Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„M-am lovit de străinul din mine”

„M-am lovit de străinul din mine”

 

 

Radu Cange
Lumina condorului
Editura Tracus Arte, București, 2019

 

 

Din capul locului, printr-un ,,precuvânt” de Charles Baudelaire (din Mulțimea) – așezat înainte de-a întoarce fila spre primul poem al celui mai nou volum de versuri al său, poetul Radu Cange se năpustește spre cititor pentru a-l convinge că „poezia – această inefabilă orgie” este o fericire „mai presus decât cele ale fericiților acestei lumi”, inclusiv „decât ceea ce oamenii numesc dragoste”. Evident, asta credea „blestematul” celebrisim din Hexagon – iar odată cu el, acum, și „Cangele” mioritic, despre care un staroste al criticii literare românești (Mircea Martin) afirma că „este din speța tot mai rară a autorilor care ne readuc încrederea în poezie” și despre care regretatul Cezar Ivănescu scria, între altele, că este „un poet sentimental și adesea sentențios, cuceritor prin lapidaritatea expresivă și prin sugestie”. Cei de mai sus se refereau, desigur, la volumele mai vechi ale lui R.C., – și, cu certitudine, vor fi având dreptate. În ce privește volumul de față, după ce am lecturat prima poezie (Sunetul), mi-am zis, în gând, că mă raliez, oarecum, spuselor celor doi „arbitri” de „categorie grea” din „ringul” literaturii noastre, după ce autorul răspunde întrebării filozofului : „Cum crezi că este eternitatea?”, în felul următor: „Eu am căutat întotdeauna/ zorile iernii, zăpada/ înlemnită în copaci,/ liniștea nefirească a gerului./ (…) De aceea, cred/ că eternitatea/ are sunetul argintului”. Apoi, în pagina ce urma, după o … controversă psihedelică tocmai cu alter-ego-ul („străinul din mine”), cei doi ajung „la cuțite” („am zvârlit cu inima mea în el,/ dar mi-a aruncat-o înapoi”), autorul a devenit „plictisit”, amintindu-și un vers al poetului rus care și-a scris ultimele rânduri cu propriul sânge : „Serghei Esenin, mi-i urât cu tine”. Mi-am zis că, iată, poetul Cange apelează la… terțul inclus, calchiindu-i aceluia o stare anxioasă vecină cu un concept literar din zilele noastre (propus de poetul Vlad Moldovan), acela al stranietății fără om. Ne întâmpină mai apoi, în volum, o rafală de personificări care se (cam) „pupă” cu excesivitatea redundant-sentențioasă : „Un perete de aer/ pe care sunt agățate/ niște lucruri: orgoliul, dorința de parvenire,/ disprețul pentru ceilalți,/ văicăreala, coatele întrebuințate/ până la uzură, goana după premii, (…) jocul de culise, turnătoria abjectă,/ (subl. mea, A.S.) lichelismul, ploconeala, tărăgănarea,/scandalul neîntemeiat, arțagul/ și multe altele, într-o ordine surprinzătoare.” Și, ce să vezi, în final, logic, nu-i așa, „două nesuferite codașe:/talentul și demnitatea, de mână mergând”(Peretele). Descoperim, iată, un fel de… ieșire în decorul poeticesc a celui care, evident, nu mai suporta chingile ce l-au ros până la carne vie, în care l-au constrâns să-și claustreze poeticitatea, „tartorii” din al căror cuvânt era aproape ireverențios să iasă : „Poemele lui sunt litanii delicate și monotone, autocontemplații înfiorate de insidiile morții.” (M. Martin).
Exemplul de mai sus mă duce cu gândul la frustrările și tensionările pe care le resimte un actor care a făcut un rol izbutit, iar apoi, prin ani, critica de gen și publicul îl identifică, până la (hiper)saturație, doar cu acel tip de personaj. Astfel că, e un lucru firesc, nu-i așa, ca respectivul să aspire spre un rol de o altă factură, antitetică, chiar, care să schimbe cu totul respectivele percepții, stereotipuri și încadrări. Cam această stare de lucruri mi s-a adeverit , cu destulă pregnanță, în acest volum, deși, la o primă abordare – nu lipsită de condescendență și vag persuasivă – sintagma „paradoxală chestie”, hmm… mi-a cam dat târcoale. „Mai bine fug,/Să uit de tot și de toate,/Atâta (timp? – n.m.) cât un semn ciudat/ Nu mă lovește și nu mă străbate”. (Pe o potecă). Și când afirmă asta, se referă, explicit și epatant, la „singurătăți” (da, da, la plural!). O altă evadare de sub un „obroc” al … amprentărilor critice, dacă e să ne referim doar la „turnura parcimonioasă a discursului liric”(G. Grigurcu), sau „un mod de-a mărturisi regimul non-combat al poeziei”. (G. Coșoveanu). Chiar și într-o Litanie (pag. 102), în care stă face to face cu… Creatorul, poetul mărturisește lucruri de care puțini l-ar fi crezut în… stare motivațională, dar (se vede treaba), cu trecerea timpului, convingerile (meta)ontice ale lui Radu Cange au cunoscut replieri, reevaluări și chiar „împrietenirea”cu îndoieli de-a dreptul intempestive: „În prietenie nu mai cred,/ prea s-au confundat prietenii/ cu dușmanii, iar din acest impas/ e prea târziu să mai scapi”. Poetul revine și își primenește contextualizările, contradicțiile și (non)acceptările, dar … fosta lui delicatețe încearcă să îmblânzească „fiarele”, într-un fel de menajerie livrescă, poeticească, prin excelență: „Cu poemul în față -/dușman cât nu încape -/încerc să-mi trăiesc/ viața cea de toate zilele,/ înconjurat de silabe și cuvinte/ ca într-o menajerie/unde neapărat trebuie/ să îmblânzesc fiarele.” (Cercul de foc).

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg