Format în ambianța emulativă a școlii plastice ieșene, Marcel Pavel (n. 1949, Dorohoi, Botoșani) împrumută parte din reflexele clasiciste ale acesteia (evidente, mai cu seamă, în lucrările de început al carierei), dar și ispitele-i moderniste, favorabile detașării de canoanele rigide ale tradiției. A expus în numeroase ocazii, căutând de fiecare dată formula „magică” prin care să-și surprindă publicul, dar și prilejul de a se reinventa. Tentația primenirii sau a „schimbării la față” este nota distinctivă a recentului proiect, circumscris graficii personale, pus în act la galeria „Theodor Pallady”.
În privința opțiunilor de limbaj, Marcel Pavel oscilează între figurativ și abstract, cu vădită predilecție pentru forma liberă în lucrările de grafică și pentru cea vag-referențială în tablourile pictate. De aici și dificultatea de a-l situa într-un curent anume sau de a-l „citi” în grila vreunei mode artistice lesne de recunoscut. Cui s-ar putea îndatora în privința stilului practicat? Neîndoielnic, dascălilor autohtoni, studiați la universitatea de arte ieșeană, dar și pictorilor consacrați din lumea largă, fie de factură suprarealistă (îndeosebi Dali), fie de tradiție expresionist-abstractă (Willem de Kooning, Franz Klein, Jackson Pollock), „responsabili” pentru bulversările petrecute în arta occidentală pe la jumătatea secolului trecut.
Pictor al eschivelor și diversiunilor formale, Marcel Pavel mizează pe resursele euristice ale ambiguității. Tablourile sale se nasc din jocul liber, spontan și imprevizibil al imaginației; una care nu „sistematizează” previzibil haosul, ci, dimpotrivă, îl amplifică până la absurd. Aidoma unui Don Quijote recent, artistul pare plecat (de regulă, în vis sau în somn) la o inepuizabilă vânătoare de fantasme, pe „domeniul” mereu expansiv al imaginarului. O spun chiar titlurile de lucrări, care invocă personaje meditative (maeștri, gânditori, filosofi), prieteni, regi și cavaleri, turniruri, trubaduri, culegători de perle, pahare de vise, oracole și profeții, iele, bacante, vrăjitoare, tauri fioroși, licorni, armăsari cabrați în dinamica zborului, simboluri, duhuri rele, dansuri magice și ritualuri apotropaice.
Proiectele lui Marcel Pavel se sustrag narativității; nu spun o „istorie” anume, nu au structura unei povești coerent articulate, nici a unui mesaj mobilizator, de reținut. Fiecare tablou își are însă propria „istorie” sau propria „poveste”. Ordonate după o logică personală, lucrările au alura jurnalui intim, privit ca sumă a experiențelor subiective, de zi cu zi, convertite în limbaj plastic. Ele vorbesc despre frământările, obsesiile și iluziile autorului. Pensulația fermă, nevrotică, formele ascuțite sau cele contorsionate descriu vârtejuri sau furtuni psihologice greu anihilat. Suprafața tablourilor (și, uneori, chiar „reversul” lor) pare un câmp de război, în care se înfruntă indecis arhetipurile eterne – frumosul și urâtul, binele și răul.
Refuzul formelor previzibile și armonioase este, în fapt, o încercare de detașare a reprezentării artistice de estetismul facil, destinat simplei delectări a retinei. Suprafețele lucrărilor sunt pline, aglomerate, tensionate voit, solicitând în măsură sporită acuitatea privirii. Tocmai de aceea, tablourile lui Marcel Pavel rețin atenția nu neapărat pentru grația formelor sau eleganța culorilor, cât pentru intensitatea experienței vizuale la care ești invitat. În locul privirii superficiale, artistul propune o alta, de profunzime; în locul percepției distante, ni se oferă o alta, bazată deopotrivă pe imaginație, reflecție și introspecție.
Iată, așadar câteva motive pentru care evenimentul expozițional de la Iași se profilează ca unul rar, inedit, demn de apreciat, în peisajul tulbure și confuz de la noi.