Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Majoritatea scriitorilor au publicat operele cele mai importante în anii de dinaintea răsturnărilor din 1989”

„Majoritatea scriitorilor au publicat operele cele mai importante în anii de dinaintea răsturnărilor  din 1989”

Mihai Cistelican: – Stimate domnule Ion Brad, prin natura funcției pe care ați avut-o, cea de ambasador, nu pot să nu vă întreb cum vedeți astăzi vizita președintelui României, Klaus Iohannis, în Statele Unite ale Americii, la președintele Trump? Este acesta un semn al americanilor că nu ne mai lasă sub „umbra marelui urs”?

Ion Brad: – Eu consider această vizită ca o manifestare majoră a politicii noastre externe. O reușită semnificativă pe mai multe planuri, îndeosebi al apărării prin NATO în fața unor amenințări directe ale Federației Ruse, personal ale lui Vladimir Putin, continuatorul țarilor și conducătorilor staliniști. Vizita aceasta este cu atât mai semnificativă cu cât politica noastră externă este stabilită de apartenența la Uniunea Europeană și la NATO. Dar eu am trăit timpurile în care, după 1965, când România, deși aparținea Tratatului de la Varșovia, condus direct de URSS, a dezvoltat treptat legături politice tot mai apropiate cu SUA și cu unele state occidentale. Așa pot fi considerate, între altele, vizitele istorice în țara noastră ale generalului Charles de Gaulle în 1968 și președintelui american Richard Nixon în august 1969. Ambele erau o reflectare a atitudinii României din 1968, când sovieticii și aliații lor fideli au intrat cu trupele în Cehoslovacia, țara noastră opunându-se și condamnând public această samavolnicie. Printre vizitele conducătorilor români în străinătate a fost cea a lui Ion Gheorghe Maurer în Franța și de câteva ori ale lui Nicolae Ceaușescu în SUA. Unele greșeli ale sale, cum ar fi plata forțată a datoriilor externe, renunțarea la clauza națiunii celei mai favorizate, unele abuzuri de politică internă, frigul, foamea etc. au dus la degradarea acestor relații și la posibilitatea lui Mihail Gorbaciov de a-l doborî pe Nicolae Ceaușescu și de a-l trimite la execuția din 25 decembrie 1989.

— De ce la începutul carierei ați semnat cu numele de Ion Brad, iar mai apoi am observat că sunt articole semnate și cu numele de Ioan Brad? Are vreo semnificație pentru dumneavoastră acest lucru? (Această oscilație între Ion și Ioan s-a consemnat și la Ioan Alexandru.)

— Numele de Ioan l-am avut din botez și este înscris în certificatul de naștere, ca și în toate documentele mele actuale, dar acasă și la liceu toată lumea îmi spunea Ion. De aceea l-am folosit și ca scriitor. Numele de Ioan prin botez l-am primit fiindcă era și al străbunicului meu, care a trăit 85 de ani și care rămânând văduv de tânăr nu s-a mai recăsătorit, ca să nu strice situația copiilor. Eu l-am iubit foarte mult și pot să spun că și pe strănepotul meu îl cheamă și Ioan și s-a născut în Elveția. Între el și străbunicul meu este o diferență de 150 de ani, iar eu sunt la mijloc între cei doi.

— În Steaua: 1949-1974: indice bibliografic adnotat (Pintea, Emil, Steaua: 1949-1974: indice bibliografic adnotat, coautori: Curticean, Doina; Domșa, Ioan; Triteanu, Mihail; Editura Academia Republicii Socialiste România, Filiala Cluj, Cluj-Napoca, 1979) autorii susțin că ați semnat articole în Almanahul literar / Steaua cu pseudonimul Ioan Târnăvean. Este adevărat?

— Nu cunosc acest document și nu mai știu de ce sau când am semnat cu pseudonim.

— Dar ați semnat vreodată cu acest pseudonim?

— Probabil o dată am semnat. Nu-mi mai aduc aminte, deși îmi amintesc bine toată colaborarea mea de la Almanahul literar. Totuși, nu mai știu când și în câte numere am semnat cu acest pseudonim. Oricum, nu o consider o treabă prea importantă din activitatea mea. Poate o făceam ca să nu semnez de două ori cu același nume în aceeași ediție. În general, când într-o revistă găsești de trei ori același nume, nu este un semn prea bun.

— Ați mai folosit și altele?

— N-am mai folosit alte pseudonime.

— Ați spus într-un interviu acordat profesorului universitar Ilie Rad că unul dintre sfaturile pe care le-ați da unui scriitor mai tânăr ar fi să „nu se îmbrace în haine de împrumut, oricât de puternice și de răspândite ar fi modelele vremii”. Cum credeți că îmbrăcau marii scriitori români în perioada comunistă această haină? Aveau ei oare impresia că nu totul durează o veșnicie?

— Mai întâi, desigur, din punct de vedere spiritual, cei mai mulți nu se așteptau la răsturnarea bruscă a regimului. Cât despre haine, cele reale, nu cele literare, chiar și în perioada 1948-1964, când muncitorii și activiștii de partid purtau un fel de uniformă sau de costume și șepci ca tovarășul Lenin, scriitorii se îmbrăcau cu hainele pe care le aveau. La început erau cumpărate și de ei pe puncte. Trebuia să ai o cartelă ca să primești o stofă sau costum mai bun. Eu, de exemplu, m-am întors din Italia, în vara lui 1956, când am participat la un colocviu internațional pentru apărarea păcii, cu un costum bleumarin cu dungi pentru că îmi erau mai dragi asemenea costume deschise. Mă invidiau unii colegi pentru că aici, acasă, nu se prea găseau haine de calitatea aceasta.

— V-a impus sau sugerat cineva, vreodată, o tematică despre care să scrieți? Sau era de la sine înțeles cam care să fie linia?

— Nu, nu mi-a sugerat nimeni. Pentru că era de la sine înțeles că, dacă erai omul regimului, cum se zicea, urmai linia oficială. Linie de care, treptat, după perioada proletcultistă (căreia i-am plătit și eu tribut, ca și mulți alții din colegii mei) ne-am debarasat prin cultură și convingeri estetice. Fenomenul se petrecea în perioada de relaxare ideologică de după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin (5 martie 1953). Poetul Miron Radu Paraschivescu a inițiat apariția Almanahului literar. Era prima revistă literară românească după 1944, când existau la Cluj mai multe reviste maghiare și ziare, printre care Korunk și Utunk.

— Vă propun să facem un arc peste timp. În primul număr al revistei Almanahul literar, din decembrie 1949, la p. 10-11 este o poezie scrisă de dumneavoastră, intitulată Corăbierul viitorului, în care liderul rus Iosif Stalin este lăudat. Versurile au fost scrise din proprie convingere? Vă pare rău că ați scris acea poezie?

— Da și nu. Eu mă desprindeam cu greu de primele mele poezii lirice, scrise în perioada Liceului Sfântul Vasile cel Mare din Blaj, între anii 1946-1948. Dar în anii 1948-1949 și în cel următor, fiind cu ochii ațintiți la poeții cunoscuți, care scriau poeme lungi (Dan Deșliu, Mihai Beniuc, Maria Banuș, Eugen Jebeleanu și alții), dar și pentru că eram silit de situația materială a părinților, apăsați de cotele obligatorii și de gijile mulților mei frați mai mici, am încercat să-mi câștig pâinea de toate zilele, încă student fiind, ca scriitor și jurnalist. Așa a apărut și poezia respectivă. De altfel, întregul număr, în care semnau Emil Isac – primul poet modern al Ardealului –, Miron Radu Paraschivescu, Ioanichie Olteanu, A. E. Baconsky și noi ceilalți mai tineri, Ion Horea, Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Al. Andrițoiu, Al. Căprariu și alții, e la fel… Acesta este răspunsul la întrebarea dumitale.

— În perioada „Tezelor din iulie” ale lui Nicolae Ceaușescu din 1971 aveați funcția de vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, deci cunoșteați lumea culturală foarte bine. Credeți că revenirea după 1971 la realismul socialist prin acele teze a reprezentat o anihilare și plafonare a scriitorilor buni? Au fost oare astfel opere de artă puse „pe butuci”?

— Eu cred că a fost doar o tentativă momentană a lui Nicolae Ceaușescu, îmboldit rău de criticile sovieticilor că a scăpat hățurile din mână. Atunci, se știe, Marin Preda i-a declarat că dacă se revine la realismul socialist el se
sinucide. Perioada n-a ținut prea mult, dar unele urme tot a lăsat, mai ales la scriitorii mai slabi de înger. Trecerea mai ușoară peste acea perioadă s-a datorat, printre altele, faptului că deasupra mea, ca președinte al Comitetului Culturii și Educației Socialiste abia înființat, a fost numit scriitorul și cărturarul eminent Dumitru Popescu. El mai trăiește și astăzi când, la vârsta de 90 de ani, publică volum după volum. Să ne gândim că, în toți anii de dinaintea răsturnărilor din 1989, majoritatea scriitorilor, criticilor, istoricilor literari și a dramaturgilor români aflați în țară sau străinătate, a creat și publicat operele cele mai importante. Pulsul acesta normal s-a manifestat și în presa culturală, ca și în activitatea editorială. N-am spațiu să dau mai multe exemple, dar trebuie să spun că din 1969, când s-a revenit la județe, eu și alți colegi am încercat descentralizarea presei culturale și a activității editoriale. Deci, în locul mastodonților – existau două sau trei edituri – au apărut la București editurile Eminescu, Albatros, Univers (care a publicat importante traduceri), Editura pentru copii Ion Creangă. Atunci a apărut și Editura Dacia la Cluj, care a devenit celebră, mai ales în cei aproape 10 ani când a fost condusă de colegul și prietenul meu Alexandru Căprariu. La fel apăruseră revistele Vatra la Târgu Mureș, Familia la Oradea, Editura Scrisul Românesc la Craiova etc. A fost, după părerea mea, o perioadă de reînnoire a spiritului biruitor asumând dogmatismele cenzurii. Pentru că, să nu uităm, până în anul 1958 trupele sovietice erau aici la noi și aveau în toate instituțiile culturale centrale consilieri. Planurile editoriale și celelalte treceau prin cenzura lor. Deci era o situație anormală până la plecarea trupelor sovietice.

— După evenimentele din 1989 România a ieșit de sub sfera de influență rusă și ne-am orientat spre americani și europeni. De altfel, putem observa în presă sau în literatură texte favorabile americanilor. Ce s-a schimbat atunci cu adevărat? Ce s-a schimbat în publicistică? Suntem la fel de lingușitori ca după Al Doilea Război Mondial, la fel cum eram și cu URSS?

— Eu nu cred că tonul pozitiv al literaturii și publicisticii favorabile amiciției noastre cu americanii poate fi comparat cu cel practicat în anii ‘50 față de URSS. Cum am spus, pe atunci ei aveau controlul și prin staliniștii de la noi (ca să nu mai vorbim de industrie și economie, unde „sovromurile” cărau totul din țară, printre altele petrolul, minereurile radioactive).

— Credeți că în momentul de față reprezentanții statului român îi neglijează pe scriitori/artiști și cultura? Întreb asta pentru că reprezentanții statului comunist au investit foarte mult în acest domeniu – fără să uităm însă și necazurile provocate de ei. Încotro se îndreaptă tinerii scriitori și artiștii născuți după 1989, care n-au avut legătură cu vechiul regim?
— Cred că e așa cum spui dumneata. Cultura a fost și este neglijată. Cu unele excepții, cum ar fi subvenționarea revistelor Uniunii Scriitorilor, sau acordarea celor 50% în plus la pensii scriitorilor și artiștilor, ori prin indemnizațiile de merit în valoare de trei salarii minime pe economie, de care încă mă mai bucur și eu. Nu-mi dau seama prea bine încotro se îndreaptă tinerii scriitori. Ei sunt beneficiarii unei libertăți pe care n-am avut-o noi altădată, așa cum am mai spus-o. Din păcate, unii poeți se îmbracă anapoda cu haine second hand. Probabil cred că atunci spun ceva nou susținând unele experiențe ale dadaismului și suprarealismului, care și-au sărbătorit centenarul în anul acesta, 2017.

— „Europenismul” și „americanismul”, în general lucruri și obiceiuri împrumutate din vest, au îndepărtat după căderea URSS, parcă, omul de literatură, cu efecte până în zilele noastre. Nu cumva este trist că în timp ce în perioada comunistă oamenii căutau să citească și cărți interzise (cu riscurile aferente), acum, când avem atâta libertate, nu mai citim atât de mult?

— Ai dreptate punând această întrebare. Din păcate este un fenomen în plină ascensiune. Nu știu până unde se va ajunge, dar eu cred în continuare, că bunul simț al oamenilor din țara asta, care, întotdeauna, au fost mesagerii păcii și ai înțelegerii, nu ai agresiunilor, va rezolva și o asemenea problemă dificilă.

— Știu că sunteți un om religios. Cum vedeți această venire a unui număr tot mai mare de musulmani într-o Europă creștină? Considerați că această tendință pune în pericol continentul european?

— Eu sunt botezat și educat greco-catolic. Țin de Biserica Română Unită cu Roma, maica școlilor din Blaj, unde au învățat și s-au afirmat corifeii școlii ardelene și de unde a plecat mișcarea redeșteptării noastre naționale. Ctitorul lor a fost Inocențiu Micu-Klein, întemeietorul Blajului istoric și al acestei mișcări salvatoare pentru nația noastră. Lucian Blaga l-a numit „primul mare om politic al acestei părți de țară”. I-am dedicat și eu multe poeme – unele incluse și în recenta antologie 101 de poezii, apărută la Editura Academiei Române. Nu cred că fanatismul musulman va putea anihila, nici prin terorism, Europa creștină. Oricum, supravegherea acestui fenomen, deși costă mult material și nervos, trebuie continuată și chiar intensificată. Spre norocul nostru, în România n-au avut loc provocări și tragedii cu atentate, cum au fost în alte țări europene.

— Știu că lucrați la mai multe cărți. Îmi puteți spune mai detaliat despre ce este vorba?

— Îmi continui multiplele cărți de memorii și evocări, începute după anul 2000. Șase volume Ambasador la Atena, apoi Aicea, printre ardeleni din 2007, Dincoace de munți din 2008, Printre oamenii Blajului din 2006, Printre mii de scrisori, Printre alte mii de scrisori, Mircea Zaciu și Ion Brad, în corespondențe și alte câteva. Acum trei ani am publicat cărțile Prietenilor mei, apoi Alte cărți ale prietenilor mei (în două volume), iar anul acesta Oameni și cărți (tot în două volume). N-am numărat cărțile și autorii prezenți în aceste volume, dar au fost peste 300. Majoritatea acestor cărți mi-au fost trimise cu dedicații. Multe le-am donat Bibliotecii Județeane „Octavian Goga” din Cluj, unde am și un fond special bogat, constituit la inițiativa regretatului meu frate Traian, cel mai mic din cei nouă copii ai mamei. El a și murit construind această bibliotecă, asemenea unei cărți deschise, care funcționează foarte bine. Acolo există și o parte bună din casa memorială a lui Emil Isac. Nepotul său Dănuț, căruia bunicul îi dedica poezii, imediat după 1989 a considerat că trebuie să se mute el în casa memorială. Noroc că fratele meu a preluat-o și a inclus-o în Biblioteca Județeană „Octavian Goga”.
— Care sunt următoarele proiecte în care doriți să vă implicați?

— Am în manuscris două volume de versuri: De senectute și Trilogia lirică. Apoi volumele de evocări: Printre mii de dedicații, Întoarceri la arhivele personale, Alte întoarceri la arhivele personale. Nu știu cât mai trăiesc, fiind bătrân și bolnav, ca să le mai public treptat pe toate. Dacă ar apărea deodată ar fi un fel de inflație editorială, evident dăunătoare. Primesc în continuare multe cărți valoroase de la scriitorii importanți, dar și de la unii mai puțin cunoscuți, despre care scriu săptămânal în Flacăra lui Adrian Păunescu, în Revista Blajul al cărui director sunt, în Bucureștiul literar și artistic și în alte reviste. Foarte rar public în revistele Uniunii Scriitorilor, doar atunci când sunt invitat. Mai mulți ani am colaborat la revista Cultura, condusă de regretatul Augustin Buzura. Deci, dragul meu, îți mulțumesc și eu dumitale, tânăr coleg clujean, pe care care-l cunosc acum direct cu prilejul acestor întrebări, ca și prin întâlnirea noastră de la București, că am început această colaborare. Toate fiind la îndemnul prietenului și colaboratorului meu drag, profesorul universitar și scriitorul Ilie Rad.
Acum colaborez la realizarea unui volum intitulat Un catastif ciudat și personajele sale, alcătuit de George Corbu junior, despre care am scris volumul Comorile unui prieten tânăr. Poetul Geo Dumitrescu, trimis la Cluj să-l supervizeze ideologic pe Miron Radu Paraschivescu, a introdus începând din 21 iunie 1951 obligația noastră, a redactorilor de la Almanahul literar, de a nota într-un caiet mare, în fiecare zi, ora sosirii și plecării de la redacție. Cele patru caiete numite Catastif au fost cumpărate de George Corbu junior și copiate pentru cartea despre care am vorbit.

— De ce nu mai publicați atât de des în revistele Uniunii Scriitorilor?

— Am spus: o fac rar, când sunt invitat. Eu am fost și redactor șef adjunct la România literară, când revista era condusă de poetul Tiberiu Utan. Îl aveam coleg și pe criticul Ov. S. Crohmălniceanu. Apoi am colaborat mulți ani, înainte de 1989. Acum îmi apare câte o pagină de poezie la România literară.

— Credeți că este obligatoriu ca sistemele politice să fie susținute prin literatură?

— Aceasta este o poveste veche. Știi că toate mișcările literare importante, încă din perioada pașoptistă, au pornit de la existența unor cenacluri sau mișcări literare care aveau și o anumită orientare politică și culturală, națională. Titu Maiorescu a dat o direcție care și astăzi este respectată, estetismul în judecățile criticilor și istoricilor literari. Am putea spune că, după 1948, la Cluj, prin înființarea Almanahului literar, a existat o manifestare reală a literaturii românești „de tip nou”, cum se spunea atunci. Prin ea s-au afirmat nume importante ale literaturii noastre contemporane.

— Vă mulțumesc!

(București, 8 iulie 2017)

Interviu realizat de
Mihai Cistelican

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg