Recenta intenție a ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu, de a modifica OUG 189/2008, documentul care reglementează managementul instituțiilor publice de cultură, a provocat o iritare reactiv-emoțională în mediul teatral, reacție reverberată atât la cele două întâlniri publice (una organizată de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru – România, AICT.Ro, a doua chiar de Ministerul Culturii), cât și în diverse luări de poziție în media sau rețele sociale.

Cele mai vehemente controverse le-a stârnit eventuala lărgire a bazei de selecție a managerilor, incluzând și persoane care au masterate sau doctorate în domeniul de activitate al instituției vizate, deși au licența în altă specialitate, sau posedă o diplomă în management cultural.

N-o să fac rezumatul discuțiilor – publice ori private, decente sau umorale – pe marginea subiectului. Simt însă nevoia unor precizări, ca participant la prima dezbatere și cititor de varii opinii despre „cestiune”, însă și ca specialist teatral confruntat în timp cu situații concrete în care spiritul legii era trădat de (sau în) litera ei.

Trebuie spus că OUG 189/2008 reglementează managementul tuturor instituțiilor publice de cultură din România, de la teatre, opere, filarmonici la muzee sau biblioteci, reviste sau centre culturale. Foarte puține dintre acestea sunt sub autoritatea Ministerului Culturii; majoritatea au ca „autoritate tutelară” Consilii Județene sau Primării și Consilii Locale.

Peisajul cultural românesc e complex și paradoxal, cu realități șocant de diverse. Comparația dintre bugetul unui teatru de top din București și cel al unui teatru de la periferia geografică a patriei e cea dintre un hotel de 7 stele și un camping mocirlos. Comparația dintre dialogul ministrului Culturii cu o personalitate teatrală care e și manager și dialogul unui primar de provincie cu managerul teatrului local e cea dintre un menuet al ideilor și o tropotită a indicațiilor prețioase (nu exagerez, am asistat eu însumi la astfel de situații).

OUG 189/2008, în litera ei de acum, susținută de artizanii săi ca un scut împotriva abuzurilor politice în cultură, și-a văzut trădată și litera, și spiritul de nenumărate ori în ultimii ani. Există destule exemple, inclusiv din ultima perioadă. Manageri din teatre cu performanțe artistice au fost înlocuiți ori șicanați sistematic (Baia Mare sau Bacău acum câțiva ani, Brașov, Vâlcea de curând). Există manageri care nici măcar nu respectă condițiile legii (Satu Mare). Sunt cazuri publice, despre care am scris și eu. Autoritățile fac evaluări cantitative, mai puțin calitative („veniturile proprii” contează mai mult decât premiile și participările la festivaluri), personalul de specialitate din structurile locale nu discerne între specificul unei instituții culturale și cel al unei școli speciale ori al unui spital, bugetele sunt oferite ca un semn al indulgenței politice etc. etc.

Personal, cred că Ministerul Culturii ar trebui să monitorizeze, pe cât posibil, și aplicarea legislației de profil, întrucât practica arată că Instituția Prefectului reacționează destul de lent la situații de conflict în domeniul cultural.

Așadar, realitatea spațiului cultural nu e deloc academică, e mai degrabă autoritarist-mercantilă.

Mai remarc o inadvertență, alături de cea semnalată de ministrul Alexandrescu privind nota de evaluare (care e fie 7, fie 8, în diverse paragrafe ale OUG 189): durata mandatelor manageriale diferă, de la 3 la 5 ani. Cred că și acest aspect ar trebui avut în vedere în cazul modificării legislației.

Ca să nu se spună însă că sunt un „Neculce” al lucrurilor știute de toată lumea, închei aici „cronica” peisajului cultural (teatral, cu precădere) autohton, ca să trec la subiect.

După opinia mea, orice modificare a OUG 189/2008 trebuie să întărească litera legii, blocând astfel cât mai mult „alte condiții cerute de autoritate” care funcționează în prezent.

Lărgirea bazei de selecție managerială mi se pare un lucru firesc. Nu văd de ce nu s-ar putea înscrie la concurs o persoană cu un masterat sau doctorat în teatru, de pildă, ori cineva care are experiență teatral-managerială (există foști directori de teatre sau curatori teatrali de anduranță care nu mai respectă, acum, prevederile legale, or ăsta e un paradox năstrușnic de-a dreptul)? Unde așa avea o eventuală rezervă – pentru că permite „excepții”, e la calificarea în management cultural –, dar și aici legea poate prevedea o experiență practică în domeniu care să limiteze eventuale abuzuri.

Într-un fel, rezistența sistemului la flexibilizarea legislativă e justificată, dincolo de jocuri de orgolii și frustrări individuale. Mai ales în provincie, relația cu ordonatorul de credite e esențială pentru buna funcționare a instituției, într-un păienjeniș birocratic nivelator. De aceea, e important ca managerul să aibă habar nu doar de „teoria” domeniului, ci mai ales de practica lui, pentru a putea aborda pragmatic și diplomatic situațiile cu care se confruntă. Practica a arătat că și cei mai bine intenționați manageri din afara domeniului strict al instituției au sfârșit prin a deveni „consultanți artistici”, ceea ce nu e de dorit.

Dacă managerul e doar un administrator sau și un creator de direcție artistică e o discuție ce depășește cadrul legislativ. Personal cred că ar trebui să aibă ambele calități, domeniul cultural nefiind „matematic”.

Modificarea OUG 189/2008 ar trebui să clarifice criteriile de evaluare managerială, componența comisiilor de evaluare, condițiile de concurs și criteriile specifice. Personal, cred că nota 7 ar trebui să fie prevalentă, pentru că în general criteriul cantitativ vizat la evaluări nu e îndeplinit total. Din comisiile de evaluare ar trebui să facă parte doar specialiști din domeniu și un singur reprezentant administrativ al autorității, însă aici rămâne un aspect subiectiv greu de legiuit. O idee discutată recent ar fi și limitarea numărului de mandate manageriale consecutive la 2 (de câte 5 ani), cifră care mi se pare rezonabilă. În 10 ani poți concretiza un program managerial și artistic în așa fel încât să lase urme; pe de altă parte, o anumită rutină și inerție apar deja în acest interval, așadar managementul are nevoie de rebranding. În fine, nu cred că trebuie stabilită o limită de vârstă pentru manageri.

Repet, ca o concluzie, eu cred că modificarea legislației manageriale trebuie făcută întărind litera legii, lărgindu-i benefic spiritul și raportându-ne la realitatea întregului spațiu cultural românesc. Altfel, între dezideratele academic-ministeriale și pragmatica belicoasă a realității va fi aceeași consternantă nepotrivire.