Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mai mult decât un spectacol-omagiu

Mai mult decât un spectacol-omagiu

2019 a fost declarat „Anul cultural I.D. Sîrbu” şi manifestările prilejuite de centenarul naşterii scriitorului s-au succedat sub diferite forme pe la instituțiile de cultură şi artă din țară. La Petroşani, ele au avut o semnificație aparte. Scriitorul este considerat pe drept cuvânt un spiritus loci al Văii Jiului, ridicat dintr-o familie de mineri din Petrila şi împărtăşind soarta oamenilor din această „Vale a plângerii” din mijlocul geografic al României. Patronul spiritual al instituției teatrale din localitate a fost omagiat începând din data de 28 iunie 2019 (ziua naşterii scriitorului) şi manifestările au culminat cu premiera spectacolului Procesul în data de 8 septembrie, cu câteva zile înainte de comemorarea dispariției sale, pe 17 septembrie 1989, deci la 30 de ani de la trecerea scriitorului în eternitate. Bietul scriitor, crunt nedreptățit în cursul vieții, s-a stins cu puțin înainte de a vedea cu ochii prăbuşirea regimului comunist, cel care i-a traumatizat viața, umilindu-l şi persecutându-l neîncetat.
După cum era firesc şi după cum se cuvenea, Teatrul Dramatic din Petroşani, care poartă numele scriitorului ca stindard valoric, a demarat un proiect, concretizat în scurt timp într-un spectacol-omagiu, despre viața şi suferințele lui Ion D. Sîrbu, spectacol montat de regizorul Horațiu Ioan Apan pe un text de Valeriu Butulescu. Dacă în plan real procesul comunismului a fost mai degrabă o jignitoare mascaradă politică lipsită de substanță, în plan artistic-teatral acest „proces” a prins mai multă consistență în reprezentații cu impact direct asupra publicului, arătând adevărata față a totalitarismului de tip comunist, acuzând abuzurile polițieneşti ale clasei la putere. Dau numai câteva repere la îndemână, montări ale Teatrului Național din Cluj din ultimul timp: Cel mai iubit dintre pământeni (spectacol realizat de Tudor Lucanu după Marin Preda), Porno de András Visky în regia lui Răzvan Mureşan şi Despre senzația de elasticitate când păşim peste cadavre, montare aparținând lui Răzvan Mureşan după un text al lui Matei Vişniec.
Spectacolul petroşenean imaginat de Horațiu Ioan Apan reuşeşte să fie o reconstituire sintetică a atmosferei sinistre din anii ’50-’70, deşi se urmăreşte firul vieții unui singur personaj tragic, prins în vâltoarea transformărilor impuse de „dictatura proletariatului”. Concepția unei reconstituiri din flashback-uri succesive a dramei trăite de Gary, numele de răsfăț al lui I.D. Sîrbu, se insinuează într-un incipit extras din scrierile scriitorului, cuvinte reluate apoi în gamă ironică în prima scenă. Silueta fragilă a lui Gary pune în evidență vulnerabiliatea lui în fața organelor de Securitate, pictate în tuşe abjecte. Carol Erdös şi-a dorit mult să-l întruchipeze pe Gary pe scenă, mai ales că l-a cunoscut în tinerețe pe scriitorul omagiat, simțindu-se ataşat emoțional de destinul său. Aşa că regizorul i-a oferit şansa aceasta şi rezultatul e îmbucurător. Carol Erdös a evoluat în spiritul lui Gary, excelând mai ales în monologul final, redat ca un strigăt al conştiinței îndurerate.
O incizie în trupul cangrenat şi puhav al regimului polițienesc, duhnind de monstruozități oribile, operează regizorul călăuzit spre rezolvări insinuante, groteşti, de textul lui Valeriu Butulescu. Ororile din noaptea totalitară sunt adunate şi puse pe tapet într-o primă secvență tratată în stil compozit: bătăi, interogatorii, viol, ridicări de la domiciliu, totul pe fondul unor marşuri mobilizatoare şi a unei prezențe inocente, o pionieră cu cravată roşie, care nu ştie în ce lume trăieşte. E un bum scenic detunător, provocator, aruncat agresiv spre spectator, din care se desprind apoi celelalte scene în derulare tensionată. Ironia mânuită cu dibăcie de scenarist, axată în general pe dialog şarjat, e augmentată în registru comic şi vizual de regizor. Personajele au nume caracterologice, ilare: Vulpoi, Măciucă, Limbău, Lupescu. Relațiile ierarhice din cadrul serviciilor Securității sunt grosier caricaturizate. Actorii intră în transa persiflării cu vădită plăcere. Aroganța căpitanului Vulpoi, mediocritatea şi îndoctrinarea lui fanatică e servită în tranşe foarte reuşite de comic buf de Laurențiu Vlad, interesat să stârnească râsul mai presus de orice. Îl secondează în strict şablon cazon Alexandru Cazan în Lupescu, slugă împietrită în servilism rizibil. Superiorul lui Vulpoi, colonelul Adam, conturează în discreție profilul unui intelectual duplicitar, vândut regimului pentru un trai mai bun. Daniel Cergă simte mai bine personajul în calitatea lui de fost coleg al lui Gary. Ciucă şi Măciucă formează un cuplu de milițieni prostovani cu extincție spre clovnerii drăguțele, evoluții fără stângăcii evidente aparținând lui Sergiu Fîrte şi Gheorghe Stoica. Limbău te duce cu gândul la personajul Limbă al lui Jean Constantin din filmele lui Nicolaescu, dar Dorin Ceagoveanu are o ardere de scurtă durată. Adevărată demonstrație de dibăcie actoricească dovedeşte Izabela Badovics în rolul Avocatului, în scena aşa-zisă a procesului. Ea reprezentând atât acuzarea cât şi apărarea, vorba ei îngânată ostentativ aruncă în derizoriu orice pledoarie avocățească din vremea proceselor măsluite. Atunci ca şi acum. Puterea politică manevrează discreționar toate aceste instrumente ale puterii judecătoreşti. Insinuarea e evidentă. Repet: atunci ca şi acum. Chiar şi persoana judecătorului e caraghios distorsionată. Judecătorul e gonflat în postură de siamezi: Oana Crişan şi Mihai Sima. Ion Stoica în rolul Bordei e încă o unealtă care ajută la mascarada înscenării procesului.
Sinistra structură a statului polițienesc e întărită vizual prin decorul realizat de Vilhemina Kuron Békesi. Imense rafturi cu dosare din arhivele Securității flanchează scena, sugerând spațiul concentraționar în care şi-au târât viața românii aproape o jumătate de secol. Desigur, I.D. Sîrbu, numit de prieteni Gary, e una dintre victime.
Spectacolul lui Horațiu Ioan Apan are un final extrem de puternic. Un imn religios se revarsă peste destinul acestui nedreptățit al sorții, sugerând mântuirea întru Hristos. Gary zace, prăbuşit la pământ, iar deasupra lui plutesc în aer cărțile scrise, rămase ca embleme ale rezistenței în fața unui regim politic opresiv. Omul a fost înfrânt, opera se ridică deasupra. Era mai sugestiv dacă aceste cărți s-ar fi ridicat chiar din trupul firav al actorului. Tricolorul cu stema comunistă ataşată ulterior coboară peste scenă. Apoi, stema este decupată şi prin gaura amintind de revoluția decembristă privim spre noi, cei de azi. Imagine de mare forță care încheie un „proces” măsluit, evocat emoțional din neagra noastră istorie. Din păcate, un proces oricând repetabil. Pentru excepționala realizare a finalului nu mă pot abține să nu citez din cartea scriitorului croat Boris Buden Zonă de trecere, sunt gânduri decupate parcă din mintea regizorului. Gaura din steagul românesc reprezintă „ruptura radicală cu trecutul; când gaura a fost închisă la loc, s-a recunoscut reconstituirea continuității istorice”. Prin calitățile lui, spectacolul lui Horațiu Ioan Apan sare binişor din zona unui frumos şi meritat omagiu adus lui I.D. Sîrbu.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg