Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Măr printre oameni

Măr printre oameni

 

 

Măr printre oameni

 

A fost odată, demult. Era pe vremea când noi, toți cei șase frați, încă eram copii. Acum, avem și noi, la rândul nostru, propriii noștri copii, în afară de Sándor care a căzut în război și de Ilonka care nu putea avea. Pe vremea aceea aveam multe jucării. Lângă beci, în spatele magaziei era o crăpătură mare. Aceasta se făcea doar vara, când nu ploua. Aici locuia Cimbora. La el se putea intra doar prin acea crăpătură, iar, drept pedeapsă pentru năzdrăvăniile noastre, noi am crescut, așa că nu mai încăpeam în ea, așa că nu mai puteam coborî la Cimbora. Când nu trecea nimeni pe acolo, ne aplecam deasupra crăpăturii şi purtam discuții cu Cimbora. El însă nu ne răspundea imediat, aștepta noaptea, să ne culcăm și să adormim. Atunci venea şi el, se aşeza pe patul celui care se purtase cel mai frumos și îi arăta curcubeul şi mările îndepărtate şi pisicuța albă. Ne făcea fluiere din crengi de salcie şi pistoale cu apă, din lemn de soc, ne învăța scamatorii cu sfoara pe cuțit. Toată noaptea se hârjonea cu noi, dar numai atunci când eram cuminți. Ziua râdeam când ne aminteam cum se juca Cimbora cu noi toată noaptea. Apoi, mergeam la crăpătură și, aplecându-ne asupra ei, îi mulțumeam în șoaptă, căci doar așa aveam voie, pentru toate darurile pe care ni le adusese. Pe lângă toate acestea, mai aveam și altă jucărie: un măr. Acest măr fusese la datorie şi slujea în grădina noastră încă înainte să ne naștem noi. Cu toate acestea, era considerat încă tânăr și doar puțin mai înalt decât noi. Pe timp de vară era prietenul nostru de joacă, însă iarna stătea ghemuit şi se odihnea. Primăvara ne râdea cu florile sale multe, anunțându-ne că s-a trezit pregătit pentru o nouă joacă. Ne aştepta şi râdea întruna, de bucuria revederii, până ajungeam sub coroana lui. Noi fugeam la el şi, de îndată ce ajungeam, îl și îmbrățişam. Ne simțeam foarte bine sub umbra ocrotitoare a mărului. Doar ierburile care creșteau în jurul lui mai aveau parte de compania sa. Mărul nu admitea să crească urzici sub crengile lui fiindcă ştia că urzica e dăunătoare şi ne-ar pişca. Odată a încercat să se aciueze în vecinătatea lui o ciupercă cu pălărie roşie, dar mărul, văzând că ne este frică de ea, a și alungat-o. A doua zi, ciuperca a fugit în pădure. Noi petreceam foarte bine sub mărul nostru. Ne ocrotea de razele arzătoare ale soarelui și avea grijă să avem umbră. Nimeni, în afară de acest măr, nu se îngrijea de noi. Avea grijă să nu ne îndepărtăm de el, era atent să nu ajungem acolo unde se adăpostesc câinii răi. Fugeam şi ne îndepărtam puțin, dar rămâneam în vizorul lui, să ne poată purta de grijă. Nu ne cerea, la schimb, nici bombonele și nici micul dejun. Iar când ni se făcea foame, mărul trimitea vorbă şi mama venea după noi, să mergem la masă. Acasă toți au aflat că noi iubim acest măr şi că el are grijă de noi, așa că toată lumea știa unde să ne caute. Toamna, când se coceau merele, aveam tare multă treabă. Atunci trebuia să ne îngrijească nu numai pe noi, dar şi merele. Câteodată, când obosea, mai scăpa câte un măr. Altădată, din joacă, mai arunca niște mere după noi. Cel mai mult ne era teamă de câinii răi şi de țiganii cu nasturi. Dar mărul avea grijă să nu-i lase prin preajmă nici pe câini, nici pe țigani. Era la noi în slujbă o fată care după puțin timp dispăruse. Am întrebat-o pe Kati unde a plecat Irina, iar ea ne-a spus că s-a măritat şi că va veni o altă fată în locul ei. Vestea ne-a speriat foarte tare. Ne-am gândit că şi mărul se va căsători, şi ne va părăsi și el. Ne-am plâns lui Cimbora şi l-am întrebat dacă este posibil ca mărul să ne părăsească. Cimbora nu ne-a dat niciun răspuns, se gândea. Apoi am întrebat şi mărul, dar nici el nu ne-a răspuns. Zâmbea doar cu frunzele sale roşiatice de toamnă. În final am întrebat-o pe Kati dacă este adevărat că mărul se căsătorește şi ne părăseşte. Kati ne-a spus că mărul nu este fată, ca să se mărite. Şi că nu are nevoie de pereche. Apoi am mers la culcare, dar am adormit greu. Mama ne-a întrebat de ce nu dormim. Noi am răspuns că nu putem dormi de teamă ca nu cumva să se căsătorească mărul, cum făcuse şi Irina, şi să plece undeva, în altă curte. Mama ne-a asigurat că putem dormi liniştiți, fiindcă mărul este foarte tânăr şi că deocamdată nu se căsătorește, poate doar atunci când noi vom creşte mari. A sosit noaptea şi Cimbora ne-a liniștit și el că mărul este copil încă, la fel ca noi. Dimineața, când ne-am trezit, ne-am întâlnit cu nişte oameni care ne-au anunțat că noaptea trecută a burnițat.
Ne-am bucurat pentru că ştiam că asta înseamnă că sosise timpul porumbelor. Însă repede ne-am și întristat. Odată cu burnița, trebuia să ne luăm rămas bun de la măr. Așa că am mers la el, l-am mângâiat şi l-am rugat să nu se căsătorească. El însă n-a făcut nimic decât că s-a scuturat şi și-a aplecat crengile. Ne-am bucurat mult. Am fost nevoiți să ne căutăm alte jocuri, mai ales că venise iarna și trebuia să petrecem mult timp înăuntru. Făceam păpuşi din pănuşă şi ceteră din strujeni. Am primit de la un căruțaş fire de paie cu care făceam baloane frumos colorate din apă cu săpun. Am încercat să facem scamatorii cu sfoara pe cuțit, dar uitasem metoda învățată de la Cimbora şi de la un meşter olar. Am primit de la niște dogari, care lucrau în curte la noi, cuburi din lemn, numai să nu le mai lovim butoaiele. Adunam cuburi, apoi începeam să construim. La venirea zăpezii, am primit sănii, ne îmbrăcam bine și plecam la săniuș şi la derdeluș. În timp ce mergeam la joacă vedeam mărul nostru. Nu ne duceam la el pentru că iarna n-aveam voie să-l deranjăm, ba mai mult, odată chiar ne-a alungat. Într-o zi însorită, ne-am dus să-l vedem, în speranța că se va juca și el cu noi. Dar ne-a alungat, aruncându-ne zăpadă pe gât. După aceea nu l-am mai deranjat, am înțeles că iarna nu are timp pentru noi. Doar din depărtare îndrăzneam să-i privim crengile înzăpezite şi trunchiul falnic. Într-o dimineață, o auzim pe Kati țipând şi urlând:
– Vai, Doamne, Doamne, nu-i voie să-l atingeți, Doamne cum îmi bate inima!
Tata și mama au ieşit în curte. Ne-am furişat şi noi după ei, iar casa a rămas goală. Toți am ieșit în grădină. Ne-am adunat lângă măr şi am observat că se întâmplă ceva cu mărul nostru. Apoi am început să râdem cu toții, când ne-am dat seama că un om s-a urcat în copac şi nu mai ştia cum să coboare. Nu ne puteam gândi decât la zăpada multă ce putea să-i alunece în gât. Mai apoi ne-am dat seama că omul trebuie să se fi legat de măr, pentru că primarul a scos cuțitul de la brâu şi a tăiat funia cu care-și legase gâtul de creangă. În acel moment, oamenii din jur ne-au observat și pe noi, am fost duși deîndată în casă căci, după cum ni s-a spus, nu avem ce căuta la cel spânzurat. Tuturor le-a fost frică de omul spânzurat şi toată casa a devenit posomorâtă. Teama lor ne-a dat de știre că ăla care s-a spânzurat nu era nimeni altul decât țiganul cu nasturi. Ajunși la această concluzie, ni se făcuse frică de cel spânzurat, şi ne-am întristat şi noi. Mai târziu, am aflat de la Kati că omul nu era țiganul cu nasturi, ci un hoinar oarecare, însă noi îl vedeam în continuare, în spânzurat, pe acel țigan. Ocoleam mărul. Mergeam pe alt drum la săniuş, căci ne era în continuare frică de el. Noaptea ne-a vizitat Cimbora. A adus cu el mărul şi l-a aşezat lângă pat. Mărul era înflorit, ba mai mult, avea şi merele gata coapte. Dintr-o dată a coborât din măr țiganul, iar noi ne-am speriat. Apoi a venit vremea caldă. Într-o dimineață, am văzut mărul îmbrăcat în straiele lui înflorite. Ne râdea. Am alergat să-l îmbrățişăm, dar am și văzut cum coboară, printre crengi, țiganul cu nasturi. Ne-am speriat tare şi am fugit. Am povestit mamei toată întâmplarea, însă ea ne-a liniștit, că nu trebuie să ne fie frică de morți, tot așa cum nu ne este frică nici la mormântul micuțului Jóska când ne jucăm lângă el, chiar dacă ştim că şi el este mort. Tata ne-a asigurat și el că nu avem niciun motiv să ne fie teamă și ne-a propus să vină cu noi la măr. Nouă însă ne-a fost în continuare frică. La mormântul micuțului Jóska nu ne temeam, el ne-a fost frățior, era unul dintre noi, dar din cauza țiganului cu nasturi niciodată nu am mai avut curajul să ne apropiem de măr. Vara aceea a fost foarte grea pentru noi. N-a mai fost cine să ne poarte de grijă, nu am mai avut cu cine să ne jucăm. La început am stat cu Mari, apoi cu Nuța, însă ele ne-au dat prune verzi şi ne-am îmbolnăvit. Ne lăsau să intrăm în urzici, nu alungau ciupercile cu pălărie roşie şi nici câinii răi, ba îi lăsau pe aproape, chiar şi pe țiganii cu nasturi. Celor mari nu le era frică de țigani, așa că, de îndată ce se coceau merele, ne-au și adus să le gustăm, dar noi am refuzat să mâncăm din ele. Văzând că nu vrem merele, tata a venit la noi spunându-ne:
– La primăvară veți putea merge iar la mărul vostru să vă jucați.
– Bine ar fi! – se auzea vocea mamei din cameră.
Bietul măr! Tata ne-a luat în grădină cu el, a luat un fierăstrău de mână cu care a tăiat o creangă din pom. Apoi ne-a zis:
– De azi înainte nu mai trebuie să vă temeți. Acum mărul este din nou, așa cum a fost. Iubiți-l ca înainte. Am tăiat creanga de care s-a spânzurat hoinarul acela.
Ni s-a făcut frig şi ne-am întors în cameră, dar ştiam că acel om nu fusese un hoinar oarecare, ci țiganul cu nasturi. Primăvara, pomul arăta din nou frumos şi ne chema de departe. Acum nu mai alergam către el, ne-am apropiat în linişte. Nu mai puteam rămâne sub el, căci în locul crengii tăiate, îl tot vedeam atârnând pe țiganul cu nasturi. Când știam că aude și tata, noi îi povestisem mamei problema noastră. Tăiatul crengii nu a folosit ls nimic. Țiganul cu nasturi a rămas tot acolo. Mama s-a întristat. Îi spunea tatei că şi un măr suferă dacă el coboară printre oameni. Are aceeaşi soartă când e printre oameni. Soartă de măr, soartă de om.
Lucrul ăsta nu poate fi schimbat. Tata nu a spus nimic, a ieşit pe prispă şi a strigat:
– Gheorghe… Gheorghe…
A venit vizitiul nostru şi tata i-a spus:
– Nu avem cum să salvăm mărul… ia toporul şi taie-l…
Ne uitam cum se îndrepta Gheorghe, cu toporul, spre mărul nostru drag. Am fugit în cameră şi ne-am astupat urechile cu degetele…

