Consiliul
Județean Cluj
Manifestele „Poetului venețian”

De la Eminescu până în zilele noastre Veneția a constituit un miraj inubliabil, înscris în versuri nostalgice de poeți, diferiți ca structură lirică şi temperament, dar sensibili în sens reverențial la „viața falnicei Veneții”. Pe calea venețiană a reflexivității lirice se înscriu şi destui poeți actuali, printre care și poeta ieşeană Maria Mănucă, a cărei emotivitate artistică vibrează atât în scris cât şi în pictură, construind reverii acvatice recurente. În volumul ei Venezia profundis, poeta realizează adevărate „acuarele” lirice, îmbinând acuitatea cuvântului cu blândețea culorilor pastelate. Tot un fel de „acuarele” diafane dantelează Dorin Gualberto (Crişan), cunoscut mai ales ca „Poet venețian” al Clujului postdecembrist, întrucât în urma câştigării unei burse a zăbovit mai multişor prin Italia, îndrăgostindu-se pasional și definitiv de icoanele trecutului renascentist, de Sfântul Francisc din Assisi şi de Veneția. Nu numai că s-a îndrăgostit ca un visător romantic de orașul dogilor din lagună, dar farmecul meridional al Italiei respiră în versurile lui ca un „Portocal Poetic” încărcat cu fructe fantastice, aromate.
Volumul său de debut, apărut la Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 1995, este un caiet ghiduș de Poezii pe coperta căruia se precizează cu infatuare juvenilă că autorul este, nici mai mult nici mai puțin decât Candidat al premiului Nobel pentru literatură pe anul 1997. Butadă admisibilă oricărui cutezător ce se avântă pe valurile poeziei. Cartea este dedicată „locuitorilor oraşului Assisi” şi cuprinde tot felul de insurgențe ale limbajului, eşalonate în poeme scrise cu o naturalețe picarescă.
Călătorul, hoinarul funciar se înfruptă cu voluptate din „culpa nemărginirii”, tentat de depărtări idealizate și de istoricitatea unor locuri exotice, fabuloase. De la simbolurile venețiene „În Piața San Marco, deasupra Leului Înaripat” ajunge direct la „Fecioara-Lebădă, în carne şi oase, unduită pe Nil”, periplul experiențelor imaginare continuând prin labirintul livresc, plin de splendoare, al scriitorilor confraterni întru spiritualitate, cum ar fi Louis Aragon sau Federico Garcia Lorca.
Un spirit vagant tranzitează poemele intitulate orgolios Manifeste, de fapt cântece pentru celebrarea „creaturilor” lumii sau pentru proslăvirea modelelor umane înrudite cu el întru afectivitate. Demersul său liric începe în cadențe pline de pioșenie: „Iertare Fratele meu Soare, sora mea Luna/ Spală-mă de păcat, îngere alb.// Iertare vouă stelelor (…) Iertare Assisiați, iertare Perugini. (…) În fiecare boabă se poate ruga un înger” (Cântecul creaturilor). Decupaje bizare, desprinse din flux ovațional, dau indicii despre virtuale imagini proiectate în fantastic ilar: „lacul din Africa de Sud/ Numit Crișan Dorin” sau „Veneția comparată cu tinerețea mea”. Abia cu Dorin Crișan se înțelege mai bine avântatul spirit insurgent al grupului Zalmoxis, călătorit spre extreme tematice și de conceptualizare a imaginarului. Un nucleu puternic regenerator se conturează în creațiile grupului, când închegat, când destrămat.
Autodefinindu-se „nebun neiubit”, poetul lasă umbrele scepticismului său peste vestigiile luminate candid, deliciu de amalgamare a mesajului în armonii surdinizate: „Sorii mei întunecați” contrapuși imaginii „E o liniște veselă în capela din cameră”. Apelul la emblemele sacrosante se distribuie în confesiuni-manifeste oscilând între patos extrem, pesimism, adorație și speranță. Lamentația seamănă a jelanie-cult: „Mă poticnesc Francesco, la fiecare pas/ Sunetul, pocnetul sandalelor este altul/ Șase nopți care privesc spre Triest/ Ce-și iau bun rămas” (Manifest). Deznădejdea atinge chiar un punct culminant: Perché non vuoi sparire? Veneția interioară alină dureri, dar nu vindecă. Tristețea e transferată în spațializarea fictivă a versificării vindicative: „La Palatul Giudecca/ La Ponte dei Sospiri,/ E tristă juna Rosa./ Iar dogele Francesco/ Pândește Himera/ În carnavalul voluptos/ Întinsă pe covoare/ E tristă juna Deqa” (Manifest). Trăirile abisale, lascivitatea, voluptățile, erotismul își fac loc în cadrul unor tablouri baudelairiene, ornamentate magic-oriental: „Mogadishu, Țara făgăduită unui poet alb și unei negrese”, „Târgul din Khartoum”, „Nilul sudanez”, „musulmană împlinind castitate”, „somaleza Deqa” (înșiruire aproape minulesciană de exotisme). În poemul Manifest întru viața Statelor Unite și poporului somalez poetul realizează un fastuos tablou (interior – exterior) plin de mister și umor fin, asemănător unor picturi naive ale lui Rousseau Vameșul cu păduri luxuriante și animale bizare: „Hienele nu mă răpun în deșert”, „Mă privește cuminte Canonicul/ O panteră dintr-un nufăr”. Nu lipsește nici privirea pătrunzătoare a unui Hieronymus Bosch reînviind fantome. Sunt pribegii, rătăciri în geografia intimă a căutărilor esențiale. Interogațiile sunt șoptite ca niște taine tantrice: „Unde poți fi, Marea mea Neagră/ Când trec plin de călătorie Oceanul (…) Unde există/ Nerostirea cântată a tainicului?” Poetul pare ghemuit, tremurând „lângă tâlcul enigmelor universale”, atestare a unui nedezmințit legământ, explicit exprimat, față de splendorile existentului creat. Dezinvolt și nepăsător, amețit de „craniul Gloriei”, el diluează adesea ideea poetică, amestecând tendințe și impresii, zvonuri și certitudini insuficient coagulate în creuzetul versificării. Se creează impresia de hibrid supus uzurii prin alăturări de tipul „Giudecca/ Ecaterina Teodoroiu/ Mogadishu”, funcționând doar ca sonorizare lipsită de substanță. Dar această alunecare în superfluu justifică spiritul ludic promovat cu ingeniozitate netrucată. La festinul imaginar sunt invitați Paolo Malatesta și Francesca da Rimini, Faust și Zalmoxis, într-un melanj maladiv între sacru și profan: „Sinistră resemnare, stăpână peste Sex/ Întotdeauna frământată de îngeri la Bordel”. Exercițiul de exorcizare, glorificarea ființei („Eternă măreție ființei”) glisează involuntar din clișeu al înălțării spre catacombele rătăcirii: „În peșteri mă retrag pustiu ca San Giovanni/ Dau mâna cu Zalmoxis, Fraților Minori/ Ofer pacea, știința, remuner vieții anii,/ Înalț spânzurători.// Prieteni, slăviți-o căci ea, Madona/ M-a îngropat solemn numindu-mă/ Magister peste dracii etici din Satana/ Poet, Cenușă, Oase, Humă”. Ipostaza de poet damnat îl prinde bine pe Dorin Crișan, mimetic răsucit spre frazarea vag arhaizantă, cu titluri lungi, copiate după scrierile picarești ale evului de mijloc european. Pozează în vagabond, cerșetor, într-o „legănare boemă” cu timpul, când de fapt este vorba doar de legănarea boemă prin și întru poezie, întețind forța expresivității sale lirice în fiecare vers. Autoreflexiv, sincer și mirat în același timp, se întrebă retoric, tulburat de evidența asumării scrisului ca responsabilizare majoră a creativității: „Nici nu știu/ Mă îmbrac într-o tristețe falsă/ Sau sunt zbucium cu adevărat?” Drumul căinței și al spiritualizării prin invocarea simbolurilor sacrosancte sunt praguri râvnite, praguri trecute prin sublimarea verbului în imagism pictural de un rafinament însuflețitor. Spirit liber de orice constrângeri, poetul crede cu ardoare că prin „sângele lui curge Florența”, deși el pritocește meticulos la Psalmii fratelui cerșetor Gualberto către surioara sa de viață Barbara. Noblețea simțirii, de sorginte cavalerească, transcende mizerabilismul trăirii într-un prezent ignobil, chiar dacă poetul nu știe dacă s-a lecuit „cu totul de sfințenie”. Un fel de megalomanie generoasă în gesturi surprinzătoare îl animă din umbră. Emisia lirică se încarcă de conotații noi, viziunea primește extindere în complementaritatea imaginilor. Picturalitatea străvezie a poemelor primește un impuls actualizant când face paralele între Piața San Giorgio și Piața Mihai Viteazul, între Assisi și Cluj („Napoca mă predomină ca o pasiune bolnavă./ Tu să rămâi fidelă, Napoca!”). Nu mai e decât un pas până la identificarea ființării poeticului în corporalitatea prezentului înnobilat prin capacitatea de a stabili coordonate spirituale de o solidă factură. Suprapunere șocantă, pe care o anunță tot zglobiu, nonșalant: „E o plăcere să fii sfânt aici în Ardeal, în Florența”. Este vorba despre o intersectare a planurilor ideatice la nivelul unei omogenizări tematice a discursului. Dar și repere clujene idealizate trăiesc în versurile poetului. De pildă, de Cafeneaua „Arizona” îl leagă amintiri dragi: „Aici am învățat în adolescență să ghicesc/ Gloria zațului de cafea și a țigărilor protestatare./ Din acest mizer colț de cazemată bravam ca un soldat de carieră/ Cumpărând copiilor de trupă înghețată. (…) Și azi mai trec să-mi amintesc boema/ Parte din lanțul meu de slăbiciuni solare/ Dar o gondolă îmi strivește fruntea/ Silindu-mă să plec spre catedralele venețiene”.
Jurnalul Poetului la Veneția include ilustrisime nume din istoria și cultura vie a Italiei, și nu numai, evocate cu venerație și un strop de ironie. De pildă, îl evocă pe Louis Aragon în Montparnasse „citindu-l pe Marx” sau pe Federico Garcia Lorca „La un pas epicentric de însorita Granadă”. Descriptivismul oscilează egalizator între fantastic și concret, colorând în mod personal verbiajul tabloului imaginat. Alunecarea în notații extravagante devine modul de a versifica fantezist și galant al lui Dorin Crișan. Verbul transmite emotivitatea mereu pulsativă a unui subtil creator de tensiune lirică.
Visele care s-au înfiripat în tânărul Dorin Crișan au prins cheag poetic pregnant, dar de scurtă respirație, din păcate, așa încât ele rămân mărturia unei aventuri lirice originale, de excepție, continuând să trăiască și definindu-l cu fidelitate. Gaston Bachelard spunea foarte clar: „Visele care au trăit într-un suflet continuă să trăiască”. Și ele trăiesc, firește, izolat, fără să fie redistribuite în tomuri de poezie gongorică. O singură excepție totuși. După broșurica de poezie densă prezentată mai sus, apărută în 1995, Dorin Crișan și-a reeditat poemele în 1998 la editura clujeană Eta, ediție definitivă cu adăugiri inerente, intitulată pretențios Avangarda literară a Sfântului Francisc din Assisi. Rugăciuni bolnave (1990-1996). Observăm, din titlu, că accentul e pus de data asta pe avangardă, iar „manifestele” au devenit „rugăciuni”. Despre cum își consideră Dorin Crișan poezia aflăm din Noțiuni de cateheză poetică, două pagini atașate la finele volumului. Fără îndoială că pentru el poezia este o religie și convingerile sale sunt neclintite: „Pentru mine poezia mea are un nivel UNIVERSAL – în timp ce ideea de avangardă are un nivel INTERGALACTIC”. Cum să te superi pe o credință atât de puternică în divinizarea poeziei? E un gest dalinian, o bravadă de o frumusețe extremă, sau, venind mai aproape, seamănă cu un alt reformator de pe plaiuri bistrițene, „poetul galactic” Al. Cristian Miloș. Inserând rugăciuni și psalmi, „Poetul venețian”-clujean își mărturisește calea cunoșterii în formulări de o sinceritate deplină: „Curios, într-o erezie a Spiritului, încep să cred tot mai mult în Isus. (…) Edenul? Viața mea presărată între Cluj și Asissi”. Produs al boemei artistice clujene, Dorin Crișan se justifică de la nivelul reușitelor sale: „Mă scârbește gândul să fiu student. În viața boemă găsești respirația magică, specificul artei adevărate. Mă scârbește politica. În viața boemă continui să te revolți în primul rând asupra politicului tău interior”. Convingerile sale s-au grupat pe 16 puncte într-un Manifest sacralist așezat la începutul volumului din 1998, unde poetul își declină triumfalist identitatea spirituală sociativă: „Acum este momentul istoric de a schimba fața, configurația Literaturii Universale cu un singur cuvânt: SACRALISMUL!” Poetul entuziast inițiază un fel de program reiterând idei după modelul dadaist din 1916: „Suntem adepții Artei Totale… (…) Noi suntem Revelația. (…) Suntem răzbunătorii peste secole a tuturor nedreptăților soartei artistice. Noi refacem piedestale, încoronăm genii și poeți uitați. Noi ghilotinăm criticii și academicienii, domnii din consiliile de cultură. Suntem din creștet până în picioare numai răzbunare. Noi spânzurăm apostolii mincinoși ai culturii și ai religiilor. (…) Suntem Romantici. Suntem Suprarealiști. Suntem Sacraliști. (…) În Mileniul Trei, noi suntem cei care vom salva Onoarea Literară. Îngerii vor consemna cu litere de foc în Patristica Poetică avântul nostru demiurgic. (4 octombrie 1994)”. Ce frumos visau acești tineri poeți, imediat după jertfa de sânge a altor tineri răpuși pe străzi de gloanțe la așa-zisa „revoluție”! Pluralul asumat de Dorin Crișan, un plural al solidarității de grup din acei ani, s-a redus la un singular al derizoriului. Totuși, acolo a fost un nucleu fortifiant demn de consemnat în istoria literară a Clujului. Am citat pe larg din aceste înflăcărate izbucniri inserate în corpul volumului pentru a da dimensiunea reală a frământărilor celor petrecute în sânul grupului de entuziaști ai anilor 1990-2000. După cum se poate aprecia numai din aceste exaltări consemnate de litera scrisă, aserțiunea lui Dumitru Cerna conform căreia ar fi vorba despre Începutul unei renașteri nu desemnează o fabulație personală.
Portretul „poetului venețian” executat în peniță de Ion Antoniu (artistul de suflet al localului Ema de pe strada Potaissa de lângă zidul vechi al orașului) și reprodus la sfârșitul caietului de poezii scos la Casa de Editura Dokia, ni-l arată pe „candidatul la premiul Nobel” ca pe un firav visător cu fizionomie de hidalgo, oprit pentru o clipă din călătoria spre el însuși, adică spre Veneția purtată permanent în inimă. Bizar ca Urmuz, nonconformist în scris și atitudine, alungit la trup ca hipiotul condeier american Richard Brautigan, etern voiajor, Poetul venețian oglindit în apele Someșului napocist rămâne cantonat în universul său fantast, unic și de mare sensibiliate, ca o lebădă izolată pe o insulă pustie.