La momentul apariței în românește, am citit, cum se spune, pe nerăsuflate volumul Maeștri și discipoli cu plăcerea cu care citesc și recitesc toate cărțile lui George Steiner, Moartea tragediei, După Babel, Errata sau Gramaticile creației. Și mă opresc aici!
„După ce am predat o jumătate de veac în multe țări și în diverse sisteme de învătământ – mărturisește George Steiner – mi-am dat seama că sunt din ce în ce mai nesigur de legitimitatea, de adevărul fundamental al acestei «profesii»”. George Steiner era absolut convins că meseria „de «profesor» – până și acest termen este întrucâtva opac – acoperă toate nuanțele: de la a duce o viață de rutină, lipsită de farmec, până la a fi posedat de exaltarea vocației”. Mai mult, consideră autorul menționat, meseria de profesor cuprinde „numeroase tipologii, de la cea a pedagogului care distruge suflete, la cea a Maestrului carismatic”. Există fără îndoială un „mister” al predării, despre care Steiner vorbește de asemenea, după cum distinge în cartea sa „trei scenarii sau structuri relaționale majore”. Uneori maeștrii își distrug discipolii, „atât psihologic cât și, în cazuri mai rare, fizic”. La rândul lor, ca o replică, „ucenicii și-au subminat, trădat și ruinat maeștrii”. Categoria a treia este cea a unui semnificativ „troc”, altfel spus „ a unui eros de încredere reciprocă și chiar iubire”. Printr-un „proces-ostmotic), profesorul „învață de la discipol în timp ce îi predă. Intensitatea dialogului zămislește prietenie, în cel mai valabil sens al cuvântului”.
În convorbirile sale cu Cécile Ladjali, Éloge de la transmission, George Steiner nu face doar un elogiu autenticei predări, ci insistă în mod deosebit asupra transmiterii ca relație profundă dintre profesor și elev.
Mă îndepărtez în cele ce urmează de cărțile maestrului Steiner, menționând câteva apecte ale predării și ale relației dintre „maestru” și discipol.
…Elevul are manualul, care este cartea lui, nu a profesorului. Este după mine bun un manual care conține, la literatura română, fragmente semnificative din opera scriitorului studiat. Și, firește sugesii de lectură pentu elev! Sper că au făcut un pas înapoi manualele cu comentarii greoaie, care îl invitau pe elev la memorare! Sper! Nu cred în profesorul care pune stăpânire pe manual și dictează elevului tot ce scrie acolo! Așa, ca să fie în caiete, dacă vine cineva în control să vadă că lecția a fost „predată”!
…O distinsă profesoară, cu un glorios trecut didactic și pedagogic, o întreabă pe o tânără, profesoară și ea: „Tu după cine predai, dragă?”. Tânăra nu a înteles. „După cine predai, după Manolescu sau după Eugen Simon?”. Nu, ea predă după text și după elev! Ceea ce distinsa profesoară nu a priceput!
…Oare poți uita când în studenție, un profesor universitar scotea din servietă la curs foile îngălbenie și dicta, dicta, iar când suna, după prima oră, își făcea un semn cu creionul pe foaie, ca să știe de unde să dicteze în ora a doua de curs.
…Le dai elevilor noțiuni, le explici concepte, dar îi înveți să le utilizeze, să le motiveze!
…Vorba cuiva: este importantă tema de casă, dar mai mare încredere am în tema de …clasă! În lecția ca atelier de lucru!
…După bunul obicei al profesorului tău d-autrefois intri în clasă cu servieta plină cu cărți nou apărute. Le arăți elevilor cartea, le-o recomanzi. Și cxhiar te amăgești că i-ai convins să caute volumul. Până când tînăra din prima bancă te întreabă afectat: „Ne trebuie la bac?”. Nu, nu vă trebuie! Atunci apar telefoanele mobile, facebook-ul și profesorul nu mai contează.
…Cel mai dulce somn al elevului este la orele la care profesorul dictează.
…Profesorii cu o oarecare vechime se temeau de trei lucruri. În primul rând, se temeau de inspecția școlară, care a fost motiv de neliniște pentru dascălii din toate timpurile, oricât de bine ar fi fost ei pregătiți. „Dacă vor, ăștia îți găsesc oricând bube în cap”, spunea învățătorul Constantin Petrovici, poreclit, nu se știe de ce, „Bibicu”. Și ca să fie mai convingător adăuga, e drept, cu vocea scăzută: „Unii dintre ei (dintre inspectori, firește) procedează ca securitatea anilor ’50, îți bagă o pușcă în stogul de fân și om te-au făcut”.
Apoi profesorii se temeau să nu aibă „ferestre” în orar, adică ore libere, ceea ce le prelungea mult programul de lucru. Această teamă era de neînțeles de către inspectorul „de zonă”. Ștefan Nucă le spunea de câte ori avea prilejul că este chiar bine să ai ferestre, mai corectezi un caiet, două, recondiționezi material didactic și câte și mai câte nu sunt de făcut într-o școală așa de mare.
Atunci când urma să facă asistențe la lecții, directorul nostru intra în cancelarie cu un registru gros sub braț, celebrul său „catastif” în care consemna cât de poate de obiectiv desfășurarea lecției și își nota recomandările ce trebuiau făcute celui asistat.
Pe la sfârșitul primului trimestru mi-a venit și mie rândul să fiu văzut la o lecție de „gramatică” la clasa a șasea.
Aveam oră de „gramatică” la clasa a șasea, aveam și orgoliul tinereții și al Clujului, al cursurilor de LRC ale profesorului D.D.D., cel care ne vorbea de acuzativ unu, acuzativ doi și acuzativ trei și care făcea un spectacol desființând Gramatica Academiei ori cine știe ce teorie a vreunui „profesor bătrân și mediocru”. Așa că eram convins că lecția mea despre cazul genitiv nu poate decât să-l impresioneze pe directorul nostru și al meu!
Am respectat cu „sfințenie” toate momentele lectiei (tovarășul secretar Varlam, un ateu declarat, ne amintea la fiecare ședință că trebuie să respectăm cu „sfințenie” indicațiile prețioase ale conducătorului) așa cum erau acestea consemnate în cărțile de metodică, „am strigat” chiar catalogul, având grijă să aflu motivele pentru care absentează cutare sau cutare elev (directorul școlii și al meu ținea mult la acest lucru).
După o brumă de verificare (am verificat și tema trecând printre elevi cu un creion roșu în mână), am trecut la predarea propriu-zisă, am scris niște texte expresive pe tablă și le-am cerut elevilor să identifice cuvintele care au următoarele caracteristici (și indicam trăsăturile definitorii ale genitivului). Le-am făcut o schemă pe tablă, le-am pus și o planșă pe perete (despre Valeria Guțu Romalo nu le-am pomenit copiilor), le-am dat și activitate independentă, nu am uitat tema de casă, ce mai, directorul trebuia să fie foarte mulțumit de lecția la care asistase.
Discutarea lecțiilor a avut loc într-adevăr după terminarea cursurilor. Am intrat în direcțiune asteptând părerea și sfaturile directorului
Da, mi-am propus ca la sfârșitul lecției elevii să poată identifica într-un text termeni în genitiv și să construiască enunțuri cu părți de vorbire în acest caz.
Directorul nostru și al meu fusese și el student la Cluj și mi-a mărturisit că-l văzuse de atâtea ori pe Poet, înlăturat de la catedră, îndreptându-se spre biblioteca unde lucra și unde traducea Faust al lui Goethe.
Dar de directorul școlii mele mă leagă și o altă amintire. La momentul apariției sale, am citit cu mare plăcere volumul Rotonda plopilor aprinși, care mi-a lăsat impresia că printre rândurile simple și clare ale evocărilor se insinuează o căldură vie și o lumină cu totul aparte. Nu știam atunci prea multe despre autor, preot ortodox, lucrează la o bibliotecă din Statele Unite (cuvântul „State” nu se inventase!) și cam atât! Duceam cartea cu mine peste tot și le citeam elevilor fragmente despre Arghezi sau despre Marin Preda (să te bați pentru limba ta le-a plăcut). Într-o pauză mare, i-am citit vreo două pagini directorului meu, bunul domn I.Z., pe care acum, când el nu mai e printre noi, îmi permit să-l numesc un director pentru mai târziu. Ușor impresionabil, a ascultat cu ochii în lacrimi paginile despre Anton Holban. Da, aveam o fotografie a scriitorului, și i-am întins directorului o revistă care publicase o recenzie la Rotonda plopilor aprinși. Reacția lui a fost neașteptată. S-a ridicat de pe scaun și mi-a cerut să-l urmez în direcțiune. Am aflat atunci, înainte de a citi Memoriile lui Bartolomeu, despre greva studenților clujeni și despre studentul de la medicină ce purta halatul alb peste sutană.
Dar să revin! Directorul mi-a pus o întrebare. Totuși, de ce ați predat genitivul?
Nu răspunsesem oare, la clasă, „predând” lecția? A răspuns tot el: „Aș fi vrut să-mi spuneți că ați predat genitivul pentru ca elevii să scrie «ochii femeii», nu «ochii femei»!”
Eu eram atunci tânăr, anii erau (încă) ’70, dar cred că am priceput și am ținut minte. După cum, peste ani, m-au însoțit niște cuvinte minunate ale aceluiași om, un ardelean foarte serios: „Pruncul nu vine la școală să fie ascultat. Pruncul vine la școală să fie învățat”.
Cam atât!