Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Maitreyi contra lui Eliade

Sala mare a Naționalului clujean e arhiplină, iar publicul e, în majoritate, tânăr – bine pentru ștafeta culturii. Se va topi seara friguroasă de februarie la incandescentele inflamări ale unei iubiri ce s-a înscris într-un șir de nefericite „perechi celebre”? Romanul scris de Mircea Eliade după ce a fost dat afară (1930) din casa brahmanului Narendra Sen și publicat în 1933 a devenit un simbol universal al unei iubiri pline de farmec exotic, eșuate tragic la intoleranța dintre rase și religii. După 40 de ani, ajunsă o renumită poetă a Indiei, reala Devi se anunță în Dragostea nu moare și „demontează” Maitreyi-ul ficțional al marelui istoric al religiilor, acuzându-l de exagerare tipic masculină (revoltată de fanteziile erotice descrise) a ceea ce s-a întâmplat între ei, dar și de lașitate crasă. Dramatizarea regizoarei Chris Simion pune față în față cele două perspective și o alege pe Maitreyi ca voce auctorială, dar și inchizitorie. Spectacolul s-a „cizelat și maturizat” de la premiera sa, în 2011.
Cele două viziuni colidează prin forța dramatică a eroinei la 60 de ani, întruchipată când discret, când în sinceră revoltă temperată de Maia Morgenstern. Așezată în fotoliu, la stânga scenei, tronează peste timpul trecut și actual, conducând spectatorii, cu autoritatea celei care respectă adevărul, prin meandrele acelor întâmplări îndepărtate – cei 40 de ani nu au șters nimic din sentimentele crezute uitate, care răbufnesc, din nou, proaspete și puternice. Elegantă, într-un sari superb, își asumă cu demnă maiestate interioară suferinţa încă vie: Nu, n-a fost aşa!… Ceea ce nu spune Mircea… Versiunile se desfăşoară paralel și regizoarea ne dezvăluie: Am încercat să fac un spectacol simplu, autentic. Să arăt tradiţiile brahmane, dar şi superficialitatea occidentalului.
Decorul, costumele, muzica, ritualurile tradiționale au creat un spectacol de două ore de vrajă a unui univers total diferit de lumea noastră. Începe cu Eliade/Vlad Zamfirescu şi excentricul său amic, ziaristul britanic Harold/Radu Micu în vizită la familia Narendra. Scenografia Adinei Mastalier e „aerisită” și împarte inteligent spațiul în diferite „colțuri de acțiune” cu rogojini, pereţi mobili pictaţi în modele indiene, camera lui Devi în stânga, living-room-ul în centru…
Cabiria Morgenstern ne oferă o Maitreyi de 16 ani, care dorește, rebelă la o vârstă a adolescenței cu o maturitate și înțelepciune precoce (eleva preferată a marelui om de cultură Rabindranath Tagore!), să scape din chingile unei societăți milenare, care nu permite nici o libertate și, împietrită în cele patru caste, zdrobește orice năzuință. Eliadele lui Vlad Zamfirescu oscilează între o nonșalanță pragmatic europeană (inexistentă în jurnal și carte) și exuberanța unor sentimente romantice potențate de o tot mai înflăcărată Maitreyi, în viziunea eliadiană. Nu, n-a fost așa!, sare sexagenara Maitreyi, trăind la aceeași intensitate evenimentele apuse, dar vii în fața ochilor ei și ai spectatorilor. Mai ales când Eliade „fantazează” cu Maitreyi-a sa, transformând-o aproape într-o metresă franceză! Realitatea e că iubirea lor a fost platonică și pură, doar că ea și-ar fi dorit ca Mircea al ei să aibă curajul să o ceară în căsătorie sau, cel puțin, să fugă împreună pentru a pune familia ei, împietrită în vechi cutume absurde, în fața faptului împlinit. Va fi crunt dezamăgită și este exact ce îi reproșează după 40 de ani de tăcere discretă. Deși Chris Simion afirmă că Planul diferenţelor de valori, de reguli, de principii mi s-a părut cel mult mai dur, adânc, dramatic şi decisiv pentru cuplul Eliade-Maitreyi Devi, i-a reușit și o exemplară ilustrare dramatică a conflictului dintre realitate și ficțiune cu mecanismele ce le generează.
Sunt două momente de primă importanță în viziunea scenică: cei doi se logodesc într-un ritual impresionant, jurându-și iubire veșnică în faţa focului sacru. Al doilea, când Eliade vine la Narendra Sen să-i spună că se va converti la budism, acesta îi replică, lăsându-l perplex: Religia ta e mult mai bună decât a mea! Și are dreptate: el știe că vina stagnării societății indiene și distanța dureroasă față de eficiența și dezvoltarea celei europene se ascunde în imobilismul impus de religia hinduistă! Recunoaște că nu poate schimba nimic, cel puțin generația sa: Eu sunt brahman și brahman voi muri! Doru Ana e convingător în transformarea din generosul și cultivatul tată în tiranul crud, aflând intenția celor doi – scrisoarea sa, citată în original (!) în roman e tragica mostră a diferențelor insurmontabile dintre învechitul hinduism la putere, atunci, și toleranta, progresista Europă.
În celelate roluri: Teodora Garofil împlinește sigură rolul supusei, dar înţeleptei soţii, Srimati Devi, Mihai Nițu, vărul lui Sen, întrupează un Mantu care trăiește convins și fericit în religia sa, Mastalier e o simpatică Chabu, sora de opt ani a lui Maitreyi; Amelia Ursu e Lilu, vara lui Maitreyi, orbită de un hinduism împietrit și inuman, iar Radu Micu e arogantul englez Harold.
Muzica indiană originală e o selecţie făcută atent de către Chris Simion şi Carmen Pesantez. Impresionantă e evoluția actrițelor în dansurile autentice bine studiate. Finalul e sec și nemilos: amintirile „vii” dispar și bătrânii Maitreyi și Mircea Eliade se întâlnesc în tăcere – fără ură și părtinire. Un spectacol clasic, care demonstrează că „marele teatru” nu înseamnă prețioase experimente alambicate, ci are nevoie doar de o „poveste minunată și deosebită” pentru a câștiga publicul de partea sa – restul vine de la sine! Bineînțeles, spectatorii au aplaudat îndelung o solidă și rafinată punere în scenă, partea leului, mai exact a „leoaicei” fiind atribuită artistei de profundă respirație a trăirii scenice, Maia Morgenstern.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg