Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lumea lui Ioan Groşan

Lumea lui Ioan Groşan

Ioan Groşan
Lumea ca literatură. Amintiri
Iaşi, Editura Polirom, 2014

Considerat unul dintre cei mai buni romancieri ai momentului, Ioan Groşan adună în volumul Lumea ca literatură. Amintiri poveşti de viață petrecute de scriitor de-a lungul timpului, împreună cu confrații săi. Şi sunt multe, începând cu anii facultății clujene, fiind absolvent al Facultății de Filologie, Secția româno-spaniolă, iar mai apoi paşii îl poartă ca profesor, director artistic al Studioului de Creație Cinematografică al Ministerului Culturii, dar şi redactor la Contrapunct şi Academia Cațavencu şi publicist-comentator la Ziua.
Autorul acestui jurnal, cu întâmplări mai mult sau mai puțin hazlii, ne avertizează, încă de la început, că nu face parte dintre acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură. Aşa se face că selecția întâmplărilor este drastică, din diversele împrejurări (mai ales chefuri, desigur), fiind aduse în fața noastră acelea care Groşan crede că merită a fi spuse mai departe: „Auzindu-mă nu o dată, amicul meu infatigabilul Dan Mircea Cipariu mi-a zis, măi, Ioane, de ce nu scrii tu toate chestiile astea? E păcat să se piardă aşa, la o masă. Uite, eu îți ofer pe site-ul meu „Agenția de carte”, o rubrică săptămânală sau cu ce periodicitate vrei tu, când ai tu chef să scrii”. În cele din urmă, după îndelungi ezitări, Groşan cedă rugăminții amicului său „gândindu-mă că, poate, chiar ar fi păcat să nu aştern în scris câteva din aceste amintiri, fie şi numai pentru că ele pot depune o mărturie despre o anumită atmosferă, un anumit timp şi anumiți, minunați oameni”.
Alex Ştefănescu crede că mai întâi de toate Ioan Groşan este preocupat de sufletul omenesc, dovedind, prin scrisul său, că sufletul este nemuritor, dacă nu ca entitate metafizică, atunci ca subiect pentru literatură. Acest jurnal porneşte de la convingerea că nu orice eveniment poate fi ficționalizat şi trecut în literatură, astfel încât aceste întâmplări nu sunt introduse în cărțile de beletristică, ci aşezate, aşa cum au fost ele, fără prea multe împopoțonări stilistice.
Edi Bălică spune despre aceste povestiri că „sunt ca nişte pilule cu efect rapid, care creează dependență. Rămâi cu senzația că scriitorul celor „100 de ani de zile la porțile Orientului” n-a dat toți aşii din mânecă, toate istoriile trăite sau auzite, toate poantele strânse în ani de zile. Dar nu-i nimic, poate le recuperăm în următoarea carte”.
Poveşti incredibile, pline de har şi tâlc, care, poate, nu aveau acelaşi farmec dacă ar fi fost „înghesuite” în literatură. Sunt mai bine receptate aşa, desprinse de această lume a metaforelor. Vedem, în primul rând, plăcerea de a povesti cele 26 de episoade, aducând în atenția noastră un umor discret, dar şi o autoironie referindu-ne aici doar la episoadele petrecute la Cannes, când micul nostru „actoraş”, care a fost prezent într-un rol secvențial, în Balanța lui Pintilie, merge, cu o legitimație de la Academia Cațavencu, la faimosul festival. Totul se întâmpla în mai 1992, protagonistul nostru fiind dotat de acasă cu câteva pachete de Carpați fără filtru, două conserve portugheze de sardele şi exact 30 de franci. După ce a coborât din tren şi a pus piciorul pe covorul celebrului festival, a obervat că nu figura pe lista acreditaților de presă, din România fiind doar Eugenia Vodă, de la România Literară şi încă doi domni. Deşi a spus că este actor, nici pe lista actorilor nu figura, din România fiind doar Maia Morgenstern şi Răzvan Vasilescu. Fiind supus unei decizii rapide, la fel ca tema „Inteligența românească în acțiune” al lui Adrian Păunescu, Groşan găseşte plaja ca loc al odihnei, neştiind că şi aceasta, spre dimineață, se închide. Salvarea vine tot de la Eugenia Vodă, care îl lasă să doarmă în maşina ei, după ce, la recepție, vede cum o grămăjoară de nisip se formase lângă pantofii lui gri cu găurele. Convins că există un Dumnezeu al tinerilor actori români săraci, protagonistul acestei întâlniri acceptă invitația unei producătoare suedeze de cinema porno să stea în vila ei, însă şi aici, cum spune proverbul românesc, o dă cu bota în baltă, deoarece când o prinde de mână aceasta se simte jignită şi îl roagă să părăsească casa ei. Apoi, întâlnirea cu Pintilie şi asigurarea elixirului lui Bachus încheie această aventură, care are ca și concluzie faptul că pe panoul de la Cannes poza lui Gorşan a ajuns să fie mult mai mare decât cea a Maiei Morgenstern.
Aşa cum este normal, printre povestiri se înserează şi cele cu țăranii din Mogoşeşti, vatra natală a lui Groşan. Este ştiut faptul că în zi de salariu, întotdeauna bufetul de lângă gară este plin, aşa făcându-se şi în cazul nostru, când doi vecini nu se mai recunosc, însă, spre dimineață, sprijinindu-se şi „culegându-se amiabil unul pe altul de prin şanțuri, tot fără să se recunoască), s-au dus spre celălalt capăt”. Singurele care i-au recunoscut au fost nevestele, care îi aşteptau disperate în poartă.
Întotdeauna în povestirile lui Groşan sunt aşezate şi comparații cu marea literatură, în acest caz gândindu-se la Cântăreața cheală a lui Ionescu. Apoi, în „Paraşutistul” ne întâlnim că povestea a patru veterani de război care, pe o terasă din Timişoara, vorbesc despre paraşute şi coborârea din cer, ca un înger, însă, până la urmă, povestea se încheie cu aterizarea în mijlocul ciurzii de vaci şi luarea în primire de către taurul comunal.
În „Poetul şi veterinarul” luăm parte la Tabăra de creație de la Ocoliş, fiind prezenți în casa sculptorului Ioan Marchiş, unde se asculta un recital de poezie, iar pe fondul sonor se auzea cum, undeva, se năştea greu un vițeluş sau un mânz, iar medicului Bâle i se cereau consultații telefonice. „Dracula în doi” este o povestire bistrițeană, petrecută în Pasul Tihuța, la Castelul Dracula, împreună cu colegul din grupul Ars Amatoria, George Țâra, care era mire, iar printre nuntaşi se numărau Radu G. Țeposu, Augustin Frățilă, dar şi Grupul Divertis. Tot de George Țâra este legat şi „Cel mai frumos omagiu”, în care se povesteşte cum, bucureştean fiind în acea perioadă, bunica din Prundu Bârgăului îl invită acasă să cunoască o domnişoară care tocmai s-a angajat într-o farmacie, astfel încât burlacul porneşte spre casă, „cu o sticlă de coniac într-o mână şi un buchet de flori în cealaltă”, concluzia fiind „în viața mea, măi, Ioane, n-am mai văzut o fată mai urâtă, balcâză şi lălâie”, iar concluzia peste concluzie aparține bunicii „Vai de mine, măi, George, cum să fie urâtă, când o făcut atâta şcoală, şase ani de Farmacie”.
Nu este omis din întâmplări nici Ioan Buduca, care le-o prezintă colegilor pe logodnica sa, Anda, la un restaurant, acolo unde comandă biftec tartar (carne crudă, tocată, pe care trona un gălbenuş de ou, tot crud), iar eroul nostru, de la atâta stres, i se face rău, tăind în două farfuria, astfel încât, deşi toți s-au controlat să nu spună prostii, până la urmă totul a fost un dezastru. Apoi, Ion Mureşan şi vorbele lui memorabile, dar mai ales pescuitul în Deltă, acolo unde Dumnezeul pescarilor i-a părăsit, până la urmă. Serialul „Eros în socialism” vorbeşte despre „Joia tineretului”, acolo unde părinții aveau interzis, tinerii dansând blues pe întuneric, o lumină chioară de la stâlpul din centrul satului făcând întâlnirile „mult mai sexi decât toate instalațiile de lumină difuză din discotecile de acum”. Apoi, întâlnirile exotice cu studenții africani, arabi, asiatici, care erau veniți la studii la Cluj, nescăpând nici Groşan, care are o aventură cu Maria Trinidad, o minionă din Mexic. Apoi, modul în care un coleg îşi alegea „victimele”, mergând pe sate cu propagandă literară. Dacă ar fi să se facă un top al aventurilor la sat, Groşan i-ar nominaliza atât pe medici, cât şi pe ingineri (unul dintre aceştia
ținea grafice atât cu producțiile la grâu şi porumb, dar şi cu perioadele de ciclu ale celor trei amante), dar şi profesorii. Poate, una dintre cele mai frumoase povestiri este cea despre măslinele lui Alexandru Vlad, care porneşte într-o adevărată aventură, după ce medicul îi recomandă, pentru dureri de stomac, consumarea a doi sâmburi de măsline, dimineața, pe stomacul gol. În perioada ceauşistă, măslinele nu erau de găsit nici la alimentara din colț, unde după intense căutări Vlad are de-a face şi cu Securitatea, nici la bufetul partidului, pentru că nu avea legitimație, deşi se aranjase el precum unul din biroul tovarăşului Ceauşescu, salvarea venind de la Armată, însă borcanele cu măsline aduse erau fără sâmburi. Salvarea vine de la un fost coleg, activist la județeana de partid, care i-a spus că la el se consumă multe măsline şi, la urma urmelor, având nevoie doar de sâmburi, poate să i-i le dea lui, să-i spele, să-i usuce şi mai apoi să-l ajute. În „Zece farfurii cu supă” ne întâlnim cu povestea pețitului lui Lucian Perța, unul dintre cei mai meticuloşi din gaşca studenților, pe care îl însuraseră părinții cu una dintre urâțeniile fascinante, „cu excepția actualei soții, impecabila Firuța, n-a avut parte decât de hidoşenii”. După un divorț, a venit o altă zi a logodnei, în care prietenii, puşi la patru ace, ajung la bunica logodnicei care îi serveşte cu supă, iar viitorul mire nu se opreşte din mâncat, deşi i se spune că mai sunt şi alte feluri, decât la a zecea farfurie, concluzia gazdei fiind „Zamfiră, dragă, ăsta ne mănâncă şi mobila”, iar logodna ratată.
Ultima povestire ne aduce în față povestea terasei din spatele Muzeului Național al Literaturii Române, muzeu mutat, la fel ca sediul Uniunii Scriitorilor din România, iar celebra terasă amenințată cu dispariția. Aici, în vremuri memorabile, au fost prezenți toți marii scriitori, depănând poveşti şi stând de vorbă despre soarta literaturii, astfel născându-se şi anumite povestiri. Aici, adeseori, Ioan Groşan dialoga cu Radu G. Țeposu, Eugen Suciu, Mircea Tiberian, Horea Gârdea, Răzvan Voncu, Horia Roman Patapievici şi mulți, mulți alții.
Pe portalul „Ce am citit” despre volumul lui Groşan scrie „Carte micuță, aşteptări pe măsură, nedezmințite în mod esențial la sfârşitul lecturii”, autorul nu pare „a avea ambiție mai mare decât aceea de a schița câteva întâmplări şi portrete caricaturale din lumea literelor de la noi, cu multă anecdotică şi scene de caracter, cu boemă şi capriț cât cuprinde”. Însă tocmai aceste lucruri aduc succesul imediat al cărții, care a fost bine primită de confrații scriitori, dar şi de critică, fiind de curând cartea care a obținut trofeul Festivalului de la Vişeul de Sus.
Cristian Teodorescu este convins că atmosfera scriitoricească şi poveştile confraților nu vor dispărea odată cu Muzeul Literaturii, ci se vor muta în alte locuri şi spații. „Groşan descrie, de fapt, o lume idilică a aventurilor de studenție şi a boemei dintotdeauna, o lume unde se râdea şi se petrecea, clar antiteză a discordiei prezente în miezul căreia stau infernalele dosare ale Securității”, spune Dan Gulea. Iar Andreea Banciu îl vede pe Ioan Groşan ca „un scriitor cu un delicios simț al umorului şi o impecabilă luciditate”.
Volumul merită a fi citit nu doar de cei care au trăit pe pielea lor perioada comunismului, ci şi de generațiile actuale, care pot lua exemplul lui Groşan, care a ştiut întotdeauna să trateze lucrurile cu calm, dar şi cu umor pentru că, până la urmă, voia bună a fost cea care a salvat poporul nostru din multe dezastre.
Cartea se citeşte uşor, cu plăcere, fiind ca o cană de ceai care te îndulceşte stând de vorbă cu autorul. Cu siguranță asemenea povestiri merită a fi aduse în atenția cititorilor, pentru că, până la urmă, ne descriu umanitatea scriitorilor. Sunt şi ei oameni, la fel ca cititorii lor, deşi unele dintre dialogurile lor sunt, poate, mai savuroase.
n

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg