murășanu cu câteva camioane. La 3 septembrie s‑au împachetat „ultimele lucruri”: „N‑am lăsat ungurilor nici un cui.” Și sora poetului, Lelia Pavel, cu familia sa, va părăsi Bistrița, vânzându‑și casele din Bistrița și Cluj, îndreptându‑se către Vatra Dornei, unde familia Blaga avea încă o casă, Vila Belvedere („casa noastră de acolo”, cum scrie Cornelia în Jurnalul său) (Blaga‑Brediceanu, Cornelia, Jurnale – 1919; 1936‑39; 1939‑1940; 1959‑1960, Ediția îngrijită și comentată de Dorli Blaga, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2008).
Cunoscându‑i mâhnirea pricinuită de Diktatul de la Viena, Basil Munteanu îi va scrie la 12 august 1942, la Sibiu, încurajându‑i speranțele: „Grădina de la Bistrița nu trebuie uitată, ci recâștigată. Trebuie!”.
Poate că, dacă am fi avut mai mulți oameni ce luptă pentru păstrarea căsuței lui Lucian Blaga, pentru renovarea şi deschiderea unui muzeu, am fi avut pe drumul dintre Bistrița lui Andrei Mureşanu, autorul versurilor Imnului național, spre Prislopul lui Liviu Rebreanu, întemeietorul romanului românesc modern, o oază de frumusețe a spațiului mioritic în care să ne întâlnim cu filosoful Lucian Blaga. Ne rămâne doar amintirea şi o carte ce vorbeşte despre toate aceste lucruri, inclusiv fotografiile de anul trecut, dinaintea demolării casei, devenind de acum arhivă.
Prin cartea Jeniței Naidin se aduce nu doar un omagiu scriitorului Lucian Blaga, ci şi plaiurilor bistrițene, pe care acesta le-a îndrăgit atât de mult, considerându-se aici, cu adevărat, acasă.