O trăsătură a gândirii greceşti, valabilă nu doar pentru începuturile acesteia dar si pentru întreaga sa istorie constă în faptul că în antichitate activitatea filosofică s-a desfăşurat în cadrul unor colectivităţi de gânditori constituite sub formă de şcoli filosofice. Existenţa unor asemenea şcoli filosofice, contestată într-o vreme, a fost acceptată în stadiul actual al cercetării – o certitudine care nu mai este pusă de nimeni serios la îndoială. Mai mult, existenţa acestora, admisă în general pentru epoca presocratică, a fost admisă şi în cazul celorlalte epoci, clasică şi elenistică, din istoria filosofiei greceşti. Faptul, de exemplu, că în epoca de maximă înflorire a gândirii greceşti, întâlnim nişte şcoli filosofice temeinic conturate – Academia lui Platon şi Lyceul lui Aristotel – constituie astăzi o atitudine bazată pe numeroase informaţii provenind chiar din antichitate. Conştiinţa apartenenţei la o comunitate filosofică bine determinate o exprima clar Aristotel cu expresia consacrată în primele cărţi ale Metafizicii sale când se mărturiseşte, ”noi platonicienii“ (hemeis platonilzoi).
Pentru ca în cazul unei comunităţi de gânditori să fie vorba cu adevărat de o şcoală filosofică este necesar ca în jurul unui Magistru să se strângă un număr de discipoli. Pilonul de bază al activităţii desfăşurate într-o şcoală îl constituia tocmai relaţia nemijlocită dintre Magistru ca autoritate absolută în şcoală şi discipolii obligaţi la o supunere deplină. În relaţia lor cu Magistrul ca instanţă supremă discipolii sunt obligaţi la ascultare, ei sunt doar nişte ascultători – akousantes. Şi aceasta într-un dublu sens al termenului de ascultător. Adică, ascultător în sensul de cel care aude şi ascultă (de la verbul akouein – a asculta), dar şi ascultător în sensul că auzind ceea ce îi spune magister – magister dixit – dicipolul se supune, este ascultător. A spune îi revine Magistrului, pe când a te supune constituie obligaţia discipolului. Acesta urmează mai întâi şcoala tăcerii, fiindu-i interzis accesul la formularea unor păreri sau opinii proprii. Trebuie să facem o observaţie care priveşte specificul cunoaşterii filosofice, prin care aceasta se deosebeşte de cunoaşterea ştiinţifică. În acest din urmă domeniu, registrul superior al cunoaşterii îl deţin adevărurile, în timp ce opiniile şi părerile au, în general o valoare de cunoaştere redusă, ele constând, mai degrabă, ca etape premergătoare care duc la afirmarea finală a adevărului. În filosofie situaţia este oarecum inversă. Pe treapta cea mai înaltă a cunoaşterii filosofice stă formularea de opinii sau păreri personale, care se impun prin originalitatea lor. Metaforic vorbind, se pare că discipolul antic, pe lângă o inteligenţă pătrunzătoare pentru a înţelege ce aude, mai trebuie dotat şi cu o ureche bună, un auz receptive capabil să reţină tot ce aude. Şi cine are urechi de auzit, pare să spună în acest sens Heraclit din Efes într-unul din fragmentele sale, să audă.
Caracterul acesta autoritar de supunere şi ascultare al legăturii dintre Magistru şi discipoli a dus la reprezentarea care a alterat esenţa nobilă, altruistă, a acestei relaţii. În prezenţa obsedantă, autoritară, a Magistrului s-a identificat foarte des o piedică în calea afirmării proprii a discipolului. Spre a ne păstra în continuare în domeniul filosofiei antice să invocăm doar celebrul exemplu al lui Platon şi Aristotel. Dar asemenea exemple culese din bogata istorie a filosofiei se pot înmulţi cu altele din epoca modernă şi cea contemporană (Husserl – Heidegger). Soluţia cea mai la îndemână în asemenea situaţii este una destul de simplă: a scăpa de magistru, mai cu seamă de tutela sa apăsătoare. Nevoia aceasta a putut îmbrăca uneori forme radicale. Se justifică cu aceasta „paricidul”, uciderea ritualică a tatălui spiritual – „tatăl nostru Parmenide” (Sofistul – 24 cd). În Sofistul lui Platon, străinul ii pomeneşte pe cei care se opun tezelor susţinute de eleaţi afirmând că „este ceea nu este” şi „nu este ceea ce este” (o discuţie subtilă şi inteligentă privind paricidul platonicean găsim în Psihologia lui Platon a lui Yvon Bres, Bucureşti, Humanitas; pp. 207-211).
Ajunsă în acest punct al ei, analiza relaţiei dintre Magistru şi discipoli se lărgeşte prin luarea în discuţie a dimensiunii morale: implicarea fidelităţii şi infidelităţii ca trăsături ale legăturii Maestru-discipoli. Este clar că o fidelitate excesivă, dusă până la capăt a discipolului faţă de Magistru, nu poate produce, în plan spiritual, decât epigoni, multipli ai acestuia. Fidelitatea, deşi o calitate morală demnă de apreciere în planul general al vieţii, în cel spiritual nu constituie o dimensiune spornică, aducătoare de rod. Singura care poate aduce originalitatea în creaţia proprie este afirmarea orgolioasă de sine până la infidelitate faţă de Magistru. Astfel zis, numai trădătorii Magistrului lor pot fi purtătorii acelui nou prin care se afirmă originalitatea: Originalitatea discipolilor trebuie plătită, de cele mai multe ori, cu un preţ dureros, scump, care constă în căderea în infidelitate faţă de Maestru, în trădarea acestuia şi chiar abandonarea fizică a acestuia. În plan strict spiritual, singura atitudine creatoare care poate asigura originalitatea este infidelitatea. Cred că este singurul caz în care infidelitatea, ca formă de eliberare a discipolului faţă de Maestru, este îngăduită şi trebuie chiar promovată. Ce ar fi ajuns Aristotel dacă ar fi stat cuminte, toată viaţa sa, în umbra mare şi deasă care l-ar fi înghiţit cu totul, a lui Platon? Şi aşa se găsesc destui dintre aceia care nu văd în Aristotel decât un interpret, este adevărat de geniu al şi mai genialului său „părinte” spiritual care a fost Platon. Ar fi ajuns Aristotel dacă s-ar fi păstrat cu fidelitate în tiparul de „discipol fidel” ceea ce el reprezintă astăzi pentru noi? În gândire, ca probabil în viaţă, infidelitatea, trădarea, constituie premisa sigură şi necesară a afirmării depline de sine, în timp ce fidelitatea poate rămâne doar ca un fel de garant al sterilităţii creatoare. În ceea ce îl priveşte pe Platon acesta nu aprecia fidelitatea ca fiind esenţială nici măcar în actul iubirii. Dimpotrivă, condiţia iubirii, care o întreţine permanent este infidelitatea faţă de obiectul care a provocat-o, ceea ce ii permite să se instaleze asupra unui nou obiect, mai desăvârşit în ierarhia existenţei.
Existenţa unei şcoli filosofice încă din perioada cea mai veche a gândirii greceşti nu trebuie să surprindă întrucât ea corespunde în modul cel mai intim conceptului antic de filosofie şi practicării acestuia. Filosofia ca treaptă supremă de cunoaştere înseamnă, de fapt, o ascensiune continuă în ordinea infinită a cunoştinţelor şi a ştiinţelor în care acestea se organizează. Fiecare pas făcut înainte pe drumul cunoaşterii se lasă însoţit de cucerirea unei noi forme de desăvârşire sufletească interioară. La capătul acestor strădanii unde cunoaşterea se realizează în forma sa absolută pe om îl aşteaptă drept recompensă a eforturilor sale de desăvârşire sufletească interioară absolută, o stare de perfecţiune care îl face asemeni zeilor. „Filosofia greacă la fel ca misterele, necesită o ascensiune. Filosofii greci nu privesc cunoştinţele ca fiind aşezate toate într-un plan unic, ci la înălţimi diferite; ei nu le consideră dintr-o singură perspectivă, ci avansează prin etape succesive. Învăţarea adevărului comportă deci, grade. La fel şi virtuţile.“* Dar nici unul nu poate ajunge în acest punct final. Străbaterea unui asemenea drum infinit reclamă şi ea un timp infinit, ori viaţa omenească este finită şi ea, ba chiar prea scurtă ca mijloc pentru un scop atât de înalt. În cunoscutul său fragment, celebrul Protagora din Abdera invocă „scurtimea vieţii omeneşti” ca piedică în calea cunoaşterii unui subiect atât de „obscur” ca existenţa zeilor. Pe acest motiv Maestrul să-şi anexeze discipolul (discipolii) spre a-şi prelungi propria efemeritate în/prin fiinţa acestora.O anume tensiune se instalează de la început în relaţia Magistru-discipol. Maestrul tinde să se instaleze oarecum posesiv în fiinţa discipolului, s-o ocupe, dispunând de acesta din interior. Discipolul caută să se rupă de Maestrul său pentru a se putea defini independent de acesta. Preţul final poate fi numit oricum: ruptură, trădare, într-un cuvânt infidelitatea faţă de magistru. Dar, chiar dacă nimeni nu poate atinge această dublă performanţă a cunoaşterii absolute şi a desăvârşirii morale depline, aceasta nu înseamnă deloc inutilitatea unei asemenea strădănii. De fapt, ceea ce rămâne valabil din filosofie este tocmai această strădanie. Chiar această imposibilitate a atingerii scopului ultim al filosofiei ca strădanie şi căutare.
Filosofia constituie o ascensiune. Scopul ei este unul practic: spălarea şi curăţarea sufletului. Trebuie admis că, după modelul spălării şi curăţeniei trupului, mai există şi unul al spălării şi curăţirii sufletului, ca alt component care intră în alcătuirea acelui mixtum care este omul. Mijlocul acestei curăţenii a sufletului este cunoaşterea, sporirea cunoaşterii ca urmare a achiziţionării permanente de noi cunoştinţe. Cu cât ştie mai multe, sufletul este mai curat şi stă mai aproape de zei. Un remediu la dificultatea invocată de Protagoras a scurtimii vieţii omeneşti este asocierea şcolii filosofice în care succesiunea de la Magistru la discipoli poate garanta continuitatea actului filosofării. În sarcina discipolilor strânşi în jurul Magistrului intră în obligaţia ca atunci când acesta nu va mai fi ei să-i ducă mai departe cercetarea. Ajunşi într-un anume punct al drumului lor propriu, foştii discipoli vor deveni la rândul lor Magiştri în stare să adune în spatele lor alţi discipoli care să-l urmeze. În felul acesta filosofia nu doar că nu moare niciodată, dar este mereu chiar tânără, fără a se opri în loc, ci în ciuda caracterului trecător al celor care o practică.
Dar pentru a împlini toate aceste promisiuni ale sale, filosofia, în sensul ei etimologic, originar, trebuie să fie cel mai generos gest de iubire, de dăruire de sine, de care omul este în stare.
Împrejurarea că relaţia care se instituie în cadrul unei şcoli filosofice între Maestru şi discipoli este, în ciuda atâtor aparenţe care o denaturează, o relaţie de iubire, a devenit o temă frecventată mai cu seamă de marii poeţi ai liricii europene. Dimensiunea erotică a învăţăturii, a pedagogiei în general sau şi invers, valenţele pedagogice ale iubirii, nu au rămas neobservate marilor poeţi. „Nu învăţăm decât de la cel pe care îl iubim” – spunea marele Goethe. Iubirea constituie izvorul unor mari energii spirituale care pot fi convertite intelectual în planul cunoaşterii. Prin iubire, muritorul dăruieşte ceea ce este „mai bun în sine” subliniază Holderlin altruismul iubirii ca factor propulsor al cunoaşterii. Iar Nietzsche, cel privat de iubirea oamenilor dar şi a zeilor, adaugă „Numai din iubire se nasc viziunile profunde”.
Dezvoltarea cea mai largă a acestei oferte tematice o găsim într-o minunată poezie a lui Ştefan George intitulată „Belehrung”, titlu pe care încerc să-l traduc, fără sensurile originalului, cu „Iniţiere”. Iată mai întâi originalul german:
Belehrung.
Um welchen Preisgibst du miv
Unterricht?
Lass mich den Sinn der in dir ist
Erfahren
Dass du dich in der wahren Schonheit zeigst
Dein rechter lehrer binich wenn ichliebe
Du musst zu innerst gliihn-gleichviel fur wen!
Mein rechter Horer bist du werm du liebst.

Încerc şi o traducerea acestei poezii pe care o redau cât mai fidel, îndeplinind obligaţia esenţială a unei transpuneri.

Iniţiere
Pe ce preţ ai putea să-mi dai învățătură?
Lasă-mă să aflu rostul care în tine se arată
Pe care în frumuseţea sa adevărată mi-l dezvălui
Sunt maestrul tău cu adevărat când iubesc…
Tu trebuie să arzi interior indiferent pentru ce
Învăţăcelul meu eşti doar când mă iubeşti

Am pus pe hârtie aceste idei spre a le dedica fostului meu discipol, FranÇois Breda, ajuns acum şi el în poziţia de Maestru. Lui şi discipolilor săi cu iubire la împlinirea a 60 de ani de viaţă.

*Victor Magnien, Les Mysteres d’ELEUSIS; Paris, Payot, 1938 p. 62.