Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marcel Moreau (1933-2020)

Marcel Moreau (1933-2020)

 

„Avem remuşcarea de a nu fi zei, ca şi cum ar fi stat vreodată în puterea noastră să devenim;
avem remuşcarea de a fi muritori, ca şi cum asta ar fi urmarea ignoranţei noastre…”

 

Le Monde din 5 aprilie anunța moartea scriitorului belgian Marcel Moreau: „… lasă în urmă o operă inclasabilă, scrisă în franceză, compusă din peste șaizeci de cărți – note de călătorie, poeme, jurnale intime și fictive, pamflete, eseuri lirice ori filosofice, ficțiuni experimentale ori de factură clasică”. Voi recapitula aici, in memoriam, câteva secvențe ale întâlnirilor mele cu excepționalul eseist.
În primăvara lui ‘90, sosise la Cluj, la biblioteca de la Litere, un camion cu cărţi, donaţie din Belgia. Printre ele, Marcel Moreau, Les arts visceraux. Lucruri de o simplitate extraordinară a gândului, într-o limbă de o plasticitate aproape dureroasă. Am tradus un fragment şi l-am publicat în Steaua. După câteva luni, o scrisoare de la editorul francez. Apoi una de la Moreau însuşi: „… Un prieten mi-a trimis o fotocopie după Steaua din august 1990 […] Am multe afinităţi cu România… Am şi prieteni vechi, fideli, sensibili, cititorii mei dincolo de bine şi de rău, Ştefan Fay şi Voica”. Primesc, curând, un braţ de cărţi. Editura Libra întâmpină cu entuziasm ideea unei serii de traduceri din Moreau. Apare, în 1993, Discurs contra piedicilor, o antologie de texte selectate din mai multe cărţi ale sale: Gândirea mongolă, Artele viscerale, Elogiu femeii, Discurs contra piedicilor, Caiete caniculare, Kamalalam, Monstrul, O mie de voci răguşite. Urmează Artele viscerale, Celebrarea femeii, Farmecul şi groaza, Extaz pentru o domniţă româncă. Ne-am întâlnit la Bucureşti, la Târgul de carte. Întors la Paris, îmi scrie: „… nu m-am înşelat. Trebuia să ne întâlnim, prin verbul meu, prin lectura ta, apoi traducerile şi, în fine, complicitatea noastră, prietenia”… Ne-am revăzut la Cluj, la o lansare de carte eveniment, la Litere: „Timpul pe care mi-l consacri rupe tăcerile morţii… Publicul s-a lăsat sedus de îndrăzneţul tău pariu – să mă faci cunoscut şi, poate, iubit…” Iremediabil noptatec şi subteran, cum se ştie el însuşi („Sunt singur în revoluţia mea. Nu-mi voi înălţa biserică…”), scrie cărţi uluitoare cu titluri-poem: Nuntiri de noapte, Mormânt pentru întenebrări, Compania femeilor, Tânăra şi nebunul ei, Feminariu, Iubirea, cel mai frumos dialog al surzilor, Lectura iraţională a vieţii, Corpus scripti. Îi promit un nou volum antologic. Şi o lungă prefaţă la Epistolarul Ştefan Fay/Marcel Moreau, pe care tocmai l-am tradus: „Cuvintele mele se nasc de două ori: când le scriu şi când le traduci. Cuvintele mele sunt norocoase, iar eu fericit…”
S-a născut (16 aprilie 1933) la Boussu în Borinage, Belgia. Tatăl, „un bărbat cu suflet simplu şi inimă tristă”, ţiglar de meserie, moare în 1948 căzând de la zece metri înălţime. E anul unei cotituri: „Moartea tatei a pus capăt inconştienţei mele. Tot ce-a precedat-o a fost copilăria simţurilor. Tot ce-i va urma va fi copilăria verbului.” Un destin singular, care s-a construit pe sine în călătorii succesive, tot mai adânci şi mai complicate, înlăuntrul fiinţei: „Am avut şansa de a mă găsi singur în păduri necunoscute. Am învăţat să isc scânteia şi focul din măruntaie, nu din razele oamenilor ori ale operelor. Cine mi-a dat gustul pentru lectură? Umbra.”
Îl descoperă pe Zola: „dar Zola n-a fost decât o zguduire fizică. Dostoievski a însămânţat această zguduire”. Spaţiul psihologiei ruse îl câştigă pentru totdeauna. Învaţă că „nu-i poţi face nopţii un copil, dar merită să încerci”. După câţiva ani, îl descoperă pe Nietzsche: „Filosofia lui atât de limpede, de heliolatră, ne vorbeşte, totuşi, despre obscuritatea omenească, despre lunga noapte a omului. Ne învaţă că albul se smulge negrului, soarele umbrei. Pentru scriitor, Nietzsche trebuie să rămână un exemplu, nu să devină un maestru.”
În 1955, ajunge corector la Le Soir: „Mărunţind toată ziua şi până la greaţă infravocabularul, aveam nevoie, seara, noaptea, să-mi făuresc un supra-limbaj”. Corespondează cu Mauriac, Camus, Montherlant. În 1957, se căsătoreşte. Are doi copii (Jean-David îi va deveni cel mai bun fotograf, iar Hélène îi moşteneşte privirea sfredelitoare asupra lumii). În 1962, îi apare prima carte, Quintes, care se bucură de o primire superlativă unanimă. De la Simone de Beauvoir la Gaëtan Picon, lumea literară salută naşterea unui talent. În 1969, părăseşte Belgia. La Paris, e corector la diverse publicaţii, apoi la Le Figaro, până la pensionare. Călătoreşte în toată lumea. E tradus în Statele Unite, în Germania, în România. Începe o lungă corespondenţă cu Anaïs Nin. Apoi cu Cioran („Sunt aproape năucit de importanţa pe care o încredinţezi Verbului din care se naşte, fericit, verva”, îi scrie Emil Cioran). Prieten cu Jean Dubuffet (care-i ilustrează Le bord de mort), Jean Muno, Roland Topor.
Face literatură potrivit unei ecuaţii de o simplitate eclatantă, la îndemână doar marilor împătimiţi de cuvânt: „trudă violent subterană pentru a fi mai puţin mincinoasă lumina zilei.” Nu noutatea absolută a ideilor sale impresionează, ci „verbul, cu alură de orgie melancolică”, în stare să zdruncine zidirile mohorâte ale „realului stabilit”. O inteligenţă convulsiv modelată de profunzimi se realizează prin „punerea-în-muzică” a fiinţei. O muzică verbală, fireşte, „căci toate cuceririle trec irezistibil printr-un anumit mod de a deturna cuvintele de la prozaicitatea lor.” Expansiunea psihologică infinită, caracteristică subteraneităţii viscerale, apelează la metaforă şi la ritm, ambele chemate să conteste moartea, să modeleze haosul, să îndeplinească „funcţia hordică” („Ritmul este pentru verb ceea ce vântul este pentru hoardă”). Moreau propune exerciţiul matinal al uimirii de a fi viu: „în fiecare dimineaţă mă regăsesc cu mirarea de a fi viu. […] În acelaşi timp, reînnod legăturile cu un trup căruia-i aflu deodată fuga nocturnă şi onirică. […] Mâna mea pipăie căldura trupului şi-i măsoară deopotrivă finitudinea şi atotputernicia”, în ciuda legilor zilei. Se atinge, astfel, „conştiinţa spasmodică de a fi, urmată de îndată de materializarea ei verbală”, realizabilă într-un „atelier bizar, laborator erectil, secretor şi hirsut.”
Alte câteva secvenţe de moreaumachie. „Omul nopţii se înalţă dureros de la subteraneitate la suveranitate. El se dedică eliberării sale prin faptul însuşi că neagă libertatea ori încetează să mai creadă în ea. Mai teribilă decât moartea lui dumnezeu, libertatea care nu există pretinde o depăşire nelimitată. Depăşire pe care am numit-o deja eliberarea” (Gândirea mongolă); „Mă întreb încotro se îndreaptă, alene, acest verb cu înfăţişări de orgie melancolică. Înspre ce ţinuturi din nou îndepărtate unde nu afli încântare decât în frumuseţea femeii şi în forţa scriiturii…” (Artele viscerale). Câteva subtitluri din Celebrarea femeii: În adâncul simţurilor tale, o mână de artist…, Râsul tău ca un pumn de pietricele…, Pe pielea ta să scriu un roman…, Astă seară mi-e mângâierea lânoasă…, Mare e nevoia cărnii de a se istovi prin altă carne…, Toată caligrafia delebilă a mângâierilor…, Un pudic visător la imposibila iubire. Sexul nu vorbeşte, în cărţile lui Moreau, ci scandează, cu o artă simfonică impecabilă. („Marcel Moreau e marele preot al crucificărilor fericite.” – Alain Bosquet).
În Discurs contra piedicilor, se recunoaşte un om „care încearcă până la tensiuni supreme paradoxul de a se şti sortit limitelor şi de a se dori mistuit de nelimitat.” Scrie un excelent elogiu al pulberei: „pulberea cenuşindu-mi mobilele în acest apartament care-i asigură aşternerea. Pulbere pe care am învăţat s-o doresc din mai multe pricini, dintre care unele vor rămâne pentru totdeauna obscure […]. Dacă socotesc pulberea fascinantă e şi fiindcă blânda şi puţin cunoscuta ei frumuseţe îşi ia în linişte şi răbdător locul la întâlnirea de fiecare zi cu obiectele pe care le iubesc, companionii fantasmelor mele şi martori ai singurătăţii şi iubirilor mele” („O transă frenetică… o purificare teribilă cu totul salubră. Înalt tonică… Mă stupefiezi” – Jean Dubuffet). În Monstrul scrie despre cuvintele împotmolite în masa viscerală, un soi de „zaţ verbal în grosimea ţesuturilor”: „Şi se află în mine, şi chiar de nu sunt cu adevărat cuvinte, dacă nu-s decât şuierături perverse, simulacre de explozii, primele note ale unei melodii imposibile, silabe izolate şi strâmte, vestigii derizorii ale unei paleo-vocabule dispărute de mult, ele există şi mă macină fiindcă sunt cântecul pe care nu-l voi cânta niciodată”. Compania femeilor: „… când, ieşit din trupul verbal, regăsea trupul feminin ori invers, pe nimic în lume n-ar fi schimbat această navetă ameţitoare, nici măcar pe nemurire.” Corpus Scripti: „Căci tu, trup al meu, aveai nevoie de cuvinte, nu intelectul meu… […] Ai putea crede că, în mod misterios, în barocul pasiunilor tale, aruncai atunci premisele unei alianţe viitoare între cele două maniere de acces la vertijul viului: Verb, Venus.” Anaïs Nin îi scrie: „Cartea dumitale reprezintă pentru mine bomba umană pe care şi-o dorea D.H. Lawrence.”
Din interviul acordat lui Christophe Van Rossom în 2004, două rânduri în loc de încheiere: „Cuvintele mi-au dat luciditatea, armele şi răscoala de care aveam nevoie pentru a-mi salva adevărul – chiar nebunesc – de minciunile acestei lumi – oricât de rezonabile”; „Firea mea nestăpânită şi pasiunea mea pentru femeie şi pentru cuvinte s-au înţeles să-i poarte până la incandescenţă, unui trup ateu, complexitatea.”

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg