Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Lumea mirifică din “Divina Comedie”

Lumea mirifică din  “Divina Comedie”

Fiindcă în zilele marilor sărbători nu prea se munceşte, doar nevestele, vai de ele, trebăluiesc mereu la bucătărie, iar bărbaţii beau ori meditează! Dacă în restul anului îi vedem rar pe preoţi pe micile ecrane, acum ei se văd peste tot, îşi arogă un rol providenţial, adică vor să ne convingă pe toţi mirenii că fără slujba şi predica lor nu simţim Duhul Sfânt şi habar nu avem de legătura misterioasă cu Dumnezeu. Oare, aşa să fie? Însă, un lucru nu ne spun persoanele în sutană preoţească: ce relaţie au ei cu cele sfinte încât agonisesc aşa de uşor bunurile materiale, care fac viaţa oamenilor plăcută şi îmbelşugată, adică agonisesc tocmai ceea ce condamnă în predici!
Apucătura asta nu e de acum, ci demult, de când biserica a devenit o instituţie cu slujitorii ei tot mai lacomi şi hrăpăreţi. Iată ce spune Dante Alighieri în Infernul din Divina Comedie:
„Voi v-aţi făcut din aur Dumnezeu/ şi-o sută adoraţi fără ruşine,/ când nici păgânii n-au mai mult de-un Zeu”.
Italianul tună şi fulgeră împotriva „simoniacilor”. Din „Faptele apostolilor” aflăm că un magician din Samaria, Simion, i-a oferit Sf. Petru bani pentru a i se da putinţa de a porunci Sf. Duh şi de a comunica cu cei botezaţi întru creştinism. De la el s-a numit „simonie” târgul cu „bunurile sfinte”, iar practicanţii au fost numiţi „simoniaci”. Comerţul cu bunuri spirituale şi materiale a fost larg răspândit în Evul Mediu. Dante ne spune că cel care a înlesnit „simonia” pe faţă la curtea sa, a fost Papa Niccolo al III-lea (1277-1280). Iar cel mai corupt Papă ar fi fost Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303), numit de italian „reprezentantul corupţiei în biserică”.
Oare astăzi, la noi, nu se află nici o „faţă bisericească coruptă”? Doar se vorbeşte mereu de corupţie.
În legătură cu „sfinţenia” preoţilor, Octavian Paler îi bănuieşte pe aceştia de „şarlatanie”, pentru că din credinţă nu poţi să-ţi faci o „profesie”. Rugăciunea e ceva intim, care are sens doar în tăcere şi în singurătate. Transferarea ei în spectacol pare absurd. Din aceste motive, pentru Paler, din câţi sfinţi există în calendarul ortodox, cel pe care-l acceptă este Sfântul Ştefan cel Mare „care a umplut lumea de ibovnice”!
În altă ordine de idei, cu toată suferinţa care-l marchează tot timpul pe florentinul Dante, care ar fi vrut să se întoarcă la ai săi, să fie acceptat de mărimile cetăţii, el nu uită o clipă să-şi exprime dragostea şi admiraţia pentru Florenţa, deşi nu a putut să se întoarcă niciodată aci. Transcriu aci două terţine:
„Te bucură Florenţa mea iubită!/ Cuvântul meu pe tine nu te ceartă,/ Căci neamul tău e tare la ispită!” Tot din Cântul VI al Purgatoriului, reţinem: „Tresaltă iar, şi-aşterne-ţi bucurie,/ Florenţa mea, bogată şi cuminte!/ Că drept grăiesc mi-e fapta mărturie.”
Pe de-o parte, poetul din Divina Comedie îi condamnă pe cei care au făcut din Florenţa un cuib al discordiei, al conflictelor permanente. Dar pe supuşii, pe cetăţenii cetăţii îi preţuieşte şi-i absolvă de păcatele bogătaşilor. Acestora le arată cât de drepte au fost legile grecilor din Atena şi Sparta (e vorba de legiuirile lui Solon şi Licurg), pe când cele ale florentinilor nu pot dura decât o lună, cele făcute în octombrie se schimbă în noiembrie. Câteodată şi mai des, încât un proverb popular spune: „lege fiorentina, fatta la sera e guasta la mattina”, adică legea florentină, făcută seara, desfăcută dimineaţa!”
Oare la români nu e asemănător obiceiul? Sau şi mai rău? Deşi unele legi au fost trecute prin Parlament şi publicate în „Monitorul oficial”, ele nu se aplică niciodată!? Aşadar suntem chiar „fraţi” cu florentinii lui Dante. Există o mare deosebire: italienii se aflau în Evul Mediu, pe când românii de acum se află în epoca postmodernă.
Citind atent comentariile la Cântul VII din „Purgatoriul” Divinei Comedii, mi-a sărit în ochi (sau în minte) „destinul” postmortem al poetului Virgiliu, aşa cum l-a văzut Dante, creştinul din Evul Mediu. Astfel, aflăm din Cântul amintit că Virgiliu nu poate avea loc în Purgatoriu sau în Paradis pentru că el a murit în anul 19 Î.Hr. Deci fiind necreştin nu putea avea parte de cer. Virgiliu trebuia să rămână în „Limb”, adică în locul unde stau copiii şi înţelepţii Antichităţii, pentru că ei nu au cunoscut botezul creştin. Aşadar, recunoaşte Dante, el nu se află în ceruri, nu din motivul că ar fi făcut rău cuiva pe pământ, ci pentru că nu a cunoscut „binele” creştinismului.
După ce Dante s-a plimbat „braţ la braţ” prin Infern cu poetul latin şi a profitat copios de sfaturile acestuia, acum se bucură de prezenţa lui doar în „Antepurgatoriu”. Aci se află muntele purificării, unde sufletele penitenţilor trebuie să respecte două legi: prima – pot circula în voie ziua, a doua – noaptea nu le este îngăduită călătoria mai departe, pentru că se opune voinţa divină. Adică, dacă ar călători noaptea, sufletele s-ar putea rătăci zadarnic, fiind lipsite de lumina soarelui, echivalentul graţiei lui Dumnezeu şi, în consecinţă, s-ar putea întoarce înapoi pe drumul purificării şi nu ar mai putea să se înalţe pe coastele muntelui amintit.
Acum, în legătură cu inaccesibilitatea anticilor în „Purgatoriu şi „Paradis” din motivul că nu au fost botezaţi şi nu au cunoscut credinţa creştină, eu îi pot „ierta” pe simplul considerent că nu din vina lor au fost lipsiţi de credinţa în Dumnezeu. Oare au fost puţini oamenii care au cunoscut dogma lui Isus Hristos, dar care s-au purtat în toată viaţa lor mai rău decât oricare înţelept antic. Atunci, cu ce drept aceştia au acces în Purgatoriu? Oare Socrate nu poate avea acest drept? În comparaţie cu nevastă-sa, Xantipa, care l-a cicălit şi necăjit toată viaţa, eu i-aş rezerva ei „Infernul” şi lui Socrate „Paradisul”. Iartă-mă Doamne că m-am substituit, pentru o clipă, puterii şi harului tău dumnezeiesc.
De asemenea, mi-a atras atenţia cele 3 „virtuţi teologale” creştine, fără de care nici un om nu se poate considera cu adevărat creştin: Credinţa, Speranţa, Caritatea. Ele nu au fost cunoscute de păgâni. Însă, aceştia au cunoscut şi practicat cele 4 „virtuţi cardinale”: Dreptatea, Prudenţa, Tăria , Cumpătarea. Oare, care dintre ele sunt mai importante?
Tot citind Divina Comedie, am dat peste două terţine pe care comentatorii le consideră cele mai frumoase versuri ale literaturii lumii. Le reproduc, după „Cântul VIII” din Purgatoriu: „Era-ntr-al zilei blând şi tainic ceas/ ce inima în corăbieri o frânge/ la gândul celor care-n urmă-au mas/ şi zeci de doruri laolaltă stânge/ în cei pribegi, de-aud din depărtări/ un clopot surd ce pare ziua-a plânge.”
În aceste versuri, se spune, sunt transfigurate muzical profundele şi gravele ecouri pe care ora apusului le trezeşte în sufletul omenesc. Avem aci accente de melancolie pe care le provoacă gravele sunete ale clopotelor de seară, ce amintesc, ca şi marinarilor în ora crepusculară, patria şi pe cei dragi. De asemenea, există aci nostalgia lui Dante Alighieri în postura de poet rătăcitor exilat.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg