Prezență discretă în redacție, poetul Ion Rahovea se bucura de o stimă unanimă pentru atenția și rigoarea pe care o acorda muncii pe text, el răspunzând de cel mai solicitat sector al revistei: poezia. Primea săptămânal zeci de plicuri cu tot felul de creații versificate pe care le citea răbdător căutând să afle în maldărul de maculatură, poezia adevărată, poetul autentic, urmând apoi susținerea publicării oricărei descoperiri. Scria cu hărnicie o poezie în formă clasică, bine articulată din punct de vedere prozodic, ceea ce i-a adus apelativul de maestru. Nici nu se putea să i te adresezi altfel decât cu: maeste! Primise această recunoștere cu un zâmbet reținut dar, în fond, mulțumit, chiar încântat de impunerea autorității sale în materie, acceptată unanim în redacție.
Era de felul său un introvertit, un timid care nu prea mergea la Continental în grupurile ce se alcătuiau spontan, aproape zilnic, cu prilejul cine știe cărui motiv intelectual. Iar când era prezent în incinta localului era foarte atent la tot ce se petrecea în jurul său, uimit să descopere o lume cam într-o ureche. Mi-aduc aminte cum într-o zi, stând la masa noastră (a celor mai tineri) deodată s-a albit la față și a părut a se înspăimânta. Ce s-a întâmplat, maeste?, l-a întrebat careva. Maestrul a răspuns cu jumătate de glas, gâtuit: N-ați văzut? Radu Enescu a intrat de patru ori în Continental și n-a ieșit
niciodată… De obicei căuta și găsea locuri mai retrase unde îi plăcea să zăbovească în compania câte unui colaborator, a cât unui poet, ore în șir, discutând despre poezie, despre poeți și despre… pescuit. Într-o iarnă a descoperit la Restaurantul Vânătorul o excelentă piftie de porc. Se ducea, cumva tiptil, până acolo și, mâncând câte o porție bine pipărată, asortată cu un vin fiert, se declara satisfăcut pentru ziua aceea. Îl acompaniau diverși poeți tineri, bucuroși de gentilețea maestrului care le dădea povețe și îi îndemna să nu renunțe în ruptul capului în a șlefui cuvântul. De mai multe ori l-am însoțit și eu și de fiecare dată mă recomanda tinerilor aspiranți ca pe un exemplu de perseverență în scris. Nu știu câtă dreptate avea dar astfel creșteam în ochii băieților care veneau în fiecare joi seara la cenaclul „Tribunei” unde fusesem delegat din partea conducerii revistei să supervizez discuțiile…
Maestrul era și ușor neglijent, ca să nu spun uituc, plecând uneori de-acasă fără să-și ia niște bani cu el. Sau, poate se jena să-i ceară soției bani de buzunar. Soția însă, profesoară de meserie, venea pe la prânz la redacție și ușor jenată îl scotea pe maestru din biroul său pentru a-i da cinci sau zece sau mai mulți lei, apostrofându-l: Altădată să nu mă faci să vin pentru atâta lucru să te deranjez în timpul orelor de muncă. Avea probabil impresia că și la noi era aceeași disciplină orară ca la școală…
Cănd s-au tulburat apele la „Tribuna”, după 1970, a plecat acasă, la Sebeș, să lucreze acolo în cadrul Comitetul pentru Cultură, traducând din marea poezie a lumii, din care a și publicat la un moment dat, pe plan local, o plachetă cu mari titluri din lirica universală… Și, cum Mureșul era pe-aproape, își făcuse obiceiul de a merge aproape zilnic la pescuit. Se urca dimineața pe bicicletă, cu toate uneltele necesare, și se întorcea abia pe după-masă. Într-o astfel de întoarcere s-a întâmplat și nenorocirea. La un moment dat a auzit venind din spate o hărmălaie îngrozitoare. A întors capul să vadă cam despre ce ar fi putut fi vorba dar mișcarea i-a fost fatală. O căruță cu doi cai scăpați din mână de către un vizitiu beat criță venea ca o vijelie, acroșându-l și pe poetul-pescar care în clipa următoare a ajuns sub copitele cailor. A fost dus la spital, dar n-a mai putut fi salvat.
Ion Rahoveanu (pe numele său adevărat Ion Bâscă) făcea parte din ceea ce istoria literară a numit Generația revistei „Tânărul scriitor”, o revistă care a viețuit în capitală aproape un deceniu (din 1952 și până la apariția „Luceafărului”, în 1958), în paginile căreia au publicat și s-au afirmat scriitori ca Ion Acsan, Victor Tulbure, Violeta Zamfirescu, Ștefan Iureș, Ion Gheorghe, Radu Cârneci și alții, poeți, Vasile Nicorovici, D. Ignea, Vasile Căbulea, Daniel Drăgan ș.a., prozatori, Aurel Martin, I. D. Bălan, H. Zalis, Titus Priboi ș.a., critici literari. Între aceștia, Ion Rahoveanu s-a dovedit a fi „un rapsod fără conectarea unor emoții lirice profunde”, după cum îl caracterizează Emil Manu în panorama din 1980, Literatura română contemporană, vol. I, Poezia (coordonator Marin Bucur, la Editura Academiei RSR). Verdict, în general, valabil, dacă e să privim producția din primele sale volume de versuri: Creanga de măslin, 1961; Cerul dintre noi, 1963; Strada mică, 1964; Zile de munte, 1965; Țară de cântec, 1966; Decolare, 1967; Lacrimi pe spadă, 1969, ca să numesc doar volumele tipărite, cu o ritmicitate de metronom, atâta timp cât a activat în redacția revistei „Tribuna”. E o poezie tematică, versificând cu program, pe diverse teme de actualitate, aliniat la un entuziasm general al celor care cântau realizările regimului („În piept mi se adună euforie grea,/ hunedorene stele aș fi aprins în șarje/ ce le ridic în mână prin vis și le privesc,/ când oameni, fără mine, cresc până sus orașe” – Cuprins în secol), într-un declarativism activist: „Dar vom sparge ușile,/ Și-om rupe cătușile,/ Și vom sparge porțile,/ Și-om înfrânge morțile” (Iarnă, 1943), fără să rateze imnul închinat partidului: „Partid al meu, învoltă cutezare,/ Statui și case înălțând, și turnuri,/ Ești certitudine și-naripare/ Și spulberi adierea către scrumuri” (Spirit ziditor). Îndeobște e o poezie confecționată meșteșugărește, plată, cu efuziuni patetice în haloul sloganurilor epocii: „Eu viitorul tragic îl spulber din timp./ Sunt stăpânul timpului, învingătorul morții” (Când omul învinge). În mijlocul acestor platitudini se ivește din când în când câte o imagine poetică notabilă, elevată, ce trădează poetul sensibil, care de fapt era, refulat („Pământul are ochii calzi, de mure”; „Ești visul de ploaie al pustietății”; „Dragostea-n sufletul meu/ cutreeră ca o ciută pădurea” etc., etc). În poezia de dragoste însă Ion Rahoveanu este cu adevărat el însuși, un neoromantic, pasional, nostalgic discret. Ciclurile acestea, dedicate iubitei/iubirilor, sunt așezate, de obicei, în finalul volumelor, poetul părând parcă stânjenit de îndrăzneala de a-și descătușa sufletul, de a-și îngădui efuziuni cu adevărat lirice: „Că dragostea-i ca norii uneori/ Și ne lovesc și grindini? O durere/ Atunci distruge și lumini și flori/ Dar frumusețea ei crescând o cere.// Și orizont și drum aș vrea să-ți fiu/ Iubito ocolită-n veci de plângeri,/ Eu sunt un om ce biruințe știu/ Și-n dragostea-am știut frumoase-nfrângeri.// Chiar clipe fragede dac-au trecu/ iubirii drumul meu i-i totuși rugul –/ În zori cu brațul te cuprind tăcut,/ Târziu pe mâini praf negru-mi lasă-amurgul.// Tu însăți ești femeia care-nalți/ Viața, din nisip și din cenușă –/ Să nu pleci, când de mine te desparți,/ Cu dalta gândului eu te sculptez în ușă” (Apropierea dragostei).
Sau: „Ești bucuriei amforă, tu ai/ În brațul lin nemângăieri de aștri,/ Durere din mestecenii de mai/ Cu cer cântat în irișii albaștri” (Durată). Sau: „E vinul vechi și-n seri durerea-i multă,/ Imaginile ți le-aș stăpâni/ Dar ea, durerea, rareori m-ascultă/ Când o alung din fiecare zi […] Nedemne lacrimile mele sunt/ Pe umăr sau pe mâna ta să cadă,/ Nevrednică mi-e trecerea prin vânt/ Lângă apropierea ta să cadă” (Crestături în fum). Sau: „Ești prea frumoasă ca să nu te duci/ De unde-o clipă conturezi vecia/ În care ochii negri ți-i gândesc/ Când dorul își dezleagă herghelia” (Efigie neclară).
Fără îndoială, nu puțini dintre poeții generațiilor care au debutat și s-au afirmat în acei ani de început ai „Tribunei” îi sunt îndatorați (de vor recunoaște sau nu) maestrului Rahoveanu care a știut să stea cu fiecare dintre aceștia, în parte, în lungi discuții pe textele pe care i le prezentau, pentru a rotunji, pentru a împlini artistic câte o poezie ce urma să-și afle locul în paginile revistei. El a fost, într-adevăr, un maestru al prozodiei, chiar dacă opera sa, în ansamblu, rezistă prea puțin în timp, datorită tributului pe care l-a plătit conștiincios cerințelor unei ideologii opresive, el nefiind capabil sau neștiind cum să facă să eludeze obligațiile doctrinei de partid, tutelare.