1. Ecuații ale destinului uman și istoric

 

Roman al unui personaj, al conștiinței unei false culpabilități și al ispășirilor succesive, Cel mai iubit dintre pământeni este numai în plan secund romanul unei epoci, probabil cea mai viguroasă și mai impresionantă frescă a apocalipsei comuniste și a universului concentraționar din anii ’50. „Obsedantul deceniu” este cadrul social în care sunt transfigurate dimensiunile psihologice, romanul lui Marin Preda fiind din acest punct de vedere o reconstituire la nivel simbolic a obtuzității și dogmatismului unilateralizant-ucigător al unei vremi. De altfel, formula „obsedantului deceniu” a făcut carieră într-o epocă în care i s-a îngăduit acest lucru cu o relativă perfidie. Renegând anii de furie represivă, această „înțelegere” era o soluție fericită atât pentru foștii călăi, cât și pentru renegații progresiști și acuzatorii foștilor călăi. Mai întâi de toate, romanul obsedantului deceniu este interesant prin faptul că descrie aproape fără excepție nu un spațiu infernal (acesta fiind doar sugerat), ci unul purgatorial, de ispășire, dar și de trecere spre un virtual paradis, de altfel mereu suspendat. Prima condamnare a lui Petrini, procesul și sufocările ideologice din închisoare, evoluția de compromis intelectual a lui Ion Micu, inflexibilitatea ierarhică de care se lovește Petrini la ieșirea din închisoare sunt doar câteva dintre aceste embleme ale istoriei. Ceea ce constituie, însă, punctul forte al cărții este psihologia creatoare și cadrele sale sociale, raportul dintre libertatea opțională și riscurile deciziei dintre cerințele și posibilitățile de adaptare ale inteligenței. Acest raport este dublat și potențat dramatic de cel situat între zona afectivă și cea rațională a personajului. Energie spirituală și energie erotică, trăindu-și vremelnic ideile odată cu părăsirile afective, personajul este autor al unei noi gnoze și, asemenea lui Nicolae Moromete, al unei noi religii animate de umanismul rațional.
Paginile de excelentă analiză istorică sau literară (relațiile inițiale cu Ion Micu, Ștefan Pop, Vaintrub sau cu Ben Alexandru) își au contraponderea în dinamica registrului erotic. Petrini iubește în chip aparte adolescența naivă a Paulei, senzualitatea simplu dăruită a Ninetei, privirea catifelată a Căprioarei, demonicul frenetic al Matildei și bogăția sufletească a lui Suzy Culala – sunt cele patru eșecuri sentimentale și, totodată, dovezile credinței emoționale a eroului în dragoste, oricât de distrugătoare ar fi ea, dragostea simțită ca miraj perpetuu și ca unică șansă de „împlinire omenească” (Eugen Negrici). Lungilor introspecții le contrarăspunde epic destinul sinuos al personajului, condamnat pe nedrept și lucrând în minele de plumb de la Baia Sprie, angajat apoi la deratizare, contabil la Oraca, condamnat din nou pentru omor în legitimă apărare și revenit la viața socială. Dimpreună cu analizele vieții politice apar scenele de un comic irezistibil ale colegilor de la deratizare (Vintilă și Bacaloglu fiind aici personajele excelent realizate), notelor de erotism debordant corespunzându-le meditațiile asupra unor cărți sau idei filosofice etc. La acest echilibru specific al romanului participă și dimensiunea problematică a cuplului, una dintre temele constante ale autorului, mariajul lui Petrică Nicolau cu Matilda, apoi conviețuirea lui Petrini cu Matilda și Suzy, alături de cuplurile Clara – Ion Micu, Matilda – Mircea, caracteristici de un esențial interes pentru o viitoare cercetare a acestei probleme în opera lui Marin Preda. Suzy și, mai ales, Matilda, de acum una dintre cele mai complexe figuri feminine ale romanului românesc contemporan, sunt tipuri ale feminității dinamizatoare, care, de obicei, în sistemul afectiv al eroilor lui Preda, declanșează resorturile cele mai nebănuite. Imagine a destinului unui intelectual de rasă, mânat de nobile idealuri, impregnat de culorile unei istorii de un absurd copleșitor, Cel mai iubit dintre pământeni este un roman al forței morale, al unei viziuni pentru care naturile individuale dilematice și cadrele istorice în care acestea își „joacă” propriul destin devin embleme ale unei opere epice de înaltă valoare estetică.

 

2. Caracterul simbolic al scriiturii

 

Încă din momentul apariției sale (februarie 1980), romanul Cel mai iubit dintre pământeni s-a bucurat de un evident succes, fiind numit, pe rând, „roman total” (Eugen Simion), polivalent, romanul unui destin care asumă o istorie, „romanul unei istorii care trăiește printr-un destin”, „roman complet, comunicând sentimentul îmbrățișării atotcuprinzătoare a vieții” (Eugen Simion), expresie a complexității viziunii autorului, roman erotic, roman politic, mitic, roman istoric sau de familie, în același timp. Având însă în vedere că aceste structuri și modalități narative nu se află în stare pură, ci se întrepătrund într-o vastă textură, sintagma roman polifonic implică mai multe nivele (etaje) conexe de semnificații. Numai aplicând o anume grilă în receptare vom putea izola un discurs narativ politic sau ideologic de unul subiectiv-individual etc. Cum asupra acestor aspecte s-a discutat și se va discuta în continuare foarte mult, vom insista asupra unui plan deosebit de important, chiar dacă mai puțin vizibil, și anume asupra scriiturii simbolice a romanului. Reluare sau, mai degrabă, încercare de sinteză a aspectelor care l-au preocupat cândva pe autorul lui, în romanul Cel mai iubit dintre pământeni naratorul este, pentru prima oară, Marin Preda, un intelectual și, încă, un profesor de filosofie. Prin aceasta, „spectrul problemelor” devine mai larg ca niciodată, evocarea fiind dublată de interpretarea faptelor trăite sau numai cunoscute de narator. După Imposibila întoarcere și Convorbirile cu Florin Mugur, cărți pline de idei originale, această „latură teoretică și speculativă” a romanului nu mai surprinde pe cititorii lui Marin Preda. Aflat mereu în căutarea unui sens al propriei vieți și animat mereu de dorința de a înțelege, Victor Petrini are ceva din „idealismul și din cavalerismul etic al eroilor lui Camil Petrescu” (Nicolae Manolescu).
Pe această sinuoasă diagramă existențială a personajului se construiește romanul politic, un roman al condiției umane. Individul romanesc analizează, scrutează cu un ochi normal problemele ridicate de istorie, își asumă experiențe tulburătoare, înfruntând dogmele în numele unei cerințe de a înțelege și de a se face înțeles. De aici fervoarea confesiunii, neliniștea interogativă a unui om problematic mistuit de „patima analizei și de pasiunea justițiară” (Laurențiu Ulici). Ca ea să fie convingătoare, această transformare nu se poate reduce la o singură latură a existenței individului: de la politică și moravuri la iubire și speranță, eroul își asumă o multitudine de experiențe. Cel mai iubit dintre pământeni este din acest punct de vedere un reper al profunzimii filosofice de care s-a vădit capabil romanul politic actual. Nu condiția profesională a personajului principal îi conferă romanului această natură filosofică, ci caracterul răspunsului la problemele pe care viața le ridică în fața existenței acestuia. Perceput din această perspectivă, înțelegem sensul pentru care Petrini se apropie de antecesorii săi nu mai puțin filosofi: Ilie și Niculae Moromete, Călin Surupăceanu, „risipitorii” ș.a. Ceea ce-i unește pe toți într-o familie spirituală este radicalismul acestor naturi intelectuale în politică, în iubire, în morală. Niculae Moromete visa să întemeieze o nouă religie (etică), Victor Petrini scrie o „nouă gnoză”, ambele echivalente în plan spiritual cu o radicală punere în discuție a valorilor din vechile sisteme („parabole”). Ceea ce fascinează cititorul acestui tulburător roman provine din forța prin care, luminat de o intensă aspirație spre fericire și seninătate, personajul lui Marin Preda își asumă destinul, din „spectacolul inteligenței în luptă cu o realitate pe care o depășește” (Camus). Pentru a evita riscul de a se fixa într-un spațiu îngust, filosoful fascinat de „lumea pură a ideilor” circulă dezinvolt printre socratici și scolastici, intenționează să scrie despre Giordano Bruno și, în final, devine tot mai pasionat de tratatul despre „armonia conștiinței noastre cu cosmosul”, dar deplângând în ordine strict morală deteriorarea „conștiinței actuale a omului” și, inclusiv, mutațiile „catastrofice” legate de ea.
Aceasta explică și existența în structura romanului a unor capitole cu mari șanse de a fi omologate ca eseuri, în special dialogurile cu unele personaje din jurul său, cu Ion Micu și Ciceo Pop, de exemplu, discuții privind viața, fericirea, eșecul și legăturile lor interioare. „Nu există, prin definiție, istorie fără întâmplări sublime sau tragice” – observă Ion Micu –, deși semnificațiile lor variază, putând fi uneori interșanjabile. Epopee a destinului individual, a familiei, a relației umane, un roman în care o experiență se transform într-o conștiință, Cel mai iubit dintre pământeni devine astfel și un pasionant roman politic, romanul unor dezbateri esențiale pentru rostul fiecăruia, romanul omului în istoria contemporană. Aici găsim, de altfel și realizările estetice majore ale scriitorului, cu accent asupra complexității relațiilor care fac și desfac cuplurile. La Camil Petrescu drama se naște din dezacordul între idealismul bărbatului și inferioritatea femeii. La Marin Preda, în Cel mai iubit dintre pământeni, femeile contrariază, gesturile lor pendulând între poli opuși (dăruire-nepăsare, adorație-ură) din rațiuni misterioase, inaccesibile bărbatului. Victor Petrini, omul iubirilor totale, are surpriza de a fi părăsit de fiecare dintre femeile în care investise afectivitate și pasiune, fără să înțeleagă, de fapt, cauzele rupturii. Iubirea, de la sensul ei particular până la cel general, ne întâmpină la „cel din urmă Preda” ca principală propensiune umanizatoare. Finalmente, prin prisma ei se cuvine privită în romanul Cel mai iubit dintre pământeni și „partea” filosofică, distinctă sau organică. Episoadele succesive ale relației (și înfruntării!) erotice (Nineta Romulus, Căprioara, Matilda, Suzy) indică în Marin Preda un mare poet și totodată un mare „detractor” al iubirii; un iluminat al convingerii că „dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e” și totodată un sceptic; un artist al frumuseții, dar și al urâtului dragostei, al plenitudinii și al golului, al inocenței îndrăgostite și al imposibilității de a iubi. Dincolo de toate, identificăm aici și un portretist magistral: al adolescentei, al femeii necăsătorite, al celei căsătorite, al celei „divorțate” sau pe punctul de a fi astfel, al candorii, al perversității, al miracolului, al absurdului feminin, al femeii la treizeci, la cincizeci, la șaizeci de ani; al cinismului, al dăruiri sincere, al inteligenței, al farmecului și al prostiei. Dar înainte de a fi un substanțial roman politic și social, înainte de a introduce pe cititor într-un veritabil labirint erotic, Cel mai iubit dintre pământeni e un impresionant roman-meditație. Normal ca, în ciuda mișcării în concretul epic, tonul să nu-l dea faptele, spectaculoase, ieșite din comun, ci reflecția, problematizarea. După lectură, mai semnificativ decât dialogul, valorificat intens, se dovedește monologul interior, în care naratorul se relevă sieși. Roman al unei perpetue stări conflictuale cu sine și cu lumea, autorul face din personajul său principal un filosof căutător al unei noi religii care să redea umanității echilibrul pierdut, religie care să aibă ca fundament iubirea – principiu salvator unic. Minte în continuă efervescență a căutării, Victor Petrini e convins că mai întâi trebuie să înțeleagă și să încerce ulterior să desfacă mecanismul reacției psihice a celuilalt. Roman al intelectului prin amploarea investigației și a judecății politice, Cel mai iubit dintre pământeni este susținut de romanul erotic, de cel biologic și, în sfârșit, de romanul psihologiei sexelor și vârstelor. Formele feminității ca „enigmă neexplicată” sunt prezente într-un registru de o varietate spectaculoasă; un spectacol care nu exclude amărăciunea cea mai severă, plinătatea sarcasmelor, notele tragice sau cele terifiant-grotești. „Trăirea tragică a fiecăreia din cele patru experiențe dezastruoase, gravitatea așteptării perpetue a perechii primordiale (…) ar fi fost de neînțeles la un individ norocit de soartă, socialmente împlinit sau, în orice caz, ferit de evenimente nefaste ori, și mai precis, de întâlnirea cu supliciul moral și fizic (…). Importante în economia romanului, «dramele erotice» nu ar fi totuși posibile fără drama socială în care l-a scufundat pe Petrini un regim politic criminal” (Eugen Negrici).