„Vlahu / Vlasiu /… un talent foarte original, de o vigoare rustică impresionantă, plin de surprize, mereu nou în ideile ce le dezvolta, un autodidact care se
orienta uluitor de just în problemele de artă….” 1

Se împlinesc anul acesta douăzeci de ani de când sculptorul Ion Vlasiu şi-a încheiat misiunea pământeană, şi a plecat, poate, să izvorească îngeri din materialul diafan al norilor. Vedea lumina zilei la 6 mai 1908, în satul Lechinţa (jud. Mureş), iar aceste locuri i-au rămas dragi tot restul vieţii. Se întorcea adesea aici, fie cu gândul, fie prin vreo sculptură sau pictură care amintesc de obârşia lui, fie prin scrierile sale: „Când eram mic, lumea era cu totul altfel. Greu de spus cum anume. Simţeam că e împrejur, colo şi colo, ca o fiinţă ciudată pe care o întrebi câte ceva şi ea tace zâmbind, ademenindu-te s-o urmezi şi să mai întrebi; să tot întrebi.” 2
Lumea lui Ion Vlasiu s-a lărgit când acesta, rămânând orfan, a ajuns în ograda bunicilor materni de la Ogra: avea doar opt ani. Cu siguranţă că aici s-a format pentru ceea ce avea să devină: o personalitate puternică din ale cărui lucrări răzbate iubirea sinceră faţă de oameni şi locuri. Întâlnirea cu materia va avea loc de-a lungul anilor de formare de la Şcoala de Arte şi Meserii din Târgu Mureş (1921-1927), iar „şlefuirea” materialului brut în ceea ce urma să devină „operă” se petrece în timpul studiilor de la Şcoala de Arte Frumoase din Cluj (1927-1931), alături de profesori celebri precum Alexandru Popp, Romul Ladea, Catul Bogdan, Anastase Demian, Aurel Ciupe, Emil Isac, Coriolan Petranu, Victor Papilian…
Prima expoziţie personală o va deschide la Târgu Mureş în 1932, urmată de altele, la Cluj, Timişoara şi Bucureşti, primite călduros de presa vremii. Despre lucrările lui Vlasiu din expoziţia Nicoale Brana – Ion Vlasiu deschisă la Sala Prefecturii din Cluj (1933), viitorul mare psihiatru Eduard Pamfil consemna: „Pentru Vlasiu, mişcarea trece de fizical, de matematic şi devine dematerializare.” 3 Lucrul cu materia înseamnă o profundă înţelegere a secretelor ei, un dialog continuu cu sine şi cu bucata de lemn sau de piatră pe care artistul o animă, pentru ca, în final, să ofere publicului formele ivite din lumea geologică şi vegetală. Încă de la primele lucrări, Vlasiu „îmblânzeşte” materia cu vigoare, tăind lemnul scurt şi ferm şi şlefuind piatra cu un aer proaspăt, tineresc. „Eu aş vrea să fac lucrări care să liniştească neliniştea omului” – mărturiseşte artistul în volumul În spaţiu şi timp. 4
Din nevoia de descoperire a unor noi universuri şi de aprofundare a cunoştinţelor dobândite în România, Ion Vlasiu face scurte călătorii de studii la Belgrad, Budapesta, Zagreb şi Praga, iar în 1937 pleacă să descopere „copleşitorul” Paris, tentat, probabil, de experienţele povestite de profesorul său, Romul Ladea. Sejurul parizian a însemnat „scufundarea” într-o atmosferă culturală şi artistică deosebită: întâlnirea cu opera lui Rodin – care „a schimbat obrazul sculpturii, a alungat formele reci, academice, a deschis ca un demiurg drumul spre forma vie” 5, îndelungile discuţii cu Emil Cioran, presărate cu audiţii de concerte, conferinţele lui Nicolae Iorga de la Sorbona…
Luvrul… ca să cuprinzi ceva din el, trebuie să mergi nu o dată, ci să mergi, şi să tot mergi… „Luvrul nu-i o pădure, e o junglă. […] Pe pereţi erau trei rânduri de tablouri (se pare că între timp Luvrul s-a modernizat). Toate te solicită deodată. Vrei să priveşti unul şi peretele întreg se mişcă, trebuie să te mulţumeşti cu imaginea de ansamblu. Cu timpul înveţi să distingi o lucrare de alta.”6
Parisul a însemnat pentru Vlasiu şi întâlnirea cu marea iubire a vieţii sale, Marina, alături de care „viaţa întreagă e un cântec”. 7 Este o perioadă în care pictura ocupă un loc aparte în creaţia lui; participă la Exposition Internationale de la Galerie Contemporaine (prefaţa catalogului este semnată de José Germain), şi deschide o expoziţie personală la aceeaşi galerie. Pictează străzi pariziene, figuri umane groteşti, marea la Dinard, dar totodată se întoarce în timp şi spaţiu, la lumea satului transilvănean, la casele pitite pe după dealuri şi copaci, la oamenii locului şi la bunicii pe care i-a purtat mereu în suflet. Realizează o serie amplă de autoportrete „…pictate nervos, cu tuşe rapide şi cromatică saturată. Vlasiu se reprezintă frontal, aproape cu brutalitate, într-o atitudine sfidătoare, cu ţigara lipită de buze şi privirea aspră şi directă. Viziunea este în acelaşi timp monumentală şi decorativă…” 8