În cafeneaua Asfodelos

În cafeneaua Asfodelos era linişte. Așa e și firesc să fie pe lumea cealaltă. Prin ferestrele mari ale cafenelei Asfodelos se vedeau Câmpiile Elizee şi apele cu șuvoaie domoale ale Lethei aruncând sclipiri argintii. În fața ușii de aramă a acestei cafenele, doi drumeți se întreceau în politețuri.
– Poftiți, domnule Galambos!
– Numai după dumneavoastră, domnule Klein!
– Domnule Galambos, cred că dumneavoastră ați fost mai în vârstă!
– Asta nu mai contează acum, domnule Klein.
Într-un sfârşit, drumeții noştri se așează la una dintre mesele cafenelei. Stau la povești.
– Sincer să fiu, domnule Galambos, nu aș fi crezut că aici vom frecventa aceeaşi cafenea.
– Nici eu, …dar, slavă Domnului, se pare că aici asta nu are nicio relevanță.
– Mai aveți dureri, domnule Galambos?
– Chiar deloc, domnule Klein. Dar totuşi….
– Interesant. Şi ochii mei au încetat să mai lăcrimeze. Nici nu-mi voi mai pune picături câteva zile. Interesant… nici la datorii nu mă mai gândesc… totuşi parcă simt..oarece durere în mine.
– Zău? Şi eu simt. La dumneavoastră în ce constă, domnule Klein?
– Simt aşa o durere mică, domnule Galambos. Deşi, mai înainte vreme, chiar şi acum o săptămână, m-a durut îngrozitor. Am suferit mult în ultima vreme din această cauză. Mi-a părut rău pentru cineva, domnule Galambos, nu am avut nici zi, nici noapte din cauza persoanei respective. Dacă îmi aduceam aminte de ea, nu mai puteam înghiți o îmbucătură. Mă ardea cămaşa curată numai când mă gândeam la ea.
– Cine a fost? Din pricina cui ați suferit, domnule Klein?
– Era un tânăr… Persoana respectivă era un tânăr, domnule Galambos, care, ani la rând, și-a tras de la burtă, doar ca eu să fiu îndestulat la bătrânețe. Un tânăr care şi-a sacrificat tinerețea pentru mine, a făcut totul pentru mine, a economisit pentru mine. Nu s-a însurat, nu şi-a întemeiat o familie, și asta numai pentru ca eu să pot trăi fără nicio grijă. Nu mergea duminicile la promenadă, pentru ca eu să am mai mult la bătrânețe. Şi-a jertfit toată tinerețea, numai ca eu să am o bătrânețe decentă.
– Şi ați avut, domnule Klein?
– Am avut. La bătrânețe am devenit un om avut. Acest tânăr de care vă vorbeam m-a ajutat să devin înstărit. Însă acum fiecare înghițitură mi se opreşte în gât, când mă gândesc că acest biet tinerel a răbdat de foame, pentru ca eu să nu duc lipsă de nimic. Dacă slujnica mea punea lemne pe foc, îmi spuneam: tu te încălzeşti acum la lemnele lui. Lui îi e frig, iar tu te încălzeşti. Puteai să îi laşi și lui măcar o bucată de lemn. Vara, la promenadă, sau prin parcurile zonelor de agrement, miresmele îi zăpăceau nările, însă plămânii lui prea puțin se bucurau de toate astea. Dar măcar atâta. I-ai luat chiar şi aerul. Ei, bătrân nemernic, aşa mi-am spus în sinea mea, bătrân hapsân și nesătul, i-ai furat totul, astea toate au fost ale lui. De ce l-ai lăsat pe acest sărman tânăr să renunțe la toate, doar pentru tine? Ei, tu nici nu ştii să te bucuri de aceste bunătăți cum s-ar fi putut bucura el cu elanul lui tânăr și impetuos. M-a durut mult, domnule Galambos, mă doare şi acum, dar nu am mai putut face nimic. Şi acum mă apasă această amintire. Toată noaptea învăța cu glas tare acest tânăr devotat, doar ca eu să profit mai târziu de asta. Am primit de-a gata de la el tot ce ştiu, adică tot ce ştiam. Mă considerau un înțelept, dar de fapt acest tânăr mi-a dat comoara sârguinței sale. Tot tânărul acela îmi făcea calculele senzaționale și discursurile înțelepte. El îmi aducea părerile gata întocmite despre orice lucru. Eu nu făceam nimic decât că înfulecam roadele muncii lui. Dar, în ultimii ani, tot simțeam… și iarăși simțeam că nu a fost corect să primești tinerețea acestui tânăr ca la urmă să te descotorosești de el. Nu puteam să-i dau înapoi nimic, domnule Galambos. Pe nefericirea lui mi-am întemeiat bogăția, din sărăcia lui mi-am clădit bogăția şi din neajunsurile lui s-a născut bunăstarea mea, dar întotdeauna aveam senzația, domnule Galambos, că sunt vinovat. A fost penibil, iar această remușcare mi-a înveninat viața. Din păcate, nu s-a mai putut repara nimic. Într-o bună zi el a plecat, iar de atunci nu l-am mai văzut. Lui trebuie să îi mulțumesc pentru averea ce o aveam, însă nu am reuşit să-i alin nici măcar o clipă din viața lui zbuciumată.
– E foarte trist ce mi-ați povestit, domnule Klein. Însă dumneavoastră ştiți ce jalnici au fost ultimii mei ani, cei de la bătrânețe. Mă tolerau ca pe un pomanagiu la cafenea, doar pentru faptul că, pe vremuri, eram client fidel și cheltuiam mult pe acolo. Nenorocirea mea a fost provocată de un tânăr nepricopsit. Pe mine, domnule Klein, m-a distrus acel tânăr. M-a jefuit şi nu mi-a lăsat nimic pentru anii bătrâneții. În ultimii ani ai vieții, am ajuns să stau într-o cămăruță rece. Când se întâmpla să am lemne, mi le tăiam, cu greu, de unul singur. Umblam printre oameni ruşinat, cu părul încărunțit. Eram la mila tuturor. Haina aceasta neagră pe care o port o păstrasem pentru înmormântare și, slavă Domnului, am reușit s-o salvez. Măcar atât mi-a rămas și mie și m-au putut înmormânta cu ea. Dacă nu muream, nici atâta nu-mi rămânea, atât de sărac am ajuns. Atâta cruzime sufletească, domnule Klein, ca un om atât de bogat, cum eram eu în tinerețe, să nu pună la o parte ceva pentru anii bătrâneții, acest tânăr măcar atâta nu a făcut ca bătrânelul acela să-și poată permite un păhărel de vin fiert, să aibă și el câteva clipe liniştite! Pentru nesfârșitele lui petreceri nocturne a sacrificat bucata de pâine a unui bătrân amărât, pentru niște beții crunte a sacrificat culcuşul liniştit al unui moșneag ramolit, pentru câteva mofturi trecătoare a lepădat tutunul şi balansoarul unui moş nenorocit, în care putea să se odihnească liniştit la bătrânețe, pentru orgolii inutile a refuzat chiar și farfuria cu supă caldă… Ei, oricum, nu mai contează acum.
– Şi acest tânăr, domnule Galambos… Acest nătâng…
– Eu am fost acela, domnule Klein. Dar acel tânăr care s-a sacrificat, domnule Klein?
– Tocmai v-am povestit anii mei de tinerețe, domnule Galambos.
Drumeții se uitau prin geamul mare al cafenelei Asfodelos, privirile lor alunecând departe, peste apele învolburate ale Lethei, odihnindu-se pe florile cu frunze negre ale Câmpiilor Elizee. Ospătarul a observat că veștejiții lui clienți au obosit de la atâta vorbăraie şi le-a adus câte un pahar cu apă, ca să-și mai revină. Cei doi au luat paharele, golindu-le însetați. Apoi, mirați oarecum, se studiau reciproc, surâzând. Au vrut să se prezinte unul celuilalt, dar nu-şi mai aduceau aminte de formulele de politețe folosite pe Pământ. Doar se uitau unul la altul şi zâmbeau. Ospătarul a luat paharele goale, s-a îndreptat spre alți oaspeți, tocmai atunci sosiți, servindu-i și pe aceia cu licoarea răcoritoare a apelor argintii ale râului Lethe.

