În cursa din 2016 pentru Casa Albă au rămas, dintre candidații cu șanse, Hillary Clinton și Donald Trump. Este încă dificil să se spună cu destulă siguranță care va fi noul președinte al SUA. După unele sondaje, avansul candidatei democrate crește zi de zi, dar până la alegeri mai este. Oricum, mai important decât să speculăm cu privire la cine câștigă este să observăm ce lume aduc cu ei candidații principali. Observarea este utilă având în vedere concentrarea deciziilor cu impact internațional ale SUA la Casa Albă. Desigur, nu este de ignorat faptul că, nu odată în tradiția democrației americane s-a ajuns ca cel care câștigă președinția să-și asume argumente care s-au prezentat în campania electorală de către diverși candidați și au întrunit o adeziune semnificativă. Viitorul președinte, oricare va fi, va integra punctele de vedere exprimate de Hillary Clinton, Donald Trump și Bernie Sanders, care exprimă, cum au dovedit alegerile preliminare, optici mai larg împărtășite de electorat.
Așadar, ce lume se configurează odată cu cei mai probabili ocupanți ai Casei Albe? Iau în seamă, pentru răspuns – dincolo de sinuozitățile afirmațiilor electorale și înainte de disputele televizate ale celor doi candidați, care vor fi decisive – unele trăsături de personalitate și mai ales opiniile stabilizate în cărți publicate în ultimii ani. Hillary Clinton a fost mereu vârful profesional al promoției sale – ceea ce se petrece, din nefericire, tot mai rar în politica multor țări, în care ajung la conducere absolvenți dintre cei mai modești. Ea vine din mediul acțiunilor juridice pentru drepturi civile. Hillary Clinton dispune de o experiență administrativă rară – după opt ani la Casa Albă ca „primă doamnă”, ulterior ca senator și, apoi, ca secretar al Departamentului de Stat. Informarea și cultura ei instituțională sunt mai bine puse la punct decât ale celor mai mulți responsabili politici din zilele noastre. Mi-am dat seama de acestea prin lecturi, dar și personal, cu ocazia câtorva discuții directe. Una, de exemplu, a fost la summit-ul NATO de la Chicago (2012), când am discutat nu numai despre Europa actuală, în privința căreia cunoașterea de către Hillary Clinton este în amănunt, ci și despre România, care tocmai schimbase guvernarea. Secretarul de Stat de atunci s-a arătat foarte suportiv pentru a duce spre rezolvare punctele cruciale ale agendei româno-americane de atunci – liberalizarea vizelor pentru cetățenii români și sporirea investițiilor americane în România. Spontan, Hillary Clinton și-a declarant sprijinul pentru a desfășura o vizită și o acțiune bine concertată în capital americană, ca ministru de externe, cu conferințe și întâlniri de rigoare, pentru a grăbi rezolvarea celor două probleme. La dineul pe care l-a oferit în onoarea miniștrilor prezenți, am putut intra în detaliile unei amplificate cooperări româno-americane, la care, evident, ținea, și ale situației internaționale. În tot summit-ul, suverana stăpânire a dosarelor de către șeful diplomației americane a impresionat.
O altă întâlnire cu secretarul de stat american am avut-o la reuniunea unor miniștri de externe, la Paris, în același an, convocată de Franța, pentru a coordona pozițiile în abordarea crizei din Siria. Opțiunea pe care Hillary Clinton exprimat-o a fost aceea a înlocuirii regimului Assad și a deschiderii căilor spre un regim stabilit liber de către sirieni. Ceea ce se impunea atenției, relativ la personalitatea secretarului de stat american, erau capacitatea de efort enormă și informarea cuprinzătoare asupra chestiunilor, ca și rafinamentul distincțiilor. Situația din Siria era încadrată atunci de trei repere noi: trecerea regimului Assad la represiune, precizarea Rusiei că ar putea susține în anumite condiții înlocuirea regimului și constituirea ISIS, la acea oră socotit încă parte a opoziției siriene. Deciziile ulterioare ale președintelui american și evoluția situației de după plecarea lui Hillary Clinton de la Departamentul de Stat se cunosc. Se știe, lui Hillary Clinton i se reproșează declanșarea indirectă a „primăverii arabe”, ce ridică și astăzi probleme dificile, prin declarațiile ei făcute la Golf, conform cărora America nu va mai sprijini regimuri autoritare. Reproșul este chestionabil din cel puțin două rațiuni. Politica externă a Statelor Unite nu se elaborează de pe o zi pe alta, ci presupune analize din timp. În cazul „primăverii arabe” se știa cu destul timp înainte că va fi prezentată o nouă opțiune americană în subiect, în cadrul reașezării politicii americane în Orient, impusă de noile pericole. Pe de altă parte, situația în țările respective era oricum explozivă. Faptul nu a scăpat corespondenților din regiune ai marilor publicații (de pildă Le Monde sau Der Spiegel), care și-au dat seama că Africa de Nord nu mai putea rămâne aceeași. Cum este de așteptat, în calitate de candidat al democraților americani Hillary Clinton angajează o viziune asupra lumii cu note proprii. Cu siguranță, ceea ce a fost coloana vertebrală a inițiativelor sale la conducerea politicii externe americane, pe care cartea Hard Choices (Simon and Schuster, New York, 2014) le-a sintetizat, se va păstra. De altfel, această carte pare acum o piesă bine calculată în perspectiva a ceea va urma – noua cursă a autoarei pentru Casa Albă. Este însă foarte sigur că, în eventualitatea câștigării președinției SUA, Hillary Clinton, ca persoană care a fost, prin
înseși capacitățile ei, mereu în frunte, va imprima noi focusuri politicii americane, ce vor marca lumea în anii ce vin. Personalitatea ei va cântări mult, cum anticipează, de altfel, nu fără temeiuri, republicanii. În definitiv, dintotdeauna Hillary Clinton a spus, de pildă, că nu este interesată de funcția de vicepreședinte al SUA! Sub aspectul viziunii generale, secretarul de stat Hillary Clinton a „întors” concluzia unui istoric pe care îl prețuiește – Paul Kennedy (The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, 1988). Acesta a invocat excesiva creștere a datoriei publice, impactul recesiunii economice, „extinderea imperială (imperial overstretch)” a Americii, prin războaie în Iraq și Afganistan, și terorismul și a tras o concluzie pesimistă privind viitorul Americii în lume. Hillary Clinton a replicat: „Armata noastră a fost de departe cea mai puternică din lume, economia noastră a fost încă cea mai voluminoasă, influența noastră diplomatică nu a avut rival, universitățile noastre stabilesc standardele globale, iar valorile noastre ale libertății, egalității și oportunității încă atrag oamani de pretutindeni spre țărimurile noastre. Când avem nevoie să rezolvăm o problemă oriunde în lume, putem apela la zeci de amici și aliați” (p.26). Hegemonia Americii este cum nu se poate mai limpede exprimată. Hillary Clinton a luat în seamă ceea ce Joseph Nye, mentorul său dintre strategii americani, spune de mai mulți ani (cel mai recent în Is the American Century Over?, 2015) anume că „secolul american” va continua. Ea și-a asumat în scris și în discursuri mai ales teza Americii ca „putere inteligentă (smart power)”.
Hillary Clinton este de acord cu Henry Kissinger că „ascensiunea Chinei este una din dezvoltările strategice cele mai pline de consecințe ale timpului nostru” (On China, 2012, p.42). Candidatul democraților spune că economiile SUA și ale Chinei sunt deja „interdependente” și invocă indicatori categorici, precum sporirea rapidă a volumului schimburilor comerciale americano-chineze și uriașele depozite de dolari americani acumulate în China. Plecând de la această premisă, ca și de la interesul comun pentru „stabilitate” în Pacific și în lume, Hillary Clinton a propus Americii o „strategie sofisticată care încurajează China să participe ca membru responsabil al comunității internaționale, în vreme ce [America] își apără ferm valorile și interesele”. Ca președinte, Hillary Clinton este de presupus că va lucra în interacțiunea cu China la o soluție care să inspire mai multă încredere fiecărei părți pentru a scoate relația celor două supraputeri din fricțiunile actuale. Cine a urmărit dezbaterile din Congresul american din anii nouzeci încoace și-a dat seama că în politica americană se caută un răspuns la alternativa: să se continue pe linia înțelegerilor dintre Reagan-Bush-Kohl și Gorbaciov sau să se adopte altceva? Democrații au reanalizat situația la mijlocul anilor nouăzeci, dar atacarea de către terorismul islamic a turnurilor gemene din New York (2001) și a Pentagonului a indicat un nou pericol. La nivelul datelor actuale, se poate spune că Hillary Clinton va restructura relația cu Rusia, în optica unei „cooperări pragmatice pe interese esențiale” (p. 236), cum spune, în pofida rezervelor întreținute de o parte a anturajului. În fapt, Hillary Clinton a fost autoarea propunerii „resetării” acestei relații și s-a distanțat de cei care cereau acțiuni unilaterale: „Resetarea nu a fost o recompensă; ea a fost o recunoaștere a faptului că America are multe interese strategice și de securitate și că avem nevoie să facem progrese oriunde putem. Ceea ce rămâne adevărat pînă astăzi” (p. 236-237). Așa cum atestă deja acțiunile Departamentului de Stat, condus de John Kerry, de a căuta convergențe cu Kremlinul, aceasta va fi opțiunea anilor ce vin, mai cu seamă că Germania, Franța, Italia și alte țări o împărtășesc deja. Menținând focusul pe Asia, pe care a proclamat-o, în 2009, „pivotul” politicii americane, Hillary Clinton va căuta să reconsolideze relațiile cu Europa. Acestea au slăbit în președinția încă în curs. Hillary Clinton va încerca să scoată lumea din inerția tensiunilor de azi, pe care predecesorul i-o lasă moștenire.
Două aspecte ale abordării de către Hillary Clinton se impun, de asemenea, atenției. Primul este preocuparea pentru o selecție motivate profesional a colaboratorilor. Se poate observa inspirația meritocratică în stabilirea decidenților, chiar dacă, mai ales în competițiile politice de până acum, partizanatul nu a lipsit. Politica externă Hillary Clinton a distanțat-o, însă, de dispute interne și a plasat-o deasupra lor. Al doilea aspect este grija pentru o solidă ancorare a deciziilor în analize factuale operate cu concept verificate, cu participarea celor mai buni specialiști. În Europa, din păcate, politicienii de vârf nu mai au formatul intelectual al lui Helmuth Schmidt sau Jacques Delors, nici măcar al lui Romano Prodi, și se interesează infim de concepte ce conferă rigoare gândirii și asigură eficiență acțiunilor. Ei stăpânesc superficial conceptele, căci le cam disprețuiesc, și întrețin o distanță păguboasă de specialiștii reali, iar faptul se observă în sărăcia ideilor, precaritatea soluțiilor și a rezultatelor. Hillary Clinton îi va suprinde cu o formație culturală și o viziune bine articulate, ce vor ținti să relanseze tradiția reprezentată de Woodrow Wilson și John Kennedy, a unei politici căreia cultura timpului nu-i este străină.
Candidatul republican, Donald Trump, este de formație militară, la origine. El vine din mediul afacerilor și dispune de concretețea gândirii ce se pretinde în domeniu. Extrem de bogat, el a creat multe entități, de pildă, parcuri, hoteluri, cluburi, stațiuni, companii aeriene, universități. Mentalitatea sa este încrezătoare în efortul personal și se lasă ghidată de regulile simple ale unui om care a reușit strângerea unei averi considerabile. Prelegerile sale, Your First 90 Days on the Path to Prosperity (Trump University Press, 2007) sunt elocvente în această privință. Donald Trump apără în ele devize extrase din viața celui care a ajuns să-și construiască proprii zgârie nori la New York: să pui pasiune în ceea ce faci, să fii tenace, să ai planuri mari, să te informezi și să folosești cunoștințele, să fii meticulos, să acționezi, să asumi riscuri la nevoie, să înveți cum să negociezi, să-i cunoști pe cei in jur, să-ți asculți intuiția, să te bucuri că ai concurenți, să te bazezi pe propriile puteri. Aceste devize țin de etica afacerilor și îi atrag pe cei care întreprind. Avînd dificultăți cu răspândirea opiniilor sale, întrucât este un nou venit în arena marii politici, dar și datorită formei declamative în care sunt expuse ideile sale, Donald Trump și-a reunit vederile pe diverse capitole – imigrația, politica externă, educația, politica energetică, sistemul de asigurare a sănătății, economie, posesia armelor, valorile, rolul media – în volumul Crippled America – How to Make America Great Again (Threshold Editions, a Division of Simon and Schuster, Inc., New York, 2015). Acest volum a fost preluat imediat de edituri străine. Folosim aici ediția germană (Donald J. Trump, Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach, 2016).
Care sunt opiniile lui Donald Trump în privința politicii internaționale? Candidatul republican propune, în primul rând, o reconsolidare din interior spre exterior și o reafirmare a puterii americane în lume. Hegemonia americană este și pentru el punctul de plecare. Doar că, susține el, „reprezentarea măreției americane, a țării noastre ca lider al lumii libere și nelibere, a pălit (verblasst)” (p.9). „Nu este de mirare – scrie Donald Trump – că nimeni nu mai are respect în fața noastră. Nu ne mai suprinde că nu câștigăm” (p. 49). Cauza ar rezida în „politica de partid, care a paralizat acțiunea veritabililor aleși ai națiunii”. În evaluarea lui Donald Trump, America a câștigat de prea puține ori în războaiele în care s-a angajat în deceniile recente și este cazul să înceapă să câștige din nou (p. 17). „Suntem – scrie el – într-o situație în care trebuie să ne punem în față sarcina de a face America din nou măreață. Noi toți.” (p. 8). Donald Trump se angajează să asigure „o armată efectiv mai puternică, care este gata și în stare să se opună tuturor inamicilor noștri”(p. 11), și să promoveze „măsuri politice raționale” (p. 12). Donald Trump lansează un atac semnificativ la adresa „corectitudinii politice (political correctness)” – acel curent conformist ce s-a instalat la începutul anilor nouăzeci și pe care fundații cu acțiune globală l-au răspândit. „Corectitudinea politică” face ca astăzi mulți oameni să creadă că s-ar fi ajuns la „sfârșitul istoriei” și că fidelitatea tenace față de ideologia dominant scutește de dificultăți. Donald Trump le-a spus oponenților săi: „nu am deloc timp pentru absoluta corectitudine politică. Această țară cunoaște acum probleme mari. Noi nu mai câștigăm. Noi pierdem față de China. Noi pierdem cu Mexicul, atât în comerț, cât și la frontiere. Noi pierdem față de Rusia și Iran sau Arabia Saudită” (p. 23). Pledoaria sa este, nestrămutat, pentru o percepție a istoriei necontaminată de clișee. El însuși rezultat al imigrării, Donald Trump se declară energic contra „imigrării ilegale” (p. 35). În exprimări variate, nu totdeauna ferite de pericolul înțelegerii greșite, el declară că vrea să stopeze acest fel de imigrare (p. 36). Acesta este un punct plasat în față în programul său. Politica externă pe care Donald Trump o preconizează pleacă de la observația că „nu a fost niciodată un timp atât de periculos ca cel de astăzi” (p. 47). Conform opiniei sale, nu se poate face față primejdiilor fără „a acționa dintr-o poziție de putere” (p. 48) și „a evidenția puterea” (p. 49). Donald Trump își asumă maxima lui Theodore Roosevelt: Vorbește blajin, dar poartă la tine un băț mare. În vederile sale, „totul începe cu o armată puternică. Totul.” (p. 64) Donald Trump insistă asupra faptului că intervențiile în diferite țări nu au adus câștiguri Americii. Kuweitienii au fost eliberați de armata americană, dar s-au dus la Paris cu banii și s-au lăudat că nu le plac americanii (p. 51). În Irak, America a cheltuit 2000 de miliarde de dolari, dar ce a ieșit? Cu ISIS, „cel mai brutal inamic al Americii” (p. 54), se luptă, dar, așa cum se face, victoria se amână indefinit. Cu Iranul s-a negociat lăsându-i acestuia de la început să înțeleagă nevoia administrației americane de a bifa un acord, ceea ce l-a avantajat, încât este „o posibilitate foarte reală” (p. 57) ca, în curând, America să aibă în față o nouă putere nucleară. Pentru Donald Trump, „Rusia și China vor rămâne, pe termen lung, neîndoielnic, cei mai mari competitori”(p. 59) pentru America. Cu China „s-a intrat deocamdată doar în competiția economică”, dar aici este deja „un duel în care de multă vreme [America] pierde” (p.59). La un moment dat, Donald Trump a reluat teoria uzată a celor două Chine, una „bună” și una „rea”, dar a relativizat-o curând, când și-a stabilit
premisa generală a relației dintre SUA și China. În concepția sa, „cele două economii sunt legate una de alta” (p. 59) și au nevoie stringentă una de alta. „Chinezii au nevoie de noi la fel de mult precum noi de chinezi“ (p. 62). În optica sa, și SUA și China au nevoie ca cealaltă parte să dispună de o economie solidă. „China are nevoie de o economia americană puternică, la fel cum noi trebuie să facem afaceri cu chinezii. În mai 2015, pilduitor, americanii cumpărau o cincime din toate produsele pe care China le exporta în acea lună. Cumpărăm aproape 20% din exporturile chineze, evident mai mult decât UE, al doilea importator de mărfuri chineze. Iar ponderea Americii în această privință crește de la un an la altul, încât bunăstarea Chinei depinde tot mai mult de consumatorul american” (p. 61-62). Donald Trump vrea să convingă americanii să ia în serios relația cu China, să o abordeze mai precis și să o echilibreze comercial.
Mulți speculează în jurul viitorului. Trebuie observat însă mereu că speculația, singură, fără date precise cu privire la ce au susținut și ce au făcut cei aflați în discuție, nu duce nicăieri. Nu ar trebui ca oamenii să se lase înșelați – este plină lumea de comentarii fără acoperire și de susțineri pe care nimic nu le confirmă, căci societatea mediatică este teren fertil pentru ele. Adevărurile nu sunt neapărat ascunse, dar este nevoie de gândire factuală spre a le capta. Avem la dispoziție, de pe acum, în orice caz, date precise cu privire la ceea ce este în joc în America, încât se pot formula unele certitudini privind lumea ce se pregătește odată cu schimbarea de la Casa Albă. Până la dezbaterea directă dintre cei doi finaliști, menționez doar una. Anume că, oricine va fi câștigătorul competiției pentru Casa Albă, noul președinte al SUA se va îndrepta spre păstrarea hegemoniei într-o lume care cere noi soluții cu privire la relația supraputerilor nucleare, economice și culturale. Astfel, politica americană ce se configurează va cunoaște înnoiri pe direcții care prind deja contur.