Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lucica lu’ Lăcustaru

Lucica lu’ Lăcustaru

Coboram cu pas grăbit din pădure, mă mai și împiedicam și, pe măsură ce mă apropiam, încetineam. Într-un fel, întâlnirea cu Fata Pădurii, cu fetele adică, fiindcă trebuia s-o număr și pe cea cu câinii, mă marcase.
Ce-i acolo? Ce-i aia? Se deslușea o mogâldeață în curtea mea. Da, era o siluetă, ghemuită cu genunchii la gură și… Și stătea pe masă, nu pe băncuță. Poate se ferise de iarba udă, necosită, de unde-i urca pe picioare umezeală rece. Totuși, din vreme în vreme, desfăcea baticul înnodat ușor, nu strâns, apoi îl strângea iar. Ba, uneori și-l dădea jos de pe cap și-și făcea vânt. Ciudată ființă. Părea s-o ia ba călduri, ba înfrigurări. Muierească stare, deci n-aveam a mă teme. Câteodată bâțâia un picior. Hotărât, suferea de nerăbdare.
M-a simțit îndată și-a sărit jos. Și-a netezit iute, iute poalele și a năvălit înaintea mea pur și simplu. Mi-a deschis portița înainte de-a ajunge eu și-a lăsat-o în urmă de izbeliște. A râs larg și m-a strâns în brațe, de să-mi ia suflul. După ce, hodoronc-tronc, făcuse observația că astfel de încuietoare, o clanță de lemn, are și primarul lor.
Era măruntă, măruntă și avea o voce în care sunau tonuri cunoscute, dar nu reușeam să înțeleg mai nimic, să identific cui aparțineau. Oricum, eram obosită și destul de marcată, precum am zis, de întâlnirea cu fata finlandeză, din pădurea noastră. Ca să fiu sinceră, nu de gazdă bună, ci ca să trag de timp, am intrat să fac cafea. Încă nu înțelegeam cine era femeia și de ce venise la mine. Ba, a durat destul răstimpul ăsta, fiindcă nu întrebam, nu ceream lămuriri. Încercam să ghicesc. Mă uitam câteodată lung în ochii ei cei verzi și ceva pâlpâia. Verzi cu ape. Să fie?… A venit îndată după mine, a pătruns în bucătărioară, a rotit privirea, m-a-ntrebat de-mi spăl geamurile singură sau m-ajută vreo săteancă. A râs prietenește de saricele mele, de soba bătrânească de lut, de masa cu picioare strâmbe, din rădăcini, ceva mai puțin însă de icoanele pe sticlă… Isteață spirt și curioasă foc.
— Măi doamnă, d-aia am venit la dumneatale. Fix d-aia. Știam eu că va fi așa. Doar nu degeaba îți pui acu șiță, nu țiglă, nu tablă. Vezi dumneata, noi avem acu la poartă bemveu, și nu mai merge cu veceu, în fundu curții. Gata.
— ???…Adică?
— Păi, eu vâram rufele săpunite cu săpun de casă, sigur că da, într-un coș mare cu împletituri, prin care pătrundea ușor apa și-l dam în pârâu. Asta era mașina noastră de spălat. Acu avem de toate alea. Vreau să mă aprobi, să-mi spui de gândesc bine. Să ne sfătuim. Se preface lumea, se răsucește? Iote, am șapte copii, îs trecută bine de șaizeci, și cinci din ei au plecat să lucre în străinătăți. Sărea cămașa pe mine la început. Până m-am obișnuit. Măcar ei trudesc p-acolo, că ai ălora o lasă mai moale, ai mei fac o sumă bunicică și se-ntorc să-și ridice căși. Că din ăi școliți, puțini se mai întorc, și așa, bag de seamă că nu prea mai sunt doctori destui la noi. Și din ce-o mai fi nevoie. Da’ statu n-a cheltuit cu ei, cu studiile lor? Dă ce nu le cere bănuții ăia înapoi? Cred că și copiii celor ce fac legile rămân p-acolo și d-aia… Judec bine?
— Cum nu… Vezi dacă mă ții de vorbă?! Am dat cafeua-n foc.
— Las’ că nu-i nimic, abia-i mai puțin tare, că-n caimac stă tăria ei. Ne-o face mai puțină bătaie de inimă, măi doamnă. Eu mă cam feresc, dar nu te-oi refuza… Vezi, cu bucureștenii, cu orășenii, am început să ne deprindem. Nu ne mai stă-n gât când îi vedem cum se plimbă pe dealuri, în sus și-n jos, când noi n-avem timp de stat mai niciodată. Ha ha, alea stau, alelante nu stau. Ce ți-e și cu vorba asta!… Că suntem cu vitele, cu holda, cu săpatul și cu prășitul, cu fânu, cu grădina de legume, dregem gardurile, în pădure după lemne. Noroc cu sărbătorile și biserica.
— De, le place orășenilor. Au vacanțe, concedii, încet pricepem, măi doamnă. Că muncesc și ei altu fel de muncă. Sunt, ha ha, și vaci de muls bucureștenii, că de la noi cumpără una-alta, plătesc pentru toate. Da’ cu străinii e mai greu. Că ei cumpără pe nimic, la puterea lor de cumpărare, cum aud că se zice. La ei abia de și-ar lua un coteț cu cât dau aici pe-o casă. Și vin aici pe văile noastre și rămân uimiți câtai frumusețea. Și tihna și liniștea. Că tălăngile fac bine, seamănă cu alea, cum le zice, cu… mantrele de relaxare, ha ha ha… Buuună cafea.
— Ai dumneata străini în vecinătate? Parcă-s doar puțini și mai pe vârfuri, unde-i priveliștea spre munți ispititoare.
— Personal, n-am cunoscut decât pe una, Arabela, din Liverpul cică, o jurnalistă care stă singură, cu trei motani, în Măgura. Venise la niște lecții despre lupi, în Zărnești! Auzi, ce-o interesa pe ea. Lupii noștri. În engleză, nu? Că așa se vorbește acum. Vin aici ca în săli de curs. Natura noastră-i o Salăăă. Și-n deltă am auzit de unul d-ăsta, un atelier, în engleză, cu hiumăndizain, ce-o fi aia, dar plăteau al naibii, scump otravă. Urcase Arabela asta mai în munte, să-i ducă la un bulz. Și-a rămas. A cumpărat. De pe vremea străbunicilor ei, nu mai văzuse turme pe plaiuri… Alta, din Franța, a luat un teren mare, c-o căsuță, și-a pus pe foc sau într-o groapă acareturile, șopru, șura, atelieru de dat șița la rindea, ăl de potcovărit și câte nu erau în grajd, căruța cu hulubele-n sus, sania pe tălpici, jugul boilor, donițe de muls, putinei de stejar pentru bătut untul, coase, furci, greble, boate de cioban, măciuci, topoare, toporiști, joagăre, țapine, războiu de țesut, cazanu de țuică, tuciuri, oale de sarmale, sucale, vârtelnițe, piepțeni de dărăcit, fuse de tors, suveici, sucale, bice împletite, tălăngi, butoaiele de varză, de brânză-n saramură, covate și lădoaie de făină de mălai, lopeți, sape, săpălige, hârlețe… Na, vezi câte înșirai?! Și-a pus apoi peluză de gazon, că iarba noastră-i de cosit, nu de furlandisit. Crește prea înaltă iarba, dar ce flori nu sunt în ea! Grădina lui Dumnezeu. Gazonu-i sterp, berc, doar verde. Ca un covor, un macat fără viață. Și n-or să mai fie neam nici căpițe. Să nu mori? Mai bine le dădea la muzeu d-ăla etnografic, cum îi.
— Frige toată ziua carne de berbec, da-i zice barbecu, nu se mai învață o dată…
— Ce să zic, am auzit și eu de-o doamnă Petra, din Peștera. Vrea să ridice, dimpreună cu soțul ei, un eco-vilage, mai caută sponsori. I-a uimit și i-a captivat că era un sat fără garduri. Își știau proprietățile după hotare naturale – pân’ la stejar, pân’ la pârâu, pân’ la stânca prăbușită. Cam ai dreptate, vin, de ce nu? Ce-i rău în asta? Duc vestea frumuseții…
Scot și niște pișcoturi. Oaspetea mea cercetează eticheta…
— Veștile, veștile… O să mai dureze până se destupă la cap ș-ai noștri. Uite, eu am un frate mai tânăr, plecat la lucru în Germania, cu soața și copilu. Păi, ce, îi e bine la combinatul ăla de porci, porcine le zice, lângă Bremăn, toată ziua până-n noapte în cizme albe, să se vadă murdăria bine, când le spală, și put, miros de-ți mută nasul? Aici ar fi avut teren baritai, să-și ridice pensiune, dar el, nu, că vine cu bani de la nemți. Halal…
— Ei, așa și Mircel, de pe coastă, cu vedere spre Piatră, merge în fiece an, an de an, în „Sturgard” și când l-am întrebat de-i place acolo, mi-a zis – „Păi, ce, eu am fost în oraș? Noi stăm doar la grajduri…” M-am cam înfiorat și eu, dar când vine înapoi în sat, e fălos foc, și și-o ia după el pe Marița lui și prin pădure, la tăiat prăjini pentru căpițe. N-o mai lasă singură. Și ea râde cu atâta poftă și se îmbujorează, că i-am înțeles și le-am dat pace…
— O fi, nu zic. Mai sunt veniți și francezi destui și din America și un scoțian, în Șirnea, unul Ronald sau Roland, lângă Viciu, și s-a pozat cu vecinu, cu dinții lui sclipitori, ca ai străinilor, parcă-s dați cu lac, că toți sunt așa, cu gura pân’ la urechi, n-au griji, nimic nu-i doare, iar Viciu își pusese costum și cravată, caraghiosu, și ăsta, scoțianu, descheiat la gât și-n blugi, nu? Viciu arată mândru poza tuturor. Că noi le sărim înainte și ce mese le mai facem.
— Aici, nu te contrazic. De pe vremea lui Ceaușescu, se numea Șirnea „sat turistic” și aterizau autobuze cu străini și-un „responsabil cu turismul” care-i ducea, știa el bine la cine. Așa povestea Mărioara Călăicanilor și, acu, Nuța lui Din a dat o masă d-asta pentru consulul Iordaniei și-a așezat alături o doamnă din Israel ce și-a luat aici casă de lemn. Au petrecut tare bine, s-au distrat, s-au lins pe degete, ce mai…
— Da’n Belgia ai fost? Că ginerii mei, șoferi, m-au dus de m-au plimbat. Mi-au arătat Europa, s-o știu și eu. Am fost și la Brucsel, na.
— La Parlamentul european?! De la coada vacii, că ai, nu?
— Păi, ce să zic, că mie-mi zice Lăcustaru? A lui Lăcustaru. Și nu soțul, nici socrul, ci tatăl tatălui a fost încălțat cu numele ăsta, fiindcă la joc, la sârbe, sărea-n sus ca o lăcustă. Mai ceva ca toți. Și aici, în sat la dumneata, era unul Spulberică de făcea roată-n jur la hore. Întâi, ce mai forță aveau în mațe, în sânge, ce energie. Și ce bucurie d-a se întâlni… D-al doile, că încă se juca sârba, se-ntâlneau duminicile toți, pe bătătura bisericii. Acu vin cu mercedesuri, – mergedes, le zic copiii – și dau roată în amurg să se vadă toți cu toți. La noi ar fi mai greuț, cu dealurile, da-n Maramureș aud c-așa fac și-și fac căși cu lift pă afară. Gaia a luat căsuțele bătrânești din grinzi, de făcuse un japonez un album cu cel mai frumos loc din lume. O fi murit japonezu ăla? C-ar crăpa acu!
— Dar fiii dumitale, devin interesată și eu – că mi-am revenit de pe drum – s-au întors cu parale, a meritat să plece?
— Ah, măi doamnă, când a plecat ăl mare, Radu, și nu după parale a plecat, ci c-avea inima friptă, că ta-su nu l-a lăsat să ia de nevastă pe cine-a vrut, iar mie nu mi-a trecut nici acum. Înțelegi, măi doamnă? Ș-acum mă țin vinovată c-am tăcut, că nu i-am luat partea, dar m-am măritat și io la 16 ani, cu om de 30, și nu-i ieșeam din voie, ce prostie. Mă trec lacrimile des, mai ales că, mai târziu, fătuca aia, Cipriana, a fugit în pădure și s-a ales praful și de viețișoara ei…
— Heei, stai așa, cum ai zis c-o cheamă? Acum cât timp s-a petrecut asta?
Femeia măruntă s-a ridicat înceet, nefiresc pentru zvâcul ce se dovedise a fi în ea, și-a rostit tărăgănat:
— Păi, era de-acum măritată, cu copil, când fii-miu i-a zis, la una din întoarcerile lui, că de nu era mamă, o lua cu el în Italia. Așa că Radu a plecat din nou și ea, amărâta, și-a dat copilul la adoptare. Soțul ei, că era bolnav de inimă, a răposat. Iar ea, pe încetul, și-a luat seama de ce făcuse și aud c-ar fi fugit în pădure și stă într-o casă d-aia-n copaci, o trihaus, cum îi zice, ce nume!, de-o ridicase într-o vară un puști… Ce-o mânca, Doamne, jir ca pârșii, ciuperci? Hai și ne-om mai vedea, măi doamnă, poate te-nduri și dumneata să vii pe la noi, c-oi fi bine primită. Că eu, seara, mai citesc câteun verset din cartea aia a dumitale, ce-ai dat-o lui fii-meu, cu un moto așa frumos pentru el – mă rog, dedicățiune să zice – că m-am dus de-am arătat-o învățătoarei lui, așa să știi…
Fără glas am rămas. Și-am înțeles brusc timbrul ei vocal ce mă pusese pe gânduri. Ba și privirea ei mi s-a descâlcit. Ochi cu ape… M-am luminat. Cu adevărat fusesem tare obosită să nu văd că era… mama, că mă vizitase mama Zgrumbirului. Ce să mai zic?

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg