Pentru mulți dintre contemporani, numele lui Ludwig Dombrowsky stârnește și nostalgii, și perplexități, și nedumeriri. Asupra celui tocmai evocat planează o aură de mister, atât în privința biografiei sale artistice, cât și a operei – insuficient valorificate și cunoscute. Una din puținele fotografii accesibile surprind fizionomia unui bărbat matur, cu trăsături mai degrabă aspre, mascându-și un surâs afabil; este zvelt și elegant – îmbrăcat la costum, cu gulerul cămășii de un alb imaculat răsfrânt generos deasupra sacoului, purtând sub braț o mapă cu schițe sau lucrări –, pozând cu discreție studiată lângă zidurile unei clădiri vechi, aproape în ruină, dintr-un cartier popular al Iașului de altădată. Posibil să fi fost chiar casa natală, cea de pe strada Zugravi, din mahalaua gării, unde și-a petrecut o bună parte a copilăriei.
S-a născut în 1920, dintr-un tată polonez (Stanislav) și o mamă germană (Ernestina Vilke). Își face primele studii la „Notre Dame de Sion”, pe atunci școală germano-franceză, apoi frecventează diverse instituții de învățământ, funcție de capriciile sorții: Liceul „Costache Negruzzi” din Iași, Școala de Aviație din Sighișoara, Școala de Marină din Constanța, Liceul „Sfântul Sava” din București, Facultatea de Agronomie din Iași. După absolvirea acesteia din urmă, devine asistent, fiind preocupat îndeosebi de elaborarea materialelor de studiu. Posibil să fi cunoscut aici pe Vasile Coțofan, recunoscut pentru studiile sale de anatomie animală, dar și pentru reprezentările plastice ale necuvântătoarelor, având certe virtuți didactice și artistice.
Debutează ca desenator încă din anii `38, când realizează primele portrete, dar va intra în mediul artistic abia după 1950, când va deveni membru al Fondului Plastic din Iași și, cu scurte intermitențe, până în 1983, desenator artistic la Complexul Muzeal „Moldova” din Iași. Ocazional, se implică în organizarea unor evenimente de profil artistic, aprofundând pe cont propriu tehnicile de reprezentare, incluzând în măsuri diferite desenul, grafica și pictura.
1973 este anul primei expoziții personale, remarcându-se cu o serie de Ilustrații la Harap Alb, basmul lui Creangă, motiv reluat și augmentat în perioada următoare. Zece ani mai târziu, în Sala „Pașilor Pierduți” de la Universitatea „Al.I. Cuza”, artistul revine pe simeze cu Ilustrații la Cântecul Nibelungilor, proiecte comentate și recenzate critic, între alții, de Calaudiu Paradais și Constantin Ciopraga. Revizuite și reasamblate, ilustrațiile vor fi expuse ulterior în incinta Ambasadei Republicii Federale Germane (1984) și a Casei de Cultură Germane din București (2000). Desenul și grafica au rămas pe parcursul vieții principalele genuri artistice exersate. A realizat sute de lucrări, schițe și portrete, din păcate inaccesibile publicului larg. După trecerea sa în eternitate, în anul 2007, Raluca Petrila-Fecioru, singura sa nepoată, va asuma cu pasiune misiunea de a reconsidera și promova opera bunicului său.
Ludwig Dombrowsky a expus în puține ocazii, dar a lucrat mult – dovadă rafturile cu lucrări rămase în portofoliul personal. S-a dovedit a fi un subtil portretist, căutând să surprindă îndeosebi expresivitatea chipurilor – inocente, zâmbitoare, blazate – de copii, femei și țărani. Ilustrația de carte i-a reținut atenția pe durata întregii vieți. Impresionante în context sunt constanța și perseverența cu care a abordat două din temele prioritare de interes: Harap Alb și Cântecul Nibelungilor. Ciorne în creion sau tuș, schițe de traseu, variante elaborate, studii de perspectivă sau menite a evidenția detaliul, finisajele alb-negru și color întregesc un efort considerabil, vizând surprinderea tuturor ocurențelor semantice ale basmelor invocate, supuse de artist unui adevărat „asediu” de interpretare plastică și de conversie vizuală.
Tehnicile ilustrative îi dau prilejul de a exersa acele soluții grafice care pun în acord gestul și semnificația, forma și mesajul. În multe din compoziții, firul narativ este susținut prin recursul non-echivoc la figurativ. Alteori, artistul folosește perspectiva pluri-modulară, ce mizează pe juxtapunerea, suprapunerea și repetiția anumitor motive. Efectul? Suprafețe viu conturate, „picturale”, dinamice, excelent tensionate vizual. „Citite” în succesiunea dispunerii lor, cadrele desenate au alură cinematică, potențând la maximum impresiile de cursivitate temporală și realism. Chiar și în absența textului propriu-zis, ele susțin inspirat „povestea”, facilitând înțelegerea de ansamblu. Fidelitatea reprezentărilor este dublată adesea de soluții evazionist-abstracte, împrumutate din registrul mitic sau din cel al fantasticului. Autorul explorează cu voluptate imaginarul ambivalent al copilăriei, populat fie de instanțe ale binelui (regi înțelepți, prinți, feți-frumoși, fete de împărat, zâne bune, cai năzdrăvani), fie de întruchipări ale răului (duhuri malefice, zmei cu multe capete, fiare înspăimântătoare, spâni diabolici și vrăjitoare pline de negi).
Chiar dacă miza pare una „ilustrativă”, spre desfătarea emoțională a lectorilor copii, artistul procedează aidoma unui hermeneut sagace, căutând să „vizualizeze” cât mai bine scenariul povestirii, să-l convertească în imagini expresive, pe înțelesul tuturor. Studiază textele în „litera”, dar mai ales în „spiritul” lor, arătându-se interesat să surprindă fidel „specificul” personajelor, dar și amprenta locurilor sau ambianța în care se petrec întâmplările. În Ilustrațiile la Harap Alb, atmosfera este când amenințătoare, dată de înfruntarea pe viață și moarte a protagoniștilor, când ospitalieră, de răsfăț sărbătoresc, în raport cu etapele intrigii și narațiunii. Nu în puține rânduri, autorul recurge la filtre „etnice” și culturale, menite a da culoare și pitoresc basmului ilustrat. Același efect persuasiv este căutat și în Ilustrațiile la Cântecul Nibelungilor, unde personajele de prim-plan (cavaleri curajoși, protejați de coifuri, scuturi și armuri metalice, etalându-și cu mândrie blazoanele și însemnele distincțive) evoluează în fundaluri arhitecturale decorate cu arce, ogive și coloane gotice, specifice spațiului teuton.
Pentru Ludwig Dombrowsky, ilustrația de carte este doar pretexul pentru a experimenta și aprofunda formule grafice deosebit de îndrăznețe, în acord cu sensibilitatea și abilitățile șlefuite în timp. S-a eschivat cu discreție prim-planurilor mediatice, dar a impresionat prin perseverența și consecvența căutărilor, filtrate suplimentar printr-un „spirit de finețe” rar-întâlnit. Excesiva reținere de a-și promova creația, o anumită mefiență în relațiile cu ceilalți, dar și parcimonioasele etalări publice pot fi semnele unei personalități introvertite, adesea prea exigente cu sine, care a ales să se eschiveze atât compromisurilor ideologice ale timpului său, cât și agitației cotidiene superficiale, lipsite de substanță, favorabilă goanei precipitate pentru obținerea unor semne arbitrare de recunoaștere valorică.
Despre Ludwig Dombrovsky știm astăzi încă prea puțin. Și nu neapărat din cauza ignoranței criticilor și a istoricilor de artă, care ar fi trebuit să compenseze oarecum deficitul informațional. Dincolo de aceste împrejurări conjuncturale, rămân operele sale, impresionante ca volum, multe încă neexpuse, pe cale a fi triate, ierarhizate, recondiționate, reordonate și aduse în atenția publicului. Iată doar câteva motive pentru care socot oportună și necesară o mai consistentă valorificare a portofoliul său artistic postum, aducând în atenție nu doar lucrări de certă valoare artistică, ci și o figură importantă a Iașului cultural de odinioară.