Şi, alături de toate aceste experienţe trăite la cea mai mare intensitate în aventura pariziană, se impune întâlnirea cu Brâncuşi: „un Brâncuşi” revigorat după vizita din India (1937), care l-a convins pe tânărul artist ardelean că „adevărul artistic nu trebuie demonstrat. Se impune singur, ca toate lucrurile lumii simple la înfăţişare şi de neînţeles în taina lor.” 9 Cu acest bagaj de învăţături, un „tezaur, al cărui cifru putea fi scris pe o unghie”, Ion Vlasiu se întoarce în România, în septembrie 1938: „Am înţeles un lucru: să nu caut lumina în afară, ci la mine, în suflet, în adânc, fiindcă numai acolo se pot desluşi cu adevărat căile care duc spre creaţie.” 10
Ion Vlasiu participă la numeroase ediţii ale Salonului Oficial, ale Salonului Ardelean şi la Expoziţiile anuale de stat, realizează expoziţii personale la Bucureşti, Sibiu, Cluj, Timişoara, Târgu Mureş, Braşov, Pireu (Grecia). Participă cu lucrări la expoziţii în străinătate: Leningrad (1968), Varşovia (1972), Roma (1973), Bienala de la Veneţia (1976), Hommage à Brancusi de la sculpture roumaine contemporaine (Paris, 1976), Berlin (1977), 30 de ani victorioşi (1976, itinerată la Moscova, Praga, Budapesta, Sofia, Plovdiv, Varşovia, Bucureşti). Sculpturile sale sunt instalate în locuri publice din numeroase oraşe româneşti: „Iubire” (Parcul Floreasca, Bucureşti, 1962), „Horia, Cloşca şi Crişan” (Cluj-Napoca, 1974), „Aurel Vlaicu” (Aeroportul Târgu Mureş), monumentul „Unirii” (Blaj, 1975), monumentul „Ion Creangă” (Piatra Neamţ, 1983). În 1964 i se conferă titlul de artist-emerit şi medalia comemorativă „Eminescu-Creangă”, iar în 1993, Universitatea Babeş-Bloyai din Cluj-Napoca îi acordă titlul de Doctor Honoris Causa.
În tot acest tumult de evenimente, expoziţii, prezenţe publice, exista un loc unde Ion Vlasiu îşi găsea liniştea: la Bistra, pe malul Mureşului, unde se află piatră şi lemn din belşug. Din 1954, venea aici vară de vară şi se desfăta lucrând în grădina casei: „Zile dumnezeieşti. Lucrez gol în grădină. Cioplesc şi aş vrea să dureze. Cerule, stai aşa! Încă un an, doi! Numai aşa, să mă simt ca acum. Îţi dau restul anilor, Mefisto!” 11 Astfel au apărut în grădina de la Bistra „Aleea proverbelor” şi „În veşnicie (Megaliţii)”.
În iunie a.c. va avea loc, la Bistra, o comemorare a personalităţii lui Ion Vlasiu în cadrul unei expoziţii de fotografii cu caracter etnografic realizate chiar de artist. Printre acestea, şi o serie de fotografii reprezentând sperietori, pe care le-a imortalizat datorită forţei lor expresive şi inventivităţii de care sătenii au dat dovadă.
În 2015 a fost inaugurată la Muzeul Judeţean Mureş Galeria permanentă Ion Vlasiu, reunind peste o sută de lucrări (cea mai mare parte, donate de artistul însuşi, în 1986) ale acestui artist care „a îmbinat cu succes limbajul artei moderne cu formele culturii tradiţionale ale universului, găsind căi de comunicare atât spre iubitorii de artă contemporană, cât şi spre iubitorii artei populare.” (Soós Zoltán, Directorul Muzeului Judeţean Mureş) Curatorii expoziţiei şi totodata autori ai impresionantului catalog – Ioan Şulea şi Cora Fodor – au ştiut să construiască un spaţiu expoziţional apt să pună în valoare semnificaţiile unei opere proteiforme ca aceea a lui Ion Vlasiu care s-a constituit depăşind tradiţionalele frontiere între arte, genuri şi tehnici.
Note
1 Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
2 Am plecat din sat, Editura „Miron Neagu”, 1939, Sighişoara, premiat cu premiul „Adamache” al Academiei Române.
3 în Revista Herald, 1933 (Gheorghe Vida, Tânărul Vlasiu în oglinda criticii, în catalogul „Ion Vlasiu”, Muzeul Judeţean Mureş – Muzeul de Artă Târgu Mureş, 2015, p. 11).
4 vol. I, Editura Dacia, 1970, p. 44.
5 Ion Vlasiu, În spaţiu şi timp, vol. I, Editura Dacia, 1970, p. 44.
6 fragment inedit scris în anii 1970, despre Paris, în catalogul „Ion Vlasiu”, Muzeul Judeţean Mureş – Muzeul de Artă Târgu Mureş, 2015, p. 272.
7 Ion Vlasiu, În spaţiu şi timp, vol. I, Editura Dacia, 1970, p. 67.
8 Ileana Pintilie, Ion Vlasiu şi experienţa artistică din Banat, în catalogul Ion Vlasiu, Muzeul Judeţean Mureş – Muzeul de Artă Târgu Mureş, 2015, p. 19.
9 Ion Vlasiu, În spaţiu şi timp, vol. I, Editura Dacia, 1970, p. 76.
10 Ion Vlasiu, Scurtă autobiografie, Vatra, nr. 326, TârguMureş, 1998, p. 28.
11 Ion Vlasiu, Obraze şi măşti, Editura Eminescu, 1995, p. 164.

Bibliografie:
Catalog Ion Vlasiu, Muzeul Judeţean Mureş – Muzeul de Artă Târgu Mureş, 2015.
www.vlasiu.go.ro