]Menuț Maximinian
Crucea nopții
Cluj-Napoca, Ed. Școala Ardeleană, 2018

 

Poezia este ea însăși magie. Vrăjitorie de cuvinte, prestidigitație, acrobație, o terapie de-a scăpa de fricile toate. Inclusiv de cea de-a scrie poezie. Pentru că există o temere, exprimată sau nu, simțită cu intensități diferite, în a contribui cu universul tău poetic la universul lumii. Întrebări, rețineri, răzgândiri, abandonări temporare îl călesc pe poet în lupta cu sine și cu ceilalți.
Existența magiei albe și a magiei negre acoperă dualitatea lumii, împărțită în bine și rău, în frumos și urât, în alb și negru. Dacă magia albă respectă dorința, sentimentul semenilor, cea neagră își folosește puterea pentru a-i domina emoțional pe ceilalți. De aici, poate, și cele două tipuri de cunoaștere, ilustrate atât de poetic și metaforic în filosofia și în poezia lui Blaga, cunoscute drept „cunoaștere paradisiacă” și „cunoaștere luciferică”.
Volumul Crucea nopții, îmbină credința cu teama, încrederea cu deznădejdea. „Crucea” din titlu este salvatoare în orice împrejurare, este talisman al poetului, al călătorului, este semn văzut și nevăzut, purtat în ochi, în cerul gurii, în inimă, în orice împrejurare, iar determinantul „nopții” creează spațiul de împlinire a dorințelor, la greu, atunci când încărcătura semantică și simbolică a trăirilor poate fi esențială.
Culegător de obiceiuri și superstiții specifice multor sărbători din calendar, Menuț Maximinian crede în aceste semne, paleative și (ne)liniștitoare, de la presăratul sării în pantof, până la crăpatul sticlei de la lampă. Prin Crucea nopții, poetul trece sub două ipostaze, complementare, suprapuneri, uneori, prin amintiri, prin semne, prin gusturi de madlenă, ce declanșează memoria involuntară, sensibilitatea fără margini. Prima parte se numește, metaforic, Copilul de apă și cuprinde reverberații ale copilăriei ce nu trece, a cărei „cruce” Menuț Maximinian o poartă cu sine mereu: „cu gust dulceag/ și nopți scăldate/ în vise…”, „la margine de sat”, unde „drumul urcă/ spre cer.” A doua parte, Stingher în miezul lumii, folosește cuvântul arhaic pentru „singur” și tot o metaforă pentru centrul existenței personale, ce rămâne satul natal, casa părintească, oriunde s-ar fi îndreptat pașii poetului, New York, Pankor, Kuala Lumpur, Madrid, Istanbul, cu „frica de necunoscut// precum pruncul de prima scăldătoare/ ursitoare și ierburi necunoscute”, pe diferite „cărări/ pentru oameni”.
Discursul poetic este la Menuț Maximinian, de data aceasta, unul esențializat, îndelung șlefuit, din care au fost îndepărtate urme de narativitate și alte informații în plus. O poezie eliptică, laconică, bogată în sensuri și semnificații. Descriptivului i-a luat locul amintirea cu învățătură de viață, ca o sentință pe care poetul și-o dă singur, cu „gândurile/ ca o haină/ […] așezată apoi într-un cui” și cu îndemnul „să dăm cu vers în loc de piatră”.
În tot, și în toate, Crucea nopții este o lucrare de căpătâi, ce vorbește despre înțelegerea rostului de-a fi poet în această lume. Din această experiență, trăită pe cont propriu, Menuț Maximinian relatează momentele-cheie ale devenirii sale. Dacă până aici, „crucea nopții” l-a însoțit și i-a purtat noroc, îi dorim același lucru și de acum înainte.