Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marea invizibilă (III)

Marea invizibilă (III)

PROLOG (continuare şi sfârşit)
Uite, la noi un rulou se termină în două zile.
Şi câți sunteți cu toții?
Trei, că l-am adus şi pe ăla bătrân al nevesti-mii. Fata de-abia s-a născut.
Maşina trecea pe galben, ciupea culoarea galbenă a semaforului. Ea însăşi era galbenă, maşina.
Da, dom’le, trei adulți cum ar veni.

Avea ambele geamuri laterale coborâte, că era început de primăvară belalie rău de tot, cu temperaturi de peste douăzeci şi opt de grade. Ei erau doi, unul elegant, în costum albastru electric, cămaşă albă, cravată bleumarin cu picuri roşii, celălalt, adică şoferul, tricou bleu, şapcă albă cu cozoroc albastru închis, pantaloni scurți cafenii, ciorapi albi, pantofi de sport, tot albi.
Vorbeau despre hârtia igienică. Porniseră de la una care plecase în străinătate imediat după evenimentele din ’90 şi descria cât de curate şi dichisite sunt closetele pe acolo. Mai apăruse, tot pe atunci, un actor bâlbâit, un dobitoc de altfel, care trântise un sul de hârtie roz pe pupitrul unui comentator de televiziune şi-i îndemnase pe toți din radio şi televiziune să se şteargă mai întâi la gură.
Dom’le, uite, io când am citit Balzac pentru prima oară, la asta m-am gândit: oare personajele alea nu se duc şi la veceu, dom’le? Că timp de tot felul de alişverişuri au, să se dea în gât, să se tragă pe sfoară, să-şi ia averile, să se toarne, să se omoare, să facă tot felul de chestii.
Da, corectă observație şi interesantă grilă de lectură.
Păi, vedeți, io aşa aş vrea să citesc, ceva din viață, despre noi. Uitați, m-am însurat de doi ani, am şi o fetiță…
… să vă trăiască!
Mulțumesc la fel, dacă aveți… şi stau cu socrii, că n-avem unde, am făcut un împrumut şi m-am înscris la „prima casă”. E nasol, aveți dreptate, să stai cu ăi bătrâni.
Îți vine să-i urăşti.
Pă bune. Ei au trăit, şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul, să-i lase şi pe alții. Avem şi noi dreptul la fericire, nu?
Bineînțeles, categoric. Vedeți, şi eu am devenit cam expirat, că număr şaizeci de primăveri obosite.
Nu arătați, să ştiți! V-a plăcut viața, sunteți bine întreținut, nu vă dădeam decât aşa, patru’ş cinci, p-acolo.
Aşa şi studenții, că mai predau încă, îmi zic „dom’ profesor, păi sunteți mai mare ca tata!”. Ce să-i faci, nu m-am dus pe şantier, mi-a plăcut mai mult să citesc.
A bătrână a nevestei şade în casa lor, pe pământ. Ştiți cu ce se ocupă? Bucătăreşte la nişte de-ăştia avuți, o iau cu maşina la şase dimineața şi vine cu taxiul seara, pe la opt. Îi dau un milion pe zi. A fost bucătăreasă la „Herculane”, pe lângă Moşilor, era un cinematograf, „Viitorul”. Da’ ce-ați predat?
Ştiu „Viitorul”, ăl de dădea filme de artă pe vremea noastră. Şi farmacia „Herculane” era bună, avea ceva separeuri la intrare, venea des acolo Nicu Constantin. Sunt profesor de matematică.
Eu ştiu de „Gloria”, de la noi, din Baltă. Stăteam în Barajul Dunării. Nu în Berceni, ca acum. Nicu Constantin, ce actori am avut dom’ le, păi mai avem acum? Şi eu am terminat la „Jurnalism”. Şi-acum o fac pe taxiul.
Bine că totuşi câştigă soacra, se întreține. Acum, apropo de actori, de unde, nici teatre nu prea mai sunt. Stand by comedy.
Păi dar? Ei, a bătrână, cum v-am spus, îi mai dă nevesti-mii. Că soră-mea a plecat în Canada cu toate alea trei fete ale ei. Munceşte de dimineața până seara, ca şi bărbatu-său. Mi-a trimis bani să-i iau un apartament, ca să vină după ce le-o rostui pe fetele alea ale lor pe-acolo.

E foarte greu să vorbeşti despre propria ta copilărie. Cum nu aveai atât de multe jucării pe cât ți-ai fi dorit, cum ieşeai rar şi întotdeauna supravegheat în grădina din spatele blocului, cum îți inventai tu însuți jocuri şi jucării. Ceasul Molnia, de tras hebdomadar, cumpărat de maică-ta prin 1970 din fața prăvăliei „Victoria”, cincizeci de magazine într-unul singur, de la nişte turiste precupețe bulgăroaice, macină liniştit, răspicat, uman şi competent liniştea din cartier. Nu tu sirene, nu tu o frână surprinzătoare şi îngrozită, nu tu un hămăit de câine, nu tu o ridicare de glas, nimic, doar fluieratul calofil al păsăretului. Spre care se îndreaptă privirea catifelată a pisicilor de pervaz într-o dimineață amorfă.
Aveai vreo şapte ani şi de-abia te operaseră ai tăi de amigdale, că atunci era moda extirpării gâlcilor, pe urmă s-a întors mentalitatea şi s-a zis că mai bine e să le laşi acolo să oprească infecțiile şi să nu le ducă direct înspre plămâni. Ei bine, veniseşi acasă şi aşteptai să vezi jocul promis, cel de fotbal. Ai tăi îți luaseră Piticot şi tu ai început să plângi iar taică-tău a dat fuga la librăria de la cinematograful Volga – de fapt blocul cu cinematograful era lipit de ăsta nou, cu o librărie foarte aprovizionată cu cărți, caiete, stilouri şi pixuri, creioane colorate, hârtii de împachetat manuale, cadouri, hârtie creponată bună pentru ghirlandele de la serbare, discuri, păpuşi, vaze, felicitări, diverse alte lucruri strălucitoare şi foşnitoare care îți luau ochii de cum intrai şi care şedeau împrăştiate pe mai multe rafturi şi raioane. Iar cărțile, cărțile erau pe mese lungi, le puteai răsfoi, le puteai aduce la nas. Tipăritura proaspătă, tuşul miroseau aparte, diferit de revistele şi broşurile de la tutungerie sau de cărțile hărtănite aflate pe rafturi de lemn la parterul blocului de vizavi, unde se afla Biblioteca „B. P. Hasdeu”, filială a Bibliotecii orăşeneşti „Mihail Sadoveanu”.
Copilăria a fost plană, oablă, decentă, înceată, fără hârtoape, nu şi-a schimbat decorul decât o singură dată, prin 1961, când din blocul 1 de pe Bateriilor te-ai mutat în blocul 15, din şoseaua Ştefan cel Mare 15, fostă Bonaparte. Dintr-o cameră la comun, alături de familia Eibenschutz, aveați două, semidecomandate, cu un balcon-terasă de 6,32 metri pătrați, dependințe, boxă, mansardă, spălătorie, la comun. Pe mansardă jucați „capitaly”, un fel de monopoly localizat pe Bucureştiul de altădată şi mai ales fotbal cu nasturi. Tu, nonconformist şi iritant de mic, adică dintr-a şasea, îți aleseseşi RFG. Luță era Brazilia, Flocamete – Italia, Mirel – Argentina, Adi era El Salvador, Vova – evident URSS, Vali – Anglia şi Cornel – România.
Aşa vrei tu să începi o proză despre Primul Război Mondial, Guriță? Cu un şofer ca în romanul lui e.e. cummings?
Da, Nae. Nae Niculae, de Gheorghe Ciprian. Mă interesează cum s-a trăit în acea vreme, una dintre cele mai tâmpite perioade din istoria noastră, o perioadă pe care nu ştiu de ce o trecem sub plăpumi de tăcere, o îngropăm cât mai adânc printre rufele murdare ale evenimentelor petrecute în țărişoara asta a noastră. Trecem peste ocupația Puterilor Centrale, îndeosebi germană, căci armatele celelalte, austro-ungară, turcă, bulgară au avut puțini militari încartiruiți aici, în Bucureşti.
Primul îl anticipează pe Al Doilea, care a fost cea mai mare revărsare de ură din întreaga istorie a omenirii. De altminteri, am citit undeva că un istoric francez a scris o carte întreagă despre Războiul de treizeci de ani din veacul al douăzecilea. El le ia împreună pe cel din 1914-1918 cu ăsta din 1939-1945.
Vrei să zici 1938, când Hitler a îmbrățişat până a sugrumat biata Austrie! Care avea drept cancelar un submediocru. De fapt, Hitler a rescris anul 1918 apoi în 1940. Şi să nu uităm că în anul ăla, 1938, micul caporal a fost declarat omul anului în revista „Time”!
Al Doilea Război Mondial este, după părerea mea, şi cred că nu numai a mea, cel mai sinistru episod din istoria generală a umanității. Deşi după Primul multă lume credea că gata, s-a prăbuşit omenirea, s-au terminat imperiile, a venit încununarea acestei prăbuşiri. Verdun, taxiurile de pe Marna au fost surclasate de bătălia de la Kursk, de asediul Leningradului şi mai ales de bătălia de la Stalingrad, cea mai lungă şi mai sângeroasă cunoscută de istorie.
Vieți pierdute sau ruinate pentru un deziderat național. India şi China au aşteptat Al Doilea Măcel Mondial pentru a deveni şi ele independente. Dar cât de durabilă ar fi astă realizare într-o Europă fără granițe şi într-o lume globalistă?
Nu ştiu şi nici nu vom şti vreodată, noi, generația asta. Intrarea acum în război nu mai este o opțiune politică. Războiul însuşi s-a schimbat, nu mai e perceput ca un act măreț, eroic. Se vorbeşte despre războaie asimetrice unde înalta tehnologie zdrobeşte puşcoacele uzate moral. Se pedepsesc gesturi inumane, gazarea unor grădinițe sau a unor spitale de copii. Se vorbeşte despre războaie chirurgicale.
Da, dar şi despre pagube colaterale, din păcate.
Arrianus, în „Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia” spune că nu ştiu care popor dintre grecii din arhipelag înainte de a da piept cu falanga macedoneană sacrifică rapid trei fecioare invocând zeul Marte.
Şi ce-i cu asta? Atunci viața nu avea preț decât ca act de bravură.
Şi acum viața cântăreşte destul de puțin. Chiar se dau scene sângeroase – blurate sau nu, dar se dau – deşi suntem avertizați că ne vor putea defrişa emoțional. Ele, secvențele astea, circulă pe net, pe youtube, pe diverse rețele de socializare. Totul este vizibil, înregistrat, redat, pus să şocheze: „Memory boom”, războiul industrial şi moartea în masă.
În Primul Război se ascundeau toate chestiile astea, se inventau proteze, măşti. Atunci războiul avea decență, era considerat un element fondator. Cred că Valery avea dreptate să creadă că s-a dărâmat lumea. A fost probabil ultimul strigăt al unui anumit cavalerism. Dispărut în Al Doilea Război Mondial.
Cred că şi acum se manifestă aşa ceva. Nu se pleacă decât după ce se anunță, decât după ce se consultă parlamentele, după ce se dau ultimatumuri, după ce se negociază până-n zori.
Da, acelaşi amestec miop de cratos şi ethos, forță şi etică, ambiție de dominare şi organizare practică. Şi tu ce vrei să faci, să copiezi o realitate la care nu mai are acces nimeni direct?
Nu. Vreau să-mi povestesc mie realitatea pe care o scot din texte şi din contexte.
Deci o imitație fără imaginație.
Ba taman invers, cred că imaginația nu are niciun sens fără imitație. În romanul „Eu, Supremul” a lui Augusto Roa Bastos, scribul copiază dialogul groparilor din Hamlet. Cu asta ar trebui să înceapă toate tratatele de istorie, cu dialogul ăla spumos al groparilor.
Puterea se bazează pe slăbiciune, pe vulnerabilitate, ca la bridge.
Şi pe ignoranță.
Şi pe spectacol. Cu cât apari mai anturat de suite lungi şi lucioase, cu pene, cu fireturi, cu fanfare, cu defilări, în uniforme cu nasturi de metal dați cu „amor” – aşa se chema unsoarea aia pentru argint şi alpaca pe care o avea şi taică-meu – cu atât mai mult provoci teamă şi un soi de respect din frică.
De Sfântul Nicolae al anului 1916, capitala îi vede pe ocupanți într-un număr din ce în ce mai mare. În oraş se mai găsesc reprezentanți ai corpului administrativ, dar şi politicieni de conjunctură pentru a menține o brumă de autoritate. Sosirea trupelor Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman) a fost precedată de o serie de jafuri şi altercații, însă imediat (a doua zi) feldmareşalul von Mackensen, comandantul tuturor trupelor, dă publicității un comunicat militar în care garantează viața şi avutul fiecărui locuitor în schimbul colaborării cu trupele de ocupație. Este evident că promisiunea, ca orice promisiune, nici vorbă să fie respectată.
Oraşul