Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lumea lui Isus

Lumea lui Isus

La un moment dat, cel care cunoștea, la nivelul timpului său, cel mai bine istoria și eschatologia lui Isus – l-am numit pe Rudolf Bultmann – afirma că nu sunt posibile date sigure despre viața și personalitatea lui Isus, căci tradiția a fost eminamente orală, abia târziu înregistrându-se evenimentele. Trebuie, așadar, să ne mulțumim cu ceea ce spun Evangheliile, cu „Cristos al credinței” sau cu „Isus kerygmatic”.
Chiar străluciții elevi ai lui Rudolf Bultmann au fost nevoiți, însă, să-și corecteze maestrul, căci date certe se adunau grație cercetării istorice și arheologice. Cel care și-a construit isusologia în continuu dialog argumentativ cu marele teolog, dar într-o concepție alternativă, Joseph Ratzinger (Jesus von Nazareth, 2006) a redeschis orizontul cu o propunere radicală: să se considere relatările Evangheliilor ca fructe ale unor experiențe directe parcurse de oamenii timpului, iar tradiția ca suport al concluziilor.
Am mai subliniat că una dintre marile înnoiri ale culturii moderne provine din cercetarea istorică a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Hristos. Isus a inspirat oamenii sau i-a pus măcar pe gânduri, iar în raport cu învățătura și viața sa s-a hotărît cursul istoriei. Cercetarea istorică a lui Isus are astfel importanță mai mult decât istorică: ea este parte a conștiinței de sine a umanității.
Dincoace de împrejurarea că iudeii și creștinii privesc diferit unele dintre aspectele istoriei și de faptul că protestanții, catolicii și ortodocșii citesc diferit unele texte, se poate spune că cercetarea istorică a lui Isus este un bun comun al bisericilor și al iudaismului și creștinismului. Ea confirmă optica – reprezentată la cel mai înalt nivel de elaborare de la apostolul Pavel la Karl Rosenzweig și, apoi, la Joseph Ratzinger – potrivit căreia nu avem de a face în relația iudaism-creștinism cu religii diferite, ci cu o singură religie, ce se ramifică în funcție de două căi ale mântuirii (redempțiunii).
Desigur, cercetarea istorică nu este un criteriu de religiozitate în sensul strict, dar rezultatele ei sporesc cu siguranță cultura. Însăși profunzimea credinței este servită astăzi de cunoașterea a ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în jurul intrării în era noastră.
Nu reiau întreaga discuție despre „Isus istoric”. Am făcut-o în volumul Religia în era globalizării (Editura Academiei Române, București, 2013) și, mai recent, în Introducere în filosofia contemporană (Compania, București, 2014). Am citit cam tot ceea ce s-a scris inovativ pe plan internațional despre Isus istoric, încât credeam la un moment dat, la rândul meu, că noutățile s-au oprit, cel puțin deocamdată. Dar, observând iarăși scena, mi-am dat seama că sunt posibile încă noutăți.
Aceste noutăți pot veni, după părerea mea, dinspre noi săpături arheologice – cum atestă indubitabil Shimon Gibson (The Last Days of Jesus. The Archaeological Evidence, Lion, Oxford, 2009), care a petrecut peste două decenii pentru a stabili, arheologic, ceea ce a făcut Isus în ultimele trei zile la Ierusalim. Ele pot veni și dinspre eventualitatea identificării de noi manuscrise, după cele deja cercetate de la Marea Moartă, dinspre scrierile rabinice ale timpului, dinspre noua examinare a scrierilor necanonice, dinspre explorarea mai departe a anilor cuprinși între vârsta copilăriei și urcarea lui Isus la Ierusalim, care a început în anul 29, dinspre explorarea istoriei romane – cel puțin dinspre acestea. Cercetarea lui Isus cu mijloace unei istorii avansate rămâne actuală și mai departe promițătoare.
Că acest câmp este deschis ne reconfirmă cartea monumentală a lui Werner Dahlheim, Die Welt zur Zeit Jesu (C. H. Beck, München, 2017, p. 492). Ea aduce în prim plan noi izvoare, dar, mai presus de toate, o nouă punere a întrebărilor și o nouă perspectivă.
Pe bună dreptate, istoricul german reia frământarea tânărului Hegel. Trebuie explicat – își cerea acesta sieși, precum și filosofiei și religiei timpului – faptul covârșitor în importanță istorică universală că religia creștină a învins păgânismul și a devenit cea mai influentă în rândurile oamenilor. Deja în notele pentru scrierea Spiritul creștinismului și destinul său (datând din 1797-1800), Hegel era preocupat să-și explice creștinismul înainte de orice înăuntrul istoriei evreiești. El și scrie că „în epoca în care Isus apăru în sânul poporului evreu, acesta se afla în această stare care ducea la o revoluție și care avea, în același timp, caracter de universalitate”. Hegel a căutat necontenit să înțeleagă istoria care s-a petrecut la Ierusalim, în societatea evreiască și în imperiul roman, ce atingea apogeul și o luase sub control. Cum mărturisesc asistenții filosofului, Hegel nu a încetat nici un moment să caute un loc adecvat în istoria universală iudaismului și să capteze în profunzime creștinismul desprins din sânul acestuia, într-un efort de a surprinde fără resturi lumea din care s-a înălțat Isus.
În Die Welt zur Zeit Jesu, Werner Dahlheim pune întrebările astfel: cum s-a format dogma unui Dumnezeu care își lasă Fiul să devină om și să ajungă la crucificare pentru a izbăvi muritorii de păcate? Cum a fost lumea în care a apărut această convingere? Ce influențe a suferit această credință care și-a avut nucleul înăuntrul iudaismului, de care s-a despărțit, totuși, și s-a adresat păgânilor din orașele imperiului? Ce forme de viață s-au dezvoltat din ideea că omul ar trebui să renunțe la viața pământească spre a cuceri viața veșnică? Ce înțelegere a religiei a avut statul roman când a permis cultul lui Jahwe, dar i-a socotit criminali pe creștini? Ce limite a avut arta creștină a convingerii oamenilor, care au făcut ca oamenii să-și astupe o vreme urechile când li se adresau predicile misionarilor creștini? Și, peste toate, cum se explică faptul că acel crucificat în Ierusalim, la ordinul unui procurator roman, i-a învins în posteritate pe cei care i se opuneau, cu toate că adepții săi nemijlociți îi vedeau pe cei din jur ca străini? Ce i-a mișcat pe cei de aproape ca în cele din urmă să se lase botezați? Nu cumva tocmai credința creștină în Dumnezeul care își lasă Fiul să devină om l-a făcut pe August stăpânul unui imperiu mondial, în care propovăduitorii noii credințe se puteau mișca liber?
Chiar dacă întrebările explicitează, până la un punct, ceea ce îl frământa deja pe Hegel, nu putem să nu recunoaștem aerul lor proaspăt și faptul că Werner Dahlheim și le asumă cu îndrăzneală și vastă informație. Nu sunt, evident, doar întrebări de istorie, nu sunt nici întrebări doar teologice. Răspunsul la ele este însă și răspuns la întrebări ale istoriei și la întrebări ale teologiei. Răspunsul lărgește, la rândul său, considerabil orizontul – în primul rând orizontul cercetărilor consacrate lui Isus istoric.
La întrebări Werner Dahlheim răspunde punct cu punct prin reconstituiri istorice complete și dezlegări interpretative bine argumentate. Imperiul Roman este luat justificat drept cadru cuprinzător, cu reorganizarea imprimată de Pompei, transformarea Judeeii în provincie romană și domnia lui Herod, cu perioada misiunii lui Pilat din Pont. Apoi sunt restituite metamorfozele imperiului însuși sub acțiunea creștinismului, trecut, între timp, din rândurile unei secte evreiești, printre păgâni, până la triumful final al Crucificatului asupra lumii și timpului său, și organizarea învățăturii sale în Biserică, în oglindă cu statul roman, pentru a înfrunta viitorul.
Precum în cazul oricărei istorii temeinic elaborate și veritabile, cea mai adecvată abordare a monumentalei cărți Die Welt zur Zeit Jesu nu este rezumarea. Este mai adecvat ca în cazul acestei cărți, după ce-i parcurgem fascinantele capitole, să-i reținem, într-un spațiu rezonabil, punctele în care noutatea este mai evidentă.
Destul de repede Werner Dahlheim conturează sintetic punctul de plecare al cărții sale: „viața unui predicator călător, care vede venind timpul arătării lui Dumnezeu. Necăsătorit, înconjurat de femei și bărbați, care și-au lăsat la o parte legăturile de dinainte, dobândindu-și cele necesare traiului prin exorcisme și vindecări, fără a fi legat de un loc, a parcurs un spațiu de țară mic. Limba învățăturilor sale era simplă, împodobită cu istorii și parabole memorabile…. Publicul său erau oameni de la țară cărora viața le-a oferit mai mult greutăți decât bucurii. Lor, nu celor puternici și bogați, le aparține împărăția cerurilor. Isus a vrut să înnoiască țara lui Israel și este o minune a istoriei că de numele său s-a legat cursul triumfului unei religii la nivel mondial” (p. 66-67). Începând cu anul 30 Isus face călătoria la Ierusalim, însoțit de discipoli, și pășește pe calea întâlnirii lumii în toată lărgimea ei. Acuzația cheie, care avea să-l ducă pe cruce, era că s-ar fi proclamat „rege al iudeilor”, ceea ce, conform legislației romane, este lezmajestate (crimen laesae meistatis), echivalentă cu cea mai înaltă trădare și atrage condamnarea la moarte. Ceea ce s-a scris pe crucea răstignirii – INRI (Jesus Nazarenus Rex Judaeorum) – dezleagă toate întrebările privind ceea ce s-a numit „procesul lui Isus” (p. 74), care a stârnit zvonuri, prejudecăți și pasiuni în istoria ulterioară.
Nu a fost vreo ostilitate între însoțitorii lui Isus și evreii din Ierusalim, ne spune Werner Dahlheim, chiar dacă răstignirea discipolii au trăit-o cu durere. „Dimpotrivă, este sigur că adepții lui Isus s-au stabilit în umbra Tempului, loiali față de instituțiile și convingerile evreiești. Ei îl lăudau pe Dumnezeul lui Israel, care a creat cerul și pământul și a încheiat o alianță cu poporul său. Nouă în credința lor era propoziția călăuzitoare că Dumnezeul lui Abraham și al lui Jacob a lăsat ca Fiul său să devină om pentru ca întregii creaturi, devenită păcătoasă, să-i acorde iertarea de păcate; pe cel care a murit pe cruce l-a înviat și chiar l-a înălțat la sine însuși” (p. 91). Adepții lui Isus nu au vrut să fie o sectă și nu au fost.
Animozitățile au intervenit din momentul în care iudeocreștinii din Iudeea au rămas credincioși apostolatului și apostolilor, iar alți evrei, din diaspora, de limbă greacă mai ales, au vrut altceva. S-a controversat atunci asupra obligației vizitării zilnice a Tempului, ca și asupra rolului femeilor și familiei, iar marele preot Hanna al II-lea a luat măsuri severe față de adversarii săi. Sciziunea a devenit clară după ce, în Antiohia, primul loc după Ierusalism în care s-a format o comunitate de creștini, aceasta s-a deschis nu numai către evrei, ci și către păgâni. Apostolul Pavel – ne spun Faptele apostolilor – a făcut cel dintâi pasul deschiderii. „Pavel este primul mărturisitor al credinței în Fiul crucificat al Dumnezeului evreiesc” (p. 102). Iar apostolul Petru a botezat un soldat roman și familia acestuia.
Din acest moment nu numai că învățătura lui Isus a trecut în sfera urbană, dar a intrat pe drumul ireversibil al răspândirii universale. Max Weber a avut dreptate să spună că „ziua Antiohiei” este o dată cheie a istoriei europene(p. 102). Atunci mișcarea din jurul lui Isus a ieșit definitiv din vechea Palestină a evreilor, iar vestita Lege iudaică a rămas la temelia vieții evreilor, dar, în lumea largă, s-a impus treptat o învățătură cu privire la „mântuirea” umanității, ce-l avea în centru pe Isus din Nazaret.
Werner Dahlheim spune, la nivelul cercetărilor și culturii de astăzi, lucrurilor pe nume. „Creștinismul a început ca sectă evreiasco-mesianică. Dar lumea în care voia să crească era dominată de spiritul grec și de limba greacă. Cât de adânc au impregnat acestea creștinismul se lasă lecturat în fapte simple: Vechiul Testament creștinii l-au cunoscut numai în traduceri grecești, a Septuagintei, evangheliștii au scris în grecește, la fel autorii de epistole și toți ceilalți autori din primele două secole, grecește au gândit liderii lor spirituali și în metropolele grecești sau puternic elenizate – inclusiv în Roma și în multe orașe ale Italiei, Spaniei, Franței de sud greaca ghida pașii misionarilor; acolo s-a luat decizia de existență mai departe a noii credințe” (p. 357). Unii – de pildă, Origen și Clement – au socotit, de altfel, că greaca și distincțiile filosofiei grecești sunt indispensabile creștinismului.
Separarea evreilor de creștinism este tratată istoric în Die Welt zur Zeit Jesu mai amănunțit și mai precis decât în orice altă analiză din zilele noastre. Cartea trimite la două ordine de fapte.
De o parte a fost situația diasporei evreiești, răspândită în toate orizonturile ca urmare a dificultăților vieții în Judeea și a tentațiilor de cotropire din partea vecinilor. „Dar, un amestec cu alte popoare, în mijlocul cărora s-au stabilit coloniștii evrei, nu a avut loc” (p. 111). (Poate cu excepția Chinei, aș adăuga pe urmele lui Martin Jacques, din When China Rules the World, Peguin, London, 2012). Evreii au învățat din „exilul babilonian” cum pot supraviețui când sunt politic fără putere și li s-a distrus coloana vertebrală a vieții lor, care a fost Templul din Ierusalim. „Ei au considerat că existența și identitatea lor ar fi în grijă atâta vreme cât rămân ascultători față de Dumnezeul unic sau se întorc la el ca păcătoși pocăiți” (p. 112).
Pe de altă parte, destul de devreme teologi ai iudaismului și teologi ai creștinismului și-au aruncat cuvinte grele – scrierile ale lui Tertulian fiind mărturie a polemicii severe – și s-au privit cu ură chiar în rugăciuni adresate de fapt aceluiași Dumnezeu. Și unii și ceilalți îi cereau Celui de Sus să-i pedepsească pe ceilalți! După generația apostolului Pavel și cea a discipolilor săi, care au mai păstrat unitatea dintre creștinism și iudaism, cu Ignațiu al Antiohiei, cu Irineu al Lyonului apele s-au despărțit pentru multă vreme.
A fost meritul „creștinismului african” – cu linia Tertulian – Ciprian – Augustin- că a găsit forma instituțională capabilă să facă istorie. Deviza lui Ciprian – „în afara Bisericii nu este mântuire (extra ecclesiam salus non est)” – și inițiativa acestuia de a-l socoti pe Petru primul vicar în Biserică au lăsat urme adânci în istoria lumii. Apologeților nord-africani le revine meritul reinterpretării istoriei ca voință a lui Dumnezeu, iar pe această premisă Eusebiu din Cesareea (p. 417) a putut inaugura istoriografia creștină – privirea istoriei ca „istorie a salvării”.
Sunt numeroase locurile în care Werner Dahlheim aduce la zi informația istorică sau în care aduce în discuție surse mai puțin exploatate. Bunăoară, el descrie cu datele cele mai noi viața din imperiul roman – cu regulile, obiceiurile și componentele sale geografice, cu puterea copleșitoare, reglată de drept și ceremonioasă, și raportarea la aceasta a celor din Judeea. El dă o descriere precisă a trăirilor populației, incluzând trăirile religioase, mai ales trăirile urmașilor „legământului” stabilit de Dumnezeu cu Abraham și apoi ale celor nutriți de credința în Dumnezeu care și-a trimis Fiul printre oameni spre a-i mântui.
Werner Dahlheim lămurește dosarul istoric complicat de rumori și înconjurat de fabulații al lui Pilat din Pont, inclusiv discutata scrisoare către împăratul Tiberiu, care i se atribuie și care ar indica creștinarea finală a celui care a decis crucificarea, Inclusiv, desigur, Evanghelia după Nicodim, pusă în circulație largă în 425, după ce Justin și Tertulian au vorbit de solicitarea fostului procurator de recunoaștere de către Senatul roman a divinității lui Isus. Un dosar, este de amintit, pe care Biserica coptă îl vede și astăzi în felul ei.
În Die Welt zur Zeit Jesu se clarifică și acțiunea primilor critici ai creștinismului ca religie organizată. După ce Suetoniu, Tacit și Pliniu confirmă existența lui Isus, fără a fi de acord cu predicatorii creștinismului, în discuție a intrat platonicianul Celsus, pe care-l cunoaștem doar ca urmare a polemicii îndreptate împotriva lui de Origen. Mai târziu a intervenit plotinianul Porfir, care a dat, cu cartea Contra creștinilor (268-279), cea mai amplă critică adresată în antichitate creștinismului.
Dar aceste intervenții au rămas cunoscute unor cercuri restrânse, la distanță de oamenii obișnuiți. În plus, ele au suscitat replici ferme, în aceeași termeni din partea unor creștini. Peste toate, conduita (p. 374) a fost cea care a atestat în timp că cei care sunt creștini sunt oameni precum ceilalți, dar cu moravuri în îmbrăcăminte și hrănire și cu un fel de viață ce merită atenție și care a convins.
Este foarte oportună lămurirea, de către Werner Dahlheim, fără resturi, a chestiunii limbii în cazul unei religii formate în cadrele aramaicei și, mai larg, ale ebraicei, dar care capătă notorietate universală prin intermediul limbii grecești și, apoi, al limbii latine, cu toate implicațiile transferului lingual. Nu altcineva decât foarte rigurosul David Flusser (Jesu,1997) a atras atenția că toate spusele atribuite lui Isus se pot formula în ebraică, dar nu și în aramaică – ceea ce subliniază destul importanța limbii ce se consideră atunci când este vorba de Isus, de credința sa și de creștinism.
Este o realizare de enormă importanță faptul că Werner Dahlheimm oferă imaginea cuprinzătoare asupra lumii lui Isus în triplu înțeles: lumea în care Isus s-a înălțat prin viața și învățătura sa, lumea care s-a format pe baza vieții și învățăturii lui Isus și lumea care s-a conturat în urma sa pentru istoria ulterioară. Cartea Die Welt zur Zeit Jesu oferă un cadru cuprinzător și precis al cunoașterii creștinismului. Foarte probabil, cel mai desfășurat și mai amplu din punct de vedere istoric de la altă monografie monumentală – cartea Das Christentum (1999), a lui Hans Küng – încoace.
Se pot considera și analiza diferite momente din lumea lui Isus, dar ajunge la înțelegerea acesteia numai acela care ia în seamă faptele ce compun ansamblul și, totodată, ansamblul însuși. Lumea lui Isus – ne spune convingător Werner Dahlheim – a fost o lume în înțeles plenar, cu opțiunile și organizările ei genuine, inconfundabile. Iar pentru a înțelege ceea ce s-a petrecut la Ierusalim înainte de Isus, în timpul vieții lui pâmântești și după crucificare, trebuie trecut dincolo de fragmente, spre întreg – până la urmă spre întregul lumii – și procedat la o istorizare dusă până la capăt, dincolo de orice idee fixă.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg