În anii cinzeci ai secolului trecut cărțile de poezie și cu precădere cele de estetică și filosofie ale lui Lucian Blaga, au fost interzise studenților și marelui public. La puțină vreme după dispariția în anul 1961 în orașul Cluj a marelui poet-filosof, vor începe să apară câteva volume de poezie, inclusiv inedită (1962, 1967, 1968 – cunoscutele ediții George Ivașcu și Aurel Rău, dar și cărți de proză și eseuri din ultimii ani de viață: Hronicul și cântecul vârstelor, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Luntrea lui Caron etc. Nu peste mult timp vor fi tipărite primele volume dintr-o ediție critică a operei poetului, filosofului și dramaturgului transilvan, cea dintâi datorată fiicei sale, Dorli Blaga, OPERE I-XII, 1974 -1995, și a doua, a universitarului George Gană, OPERE I-V, 1982,-1983.
După perfidul și denigratorul studiu al criticului N. Tertulian, publicat în foileton în Viața românească (1963) în care opera lui Lucian Blaga era examinată prin calomnioasa grilă marxistă, a urmat o avalanșă de eseuri și exegeze ale liricii, esteticii, filosofiei, incluse fiind afinitățile și izvoarele, astfel nu există critic sau istoric literar important care să nu fi scris asupra autorului volumului Poemele luminii, 1919. Tuturor acestor judecăți de valoare nu putem să nu le adăugăm paginile marelui critic și romancier G. Călinescu, dedicate în a sa monumentală Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Amintim că acesta prețuiește cel mai mult poezia și dramele lirice în defavoarea gândirii filosofice, descrisă în capitolul „doctrina miracolului” din care fac parte și Nichifor Crainic și Vasile Voiculescu, viitori deținuți politici în temnițele comuniste.
Ultimul dintre cei 9 copii ai preotului ortodox, Lucian Blaga, născut în 1895, citește încă în adolescență filosofie modernă aparținând unor Vasile Conta, H. Bergson, Darwin, Wilhelm Wundt, Vivecananda (despre conceptele și simbolistica Vedanta ) etc. La 15 ani debutează în poezie în revista Tribuna ce apărea la Arad, iar în domeniul gândirii filosofice, la 19 ani, cu un articol despre fasimosul concept bergsonian: intuiția. Absolvent al facultății de Teologie din Sibiu, din 1917 frecventează cursuri de filosofie la Viena. În 1920 Blaga își susțitne teza de licență „Kultur und Erkenntniss” (tradusă în limba română în 1922 sub titlul Cultură și cunoștință. Între 1921 și 1923 publică două drame (Zamolxe, Tulburarea apelor) precum și un alt volum de poezii, Pașii profetului. Între timp se căsătorește cu Cornelia Brediceanu, căreia îi dedicase volumul de debut. Tânăra familie Blaga se mută la Cluj. Scriitorul colaborează la revista Gândirea condusă de Crainic, dar și la Patria, Cuvântul etc. Între 1924 și 1925 Blaga publică un alt volum de poezie, În marea trecere, și două eseuri: Filosofia stilului și Fenomenul originar, precum și drama Daria, căreia îi va urma în 1927 un alt text dramatic, Meșterul Manole. Începănd din 1926 va fi promovat în diplomație, în calitate de atașat, purtător de cuvânt, consilier la Varșovia, Parga, Berna, Viena, și ca ambasador și ministru plenipotențiar la Lisabona între 1938 și 1939. Este ales membru al Academiei Române în 1936, la doar 41 de ani. Va deveni faimos discursul său prilejuit de ocazie pe care îl va publica sub titlul „Elogiul satului românesc“. Din 1938 până în 1948, a fost profesor universitar la catedra de filosofia culturii, creată special pentru el. Își întrerupe colaborarea la Gândirea în 1942 din pricina unei suspecte orientări fasciste a revistei; va continua să-și publice eseurile filosofice în Saeculum (1943 -1944), un periodic fondat chiar de el.
După trei decenii de extraordinară fecunditate cu roade de excepție atât în plan poetic (La cumpăna apelor, La curțile dorului, Nebănuitele trepte) cât și în cel dramaturgic, estetic și filosofic (e de-ajuns să amintim noile drame Avram Iancu, Cruciada copiilor, Arca lui Noe), eseurile Cunoașterea luciferică, Spațiul mioritc, Diferențialele divine) personalitatea marelui poet, filosof și profesor universitar din Cluj străbate o perioadă de resemnată eclipsă.
Chiar dacă Blaga continuă atât să predea în anul 1949, căt și să scrie poezie, studii de estetică și memorialistică, adversarii săi se pregăteau să-l deposedeze de autoritatea dobândită prin operă, cât și de toate funcțiile sale publice. Autorul celor trei celebre studii, Trilogia cunoașterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, și-a asumat în ultimii ani de viață traducerea capodoperei lui Goethe, Faust, editată în 1956. Elogiat pentru amplul său sistem estetic și filosofic de către cei mai de seamă critici, filosofi și scriitori din epocă ca de pildă, Eugen Lovinescu, Emil Cioran, Pompiliu Constantinescu, Constatin Noica, Mircea Eliade, Romulus Vulcănescu (martirizat în temnițele comuniste), denigrarea detractorilor săi din anii cinzeci n-a avut puterea să-l atingă și nici să-l mâhnească. Cum ar fi putut acești demolatori teleghidați și plătiți de către politicienii regimului comunist să întunece fascinația, soliditatea și perena faimă a poetului ce se odihnește în curtea bisericii satului Lancrăm, epicentru al eternității sufletului românesc, un miracol istoric și totodată o enigmă, ca să folosim titlul unei faimoase cărți a istoricului și academicianului George I. Brătianu? În privința eșecului decernării Premiului Nobel pentru literatură în anul 1956, acordat în schimb spaniolului Jimenez, nu excludem intrigile și campaniile negativiste ale ideologilor români staliniști ca și în cazul premiului Goncourt ce-ar fi urmat să-i fie acordat lui Horia Vintilă.
Încă de la debutul său cu Poemele luminii, Lucian Blaga a fost considerat un poet deja matur prin originalitatea sa, apreciere ce va fi confirmată de cărțile ulterioare, Nebănuite trepte, precum și de versurile scrise în ultimii zece ani de viață și tipărite în volumul Poezii din 1962. Surprinzătoare va fi întrepătrunderea între ideile filosofice și registrele lirice prin metafore revelatorii Harul său de a palpa universul și de a-i revela misterioasele splendori prin tulburătoare interogații, concretizate prin tot atâtea imagini sensibile, har susținut fie de un ritm cvasi liturgic, fie de o dramatică aritimie, face din Lucian Blaga cel mai mare poet metafizic după Mihai Eminescu. Vitalitatea, panismul expresionist nietzschean, frenezia mitologiilor autohtone din volumul Pașii profetului sunt înlocuite de o reculegere esențială a autorului ce dă la iveală un fel de cercetare a misterului universal pe fundalul scurgerii timpului individual. Ideea de evoluție, de progres tehnologic și rațiune pragmatică sunt în gândirea poetului premisele periclitării vieții fiecăruia dintre noi, a oricărei trestii gânditoare.
Din confruntarea cu spectacolul pângăririi peisajului „originar”, din mutilarea străvechiului echilibru între om și natură, se degajă o mâhnire cu accente ecologice, din care izvorăște o poezie tip Făgăduinți din flăcări. Până și vrăbiile și șerpii poartă marca stigmatului „civilizației”. „Pe-aici vrăbiile și serpii sunt albi de ciment, cum albi suntem si noi de făina stihiilor de piatră”. Contrastul dintre feerice așteptări și realitatea violentă pare să devină totuna cu destinul uni nații: „Trupuri fără răzvrătiri şi fără țipet,/suferim cu crini în gură/ silnicia din Egipet”. Promiscuitatea morală, abandonarea maternității de către femei ce-și neagă propriul dar al concepției, sacrilegiul preoților ce-mbată cerșetorii cu vinul în care au fost spălați cei morți, desfrănarea și delincvența, cultul banului, tot ceea ce profanează legile firii, ultragiază credința poetului și fac și mai incisivă flacăra înfierării celor ce cu întrebările lor tulbură adâncurile, rănind cu pietre ochii fără răspuns ai fântânilor. Căci ei, mai precis fiii orașului, nu percep din tăcerile lor sfârșitul neașteptat, ci cu fiecare faptă al lor neagă pământului obârșia cerească. Fenomenul alienării păgâne cauzat de utililarism, mercantilism etc. este incompatibil cu natura fertilă, cu viața deplină a armoniilor cosmice, cu tainicile ei obârșii ascunse „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Piatra unghiulară a aspirațiilor poetului rămâne miserul, viața secretă „a nepătrunsului ascuns“: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ şi nu ucid cu mintea/ tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte./ Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Versuri ce anticipă întreaga gândire filosofică a lui Lucian Blaga, adică metafizica „misterului permananentizat și potențat din cartea Trilogia cunoașterii.
Ceea ce are loc sub ochii noștri, adică exacerbarea egoismului, „mamonismul”, exaltarea puterii banului, plutocrația, spune poetul, nu sunt decât scadențele unui proces ce a început illo tempore, din care se naște scisiunea comuniunii magice dintre om și natură, din pricina unei înverșunări funeste a omului de a o stăpâni și exploata, cu alte cuvinte, degradarea legăturilor magico-astrale între om și planete, precum și între om și subteranele puteri ale destinului. Sacrilegiul are loc aunci când comportamentul mitic-simbolic al omului vs natură (temă atât de frecventă în opera lui Mircea Eliade) este înlocuit de cunoașterea științifică. Omul ca ființă rațională, pare a ne spune, Blaga în siajul conceptelor germanului Ludwig Klages (1972 – 1956), deseori citat și comentat de poetul român, n-ar face altceva decât să martirizeze „erosul cosmogonic”. Reificarea raționalistă și existența în orizontul imediat sunt în flagrantă opoziție cu „orizontul misterului”, între hotarele căruia acționează cunașterea blagiană, luciferică, cunoașterea extatică, poetică, opusă celei enstatice, singura aptă să admită că misterul lumii este adevăratul eveniment. Cea mai împovărătoare desrădădăcinare este cea care smulge omul din orizontul misterului spre a-l exila în cel al imediatului, al tangibilului.
Întreaga dureroasă perplexiate a expresioniștilor se regăsește în versurile lui Lucian Blaga, un imens și radical sens de derută în fața unui univers anodin și ostil: „Țărâna e plină de zumzetul tainelor, dar prea e aproape de călcâie şi prea e departe de frunte. Am privit, am umblat, şi iată cânt: cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?//Cineva a-nveninat fântânile omului. Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mânile în apele lor. Şi-acuma strig: O, nu mai sunt vrednic să trăiesc printre pomi şi printre pietre. Lucruri mici, lucruri mari, lucruri sălbatice – omorâți-mi inima!”. Conștiința intensă a unei misterioase boli ce mortifică aspirațiile naturale ale omului, generează accente tragice ca în poezia lui Trakl, Werfel, Rilke sau Däubler etc. Această conștiință tragică nu e totuși lipsită de orice speranță, chiar dacă redobândită plenar în spațiul imaginației. Este vorba, desigur de mântuirea de acest regat al dizarmoniei și descompunerii: „Intrat-a o boală în lume fără obraz, fără nume. Făptură e? Sau numai vânt e? N-are nimeni grai s-o descânte/ Bolnav e omul Bolnavă e piatra, se stinge pomul, se sfarmă vatra./ Negrul argint, lutul jalnic și grav sunt aur scăzut și bolnav/Piezește cad lacrimi din veac./Invoc cu semne uitare și leac”.
Credincios convingerii sale precum că în actuala dizarmonie anonimatul reprezintă etica ce se impune mai mult decât price alt fel de a fi, Blaga ține să detalieze ceea ce înseamnă a se pierde în anonimat: „spiritualizarea pe un plan dincolo de viața pur și simplu biologică”. Pentru a fi și mai precis, filosoful adaugă: „Anonimul nu înseamnă colectiviate. Colectivitatea este o sumă de indivizi. Anonimul însă este substanța metafizică a tuturor. Chiar de aceea mă deosebesc, cred, de expresionismul german care acum e colectivist și antiindividualist”. În anumele anonimului, poetul neagă autoafirmarea materială a ființei individuale în planul duratei concrete temporale, refugiindu-se în suprasensibil și dincolo de material. Astfel, simbolul toamnei ca anotimp al „bunătății” traduce ideea conform căreia înfrățirea corală a indivizilor, deveniți vrăjmași și asaltați de eriniile vrăjmășiei, poate acționa ca atare, încetininind declinul și voința vampirică de a poseda.
Spiritualizarea purtătoare de indulgență și pietate în acest anotimp al și asfințitului persoanei umane declanșează miracolul: „Porțile pământului s-au deschis./ Dați-vă mânile pentru sfârşit:/ îngeri au cântat toată noaptea,/ prin păduri au cântat toată noaptea/ că bunătatea e moarte”.
Logica tuturor conceptelor oferite de Balga în al său program Filosofia stilului, eseu tradus în italiană încă din 1946 (anonimat, dogmă, colectivism spiritual, stilistică interioară) își are temelia într-o teomorfoză a lumii. Întoarcea oamenilor spre Creator spiritus înseamnă regăsirea divinității. Poezia „Am înțeles păcatul ce-apasă peste casa mea“ nu sugerează decât că poezia se varsă, ca și ăn lirica lui Claudel, Mario Luzi sau Francesco Baldasi, în revelația religioasă: „Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii /să-nvârtă roțile / în mori cereşti//. Sunt tremur de fericire: ziua întreagă deasupra mea/ puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri/ spre ținte luminoase”
Dar vehicolul blagian spre absolut este mitul. Cuvântul însuși, spre a se desprinde de orizontul strâmt și plat, trebuie să se fi mântuit, ridicat la puterea mitico-magică primordială, asemănăt logosului întemeitor.
Înrudit cu logosul creștin, Cuvânul lui Lucian Blaga creează o lume, cea în care, urmându-l pe poet, ne înțelegem limitele față de nemărginitul har auroral tot mai puțin accesibil nouă. Chiar dacă înclinarea spre adevăr face parte din însăși natura umană a cunoașterii, prin intermediul cenzurii transcendentale, Marele Anonim ni-l neagă. Nouă, cu siguranță, nu însă și poeților „marii treceri”.