Tilinca

În fața casei noastre se întindea un rând de mesteceni drepți şi un rând de sălcii… așa precum am descris în ultimul meu roman. De data aceasta să lăsăm de-o parte mestecenii – care alt rost oricum nu ştiu să aibă, decât acela că primăvara surorile mele presau şi fierbeau din mugurii lor ulei de păr frumos mirositor. În continuare am să vorbesc despre sălcii. Dacă omul ar avea timp şi răbdare ar putea scrie un roman întreg despre sălcii, acum însă voi povesti doar o mică întâmplare petrecută sub verdele proaspăt al sălciilor. Primăvara când răsună corul broaştelor din zona mlăştinoasă a Lozei, când dinspre munți se răspândesc tânguirile grave şi nobile ale tulnicelor din lemn de tei, începe să plângă şi tilinca. Dar să nu confundăm tilinca nicidecum cu fluierul. Din câte ştiu eu, pe vremea aceea, fluierul se făcea din lemn de tei, pe când tilinca din salcie. Este bine de ştiut că nu orice fel de lemn este bun pentru tilincă. După propria mea experiență, nu se poate face o tilincă din salcie plângătoare și nici din acele sălcii mari, al căror nume nici nu îl cunosc foarte bine. Pentru tilincă este nevoie de coaja sălciilor care sunt pregătite pentru această destinație. Nu mai fac polemică pe tema sălciilor, am şi uitat mult din această ştiință, doar atâta că, la insistența corului de copii din bătătură, într-o primăvară, tata a plantat şi o astfel de salcie. Salcia creştea repede, anul următor tăiam deja crengile salciei noastre, pentru tilinci. Odată deslușite tainele acestei ştiințe, să facem un pas înainte, şi să trecem la întâmplarea pe care o promisesem. Câteodată tatăl nostru participa cu toată inima la îndeletnicirile noastre şi, fumând, ne ajuta la joacă. Acest ajutor consta în faptul că tata ne urmărea cu ochii. El nu se atingea de bricegele cu mâner roşu în formă de inimă, lăsându-ne să le folosim încă din fragedă pruncie. El fuma doar şi se uita cum ne jucăm. Apoi, când noi ne încălzeam de la joacă, el pleca în așa fel încât nici nu observam. Câteodată însă mai intervenea şi ne atenționa, atunci când jocul nostru devenea incorect. Se mai întâmpla să ne povestească despre bunica, care a murit de tânără, ori despre bunicul care, în ultimii săi ani de viață, se îmbăia des în cada de sub tufele de trandafiri. Aşa privea odată tata jocul nostru cu tilincile. Pe vremea aceea, nouă ni se părea mult mai interesantă facerea tilincilor decât să speriem întreaga curte cu sunetul lor. Se uita tata în prima zi de primăvară, cum făceam tilinca. Fumând, aștepta să vadă cum ne descurcăm la facerea primei noastre tilinci, din propria noastră salcie din ogradă.
…Creanga potrivită trebuie tăiată cu grijă, coaja trebuie desfăcută, răsucită, apoi tăiată roată, în jos şi în sus. Trebuie crăpată partea de suflat. Apoi… De fapt, acesta este momentul de cotitură, punctul de plecare, proba de foc, examenul final al procedurii. Creanga salciei trebuie decojită cu multă grijă, astfel încât să nu crape. Dacă reuşeşti, poți trece cu ușurință limba peste creanga decojită, cu zeamă dulce. Tata privea cum noi copiii trăgeam, cu multă zarvă şi vâlvă, crengile salciei, tot spărgând cojile delicate, cojile nereuşind defel, cu toate că acel copac era bun pentru așa ceva și nu puteam da vina pe el.
– Ei, copii – zise tata aşezându-se printre noi, pe pământ. Avea o sclipire ciudată în ochi, se uita în depărtare, către muntele Mic şi scoase țigara din gură.
– Ei, copii, din asta nu are să iasă treabă bună, chiar dacă îi spuneți tilincă. În zarvă şi gălăgie nu se poate lucra. Când trageți de coaja salciei nu aveți voie să scoateți niciun mâc, darămite să țipați. Unde-i o zarvă atât mare, acolo nu-i loc de muncă serioasă. Acolo oamenii nu sunt atenți la munca lor. E lucru de mântuială. Când omul face un lucru important nu are voie să pălăvrăgească. Are nevoie de atenție maximă pentru munca sa migăloasă. Vă spun eu, omul are nevoie de ochi, de mână, chiar şi de suflet. Trebuie să vă îndreptați toată atenția asupra muncii voastre, asta este esența jocului cu tilinca. Vorba multă, zarva mare nu folosesc la crăparea cojii, oricât ați încerca voi. Nu vă aşteptați ca vreunul dintre voi să merite să simtă dulceața pe cerul gurii. Pălăvrăgeala, bătaia ori zarva mare e un lucru, iar treaba bine făcută este deja alt lucru. Trebuie linişte, căci până şi cel mai amărât destin, chiar şi cel al unei tilinci, atunci se decide. Iar apoi, sincer să fiu, niciodată n-am auzit atâta zarvă, atâtea vorbe-n vânt, atâtea promisiuni deşarte ca, acum, în zilele noastre. Nici nu mă mir că totul crapă, că niciodată nu mai ajunge pe cerul gurii, oleacă de dulceață. Puțină linişte, doar cinci minute de linişte inspirată şi toată lumea asta ar avea altă înfățișare, atunci ar ieși cu siguranță ceva la iveală, orice, dacă nu altceva, măcar o tilincă…

În grădina mamei mele

Mama și tata duceau de mulți ani de zile o luptă crâncenă din cauza grădinii. Am avut mai multe grădini, de fapt, acolo între munți, întreg satul era o grădină. Noi am avut, de exemplu, o grădiniță cu flori, o livadă cu pruni și o grădină mare cu lucernă. Era a noastră şi grădina Nicorici, scandalul însă pornea totdeauna de la grădina de legume. Celelalte grădini aveau şi alte nume, dar această grădină cu legume era numită doar „grădina”. Grădinița cu flori era a fetelor. Mama voia să planteze doar trandafiri de toamnă, iar tata, rezede. S-a opus plantării inimioarelor sau a unor alte flori, ale căror nume nici nu le mai țin minte.
Pe timp de primăvară, aceste certuri aveau loc doar din cauza săpunarițelor pe care bucătăreasa le pitise în grădina cu flori. Mama nu suporta această specie de floare în grădinița noastră, susținând că o astfel de floare trebuie să se planteze în grădina cu legume. Am să vă povestesc cu o altă ocazie despre grădina cu legume, acum mă limitez la faptul că se aflau acolo peri, meri, gutui, tufe de agriş, coacăze, trandafiri de primăvară şi, evident, răzoare frumoase de pătrunjel, morcovi, ridichi şi alte zarzavaturi. De când mă ştiu, mama tot făcea experimente cu varza, dar nu țin minte să fi mâncat varză din grădina noastră.
– Aici nu e ca în Nyirseg, îi spunea tata mamei, dar săraca mama nu s-a dat bătută cu răsadurile de varză. Niciodată nu s-a făcut nici măcar o căpățână de varză ca lumea în grădina noastră, iar toamna tata spunea mândru:
– Ei, vezi? şi trimitea căruțaşul în oraş să aducă o căruță de varză din piață.
Mama degeaba tot îngrijea pământul, degeaba uda răsadurile, nu ajuta cu nimic. Aveam nişte ciorchini de struguri cât o coşarcă, dar căpățâna de varză nu creștea mai mare decât o nucă.
A sosit perioada Paștilor, iar certurile au pornit iarăși, de data aceasta din cauza punerii cartofilor în grădina cu legume. Cartofii trebuiau puși pe câmp, nu în grădina cu legume, însă la capitolul acesta întotdeauna mama avea dreptate, căci în grădină se făceau cartofi mai frumoși decât în Nyirseg, acolo în satul ei natal, pe când cartofii aduși de pe câmp erau mici. Mamei îi plăcea să cultive și porumb în grădină, însă tata era supărat, spunând că avem porumb în altă parte. Era bucuros, în schimb, dacă puneau câteva fire de floarea soarelui, aşa că în grădină aveam şi porumb, şi floarea soarelui. Însă neînțelegerile cele mai mari erau din cauza unui castan. Am aflat de la slujnicele mai bătrâne că o ceartă crâncenă a avut loc în luna octombrie a anului 1892. Ca de fiecare dată, într-o zi de miercuri, tata s-a dus la târg în oraș și a adus acasă o castană. După ce a coborât din căruță, a descărcat bagajele și își dădu jos pelerina și pălăria. Luase umbrela de la Kati, a pus-o jos după care se așeză la masă și scoase castana din buzunar, drept cadou pentru mama, și celelalte mărunțișuri ce le mai cumpărase pentru noi. Va să zică aceasta se întâmplase în toamna anului 1892:
– Asta am cules-o din fața bisericii reformate din Nyirseg și am adus-o pentru tine Eva. O punem în grădină, iar când va crește, vei avea în fața ochilor tăi, tot timpul, castanul. Are să fie o amintire din Nyirseg.
– Mi-ai adus o castană? zise mama nedumerită. Eu n-am văzut niciodată niciun castan în Nyirseg!
Această întâmplare ne-a fost spusă într-o primăvară, de niște zilieri, paznici și de către femeile care se îndeletniceau cu mulsul vacilor. Mai târziu, la marea vrajbă provocată de acest castan, am fost prezenți, deja, și noi. Evenimentele de dinainte le-am aflat însă de la alții. Cearta era la ordinea zilei și în acea toamnă. Mama nu voia să planteze castana, nici măcar nu voia să se atingă de ea, spunând:
– Oricum, nu va răsări niciodată, nu are ce căuta în grădină. Și dacă totuși se va prinde și o să crească, va ține doar umbră celorlalte plante. Așa ceva se plantează doar în zonele sărace unde nu rezistă alți copaci.
A venit primăvara și se părea că toți au uitat de castană, însă tata, tocmai înaintea sărbătorii Paștelui s-a găsit să întrebe:
– Eva, dragă, ce mai e cu castana aceea?
Mama îi răspunse:
– Mie mi-ai făcut-o cadou, un cadou sărăcăcios de altfel, dar treacă de la mine, însă, odată ce mi l-ai dăruit, îmi aparține.
Tata, după cum își aduce aminte bătrânul nostru cioban, s-a rușinat, dar și-a revenit repede și a răspuns:
– Săptămâna viitoare mă voi duce în oraş, îți aduc o pelerină din material bun, însă trebuie să îmi dai înapoi cadoul vechi, am să-ți dau pelerina cea nouă în schimbul lui.
Din păcate pentru tot ce a urmat, mama era foarte grijulie şi a păstrat castana, iar tata a plantat-o lângă tufa de agriş. A pus lângă ea un par, ca să ştim şi noi ce este planta aceea cu frunză ciudată şi nu care cumva s-o scoatem cu sapa. Mama a primit pelerina din stofă fină, e drept că era frumoasă. Peste câteva săptămâni a răsărit și castanul. La început, mama spera că tot îi va veni de hac o gâscă, un cocoş ori o găină, dar n-a fost să fie. Castanul creştea tot mai mare. Orice încercare de a scăpa de el a fost în zadar, tata ținea mult la castan. A crescut şi s-a făcut un puiet sănătos, noi copiii l-am îngrijit, cu toate că îl priveam cu o anumită nedumerire, căci auzisem că a prezentat obiectul unei neînțelegeri dintre părinți. Timpul a trecut, noi am crescut și am ajuns să înțelegem despre ce fusese vorba:
– Eva, tu mereu îți faci griji înainte de vreme. E încă un firav vlăstar, îl voi tunde totdeauna. Are să fie un pom mândru și nu va ține nicio umbră răsadurilor. Are să fie frumos și plin cu flori, drepte ca niște lumânări.
– Toate necazurile apar când te aștepți mai puțin. Niciodată nu te poți feri de ele, din timp. Când va crește, are să omoare totul în jurul lui. La ce ne trebuie umbră în satul ăsta plin de pomi și de alte flori, în afară de cele pe care le avem în grădină?
În cele din urmă s-a dovedit că mama a avut dreptate. Pe când am crescut noi, a crescut și castanul, iar mama nu mai contenea să tot repete:
– Suge seva plantelor din jur, umbreşte totul în preajmă, totul se duce pe apa sâmbetei.
– E un copac frumos, e drept că nu foloseşte la nimic, dar ne odihnește ochii, ne veseleşte inima când ne uităm la el.
– E drept că ne bucură câteva zile pe an cu florile sale, dar în rest e numai crengi şi frunze. Un astfel de copac îşi are locul în pădure sau în pustietate.
– Dar, în acele câteva zile când înfloreşte, ți-e mai mare dragul să te uiți la el!
– Pentru puțină frumusețe să moară viața de lângă ea? E o otreapă, copacul ăsta – zicea mama şi apoi a început să plângă. Pe vremea aceea eram destul de mari, am înțeles chiar şi ce spunea printre suspine, în timp ce tata încerca să o liniştească. Ți-am spus, Józsi, de la început că urăsc acest arbore uşuratic. E trufaș, ademenește soarele, ia viața celorlalte plante, cartofilor cinstiți, nu îi lasă să trăiască. Câteva zile este parfumat, la modă, şi pentru asta trebuie să îndurăm și să ne uităm neputincioși cum se prăbușește totul în jur. Nu are fructe, nu are niciun folos, doar dacă l-am tăia pe foc, ori pentru atâta trebuie să sufere toți în jurul lui. Şi pe tine te-a sedus uşuraticul doar cu faptul că o dată pe an arată bine.
– Ştii, Eva, spuse tata după ce se gândise puțin, nu putem să-l dăm afară fără motiv. Pune lângă el un nuc, apoi când acesta va creşte,vedem noi ce facem.
Mamei îi plăceau nucii, așa că în acea primăvară a plantat unul și am aşteptat să crească. Într-o primăvară intră la tata în casă şi îi spune pe un ton indiferent:
– Ar crește frumos nucul, dar nu poate din cauza castanului.
Tata a ieşit în grădină a turnat apă cu carbon la rădăcina castanului, drept urmare, vara aceea, castanul n-a mai înflorit. S-a uscat de tot. L-au tăiat şi l-au folosit drept lemn de foc. Nu s-a putut folosi decât pentru aprindere, căci căldură nu dădea.

 

Traducere din limba maghiară de
Felician Pop

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg