Numele pictorului, născut în România dar stabilit încă din prima jumătate a anilor ’80 în Franța, nu are nevoie de o referință în plus printre iubitorii de artă, sau cei a căror activitate are legătură cu arta, de oriunde ar fi ei, din Europa până în America, sau chiar și din alte zone mai îndepărtate de pe glob. Pentru că Georges Mazilu, așa cum îmi spunea în cadrul unui interviu pe care l-am realizat în ianuarie 2020 pentru Tribuna1, a expus la numeroase galerii din Europa și America de Nord, lucrările sale aflându-se în permanență la Turner Carrol Gallery, Santa Fe, New Mexico în Statele Unite, la Galerie Lacroix în Quebec City în Canada sau la Morren Galleries, Utrecht, Olanda. De asemenea, unele lucrări pot fi văzute în muzee din SUA, cum ar fi: Young and Legion of Honor Museums of San Francisco, Tucson Museum of Art, Arizona, NM Arts in Public Places Santa Fe, New Maxico; sau chiar mai departe, Mazilu ajungând să fie prezent și în Noua Zeelandă, în Tyler Collection, la University of Tasmania. Însă marea majoritate a picturilor sale se află în colecții particulare, peste tot în lume. De-a lungul timpului a avut numeroase expoziții personale sau de grup. La toate acestea se adaugă interesul deosebit al iubitorilor de artă din România, survenit îndeosebi în ultimii trei ani de când tablourile sale sunt tranzacționate în mod frecvent de cea mai mare casă de licitații de la noi, Tribuna anticipând acest succes încă din anul 2020 când, acordând încredere creației lui Mazilu, a publicat un elegant album2 ce reunește o selecție de lucrări din 20 de ani de activitate (2000-2020).
Ceea ce definește în mod clar arta lui Georges Mazilu este inconfundabilul univers pictural pe care acesta l-a imaginat prin personajele sale. O atmosferă medievală, populată cu ființe fantastice asupra cărora criticii de artă, precum și alți comentatori, s-au simțit mereu provocați să se pronunțe. Profitând de discuția pe care am avut-o în cadrul interviului amintit, i-am adresat artistului întrebarea cu privire la originea acestei lumi ciudate, surprinzătoare și cu o forță de atracție fantastică pentru privitor. „Căutările au fost lungi și anevoioase pentru a-mi găsi un drum și o expresie personală” – îmi spunea Georges Mazilu. „Subiectele mele – a continuat acesta -, cu rare excepții, nu le imaginez în prealabil, ci se construiesc din frânturi de amintiri din lumea reală și din tot ce am asimilat din istoria artei, sursele mele preferate fiind secolele XVI-XVII din pictura olandeză, flamandă, sau Renașterea italiană. […] Efortul meu constă în a crea o atmosferă de realitate, prin coerența luminii, clar-obscur și cizelarea detaliilor. Într-un fel simplu aș putea spune că pictura mea nu ilustrează imaginația mea, ci mă ajută să descopăr zone interioare obscure, de care altfel nu aș fi conștient.”
Specialiștii în domeniu, printre care și istoricul de artă Sam Hunter (Universitatea din Princetown, New Jersey, S.U.A.), au văzut în lumea picturală a lui Mazilu o transpunere pe pânză a unor viziuni post-catastrofice, cu apariții deformate în urma unei imense calamități. „Creaturile paradoxale ale lui Mazilu – scria Sam Hunter – sunt aproape invariabil mutilate și doar parțial umanizate, ca și cum ar fi supraviețuit unui dezastru genetic. […] creaturi care par simultan familiare și complet inedite, atât simpatice, cât și repugnante în anatomiile lor desfigurate. Ne șochează și apoi ne liniștesc, dar încântă fără îndoială ochiul cu desenul lor iscusit și rafinamentul tonal.”3
Răsfoind albumul editat de Tribuna, eseistul Christian Crăciun rămâne, oarecum, în asentimentul istoricului de artă american atunci când afirmă că: „Ființele lui Mazilu exprimă o stare de strivitoare melancolie, spaimă, tristețe. Prin atitudine și mai ales prin privire. […] De altfel, personajele nu privesc mai niciodată spre spectator, ci întotdeauna undeva lateral, peste el, dincolo de el, în spatele lui, unde pare că văd ceva. Te fac să întorci, la rându-ți, capul. Este o pictură despre spaimă. […] Aș spune că picturile sunt un fel de anti-icoane, în măsura în care icoana te privește totdeauna direct și personal, iar umanoizii aceștia te ignoră cu desăvârșire […]. Personajele lui Mazilu au această nemișcare hieratică, par ciudate stop-cadre încremenite în visul lor atemporal. Timpul lipsește din lumea aceasta post-apocaliptică”4.
Faptul că părerile comentatorilor ajung la un moment dat să coincidă este un argument în plus pentru coerența discursului plastic, iar atracția pe care tablourile o exercită asupra privitorului reprezintă în fapt garanția că ideea artistului a creionat în final o lume care viețuiește și dincolo de atelierul său, dincolo de pânzele care o găzduiesc. Important este să existe această atracție, iar în cazul de față ea este chiar monopolizatoare. Pictura lui Georges Mazilu reține cu obstinație privirea și interesul spectatorului, chiar cu o putere constrângătoare aș spune, fascinația pentru personajele sale și pentru neasemuita măiestrie și rafinament al detaliilor survine din aptitudinea de a sugera în mintea fiecăruia o biografie misterioasă a acestor ființe, după propria imaginație și capacitate de comprehensiune. Deoarece, până la urmă, lui Mazilu i se aplică foarte bine mult comentata definiție a lui Leonardo da Vinci: „la pittura è cosa mentale”.

 

Note
1 Ani Bradea, România și oamenii săi din lume (XV), Interviu cu pictorul Georges Mazilu în Tribuna nr. 417/16 ianuarie 2020, inclus ulterior în volumul Țara de la capătul. Biografii exilate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020
2 Mazilu, Hybrid Faces, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2020
3 Sam Hunter, Hybrid Faces, în albumul cu același titlu, op. cit., p.5
4 Christian Crăciun, Interfețele lui Mazilu, în Tribuna nr. 441/16 ianuarie 2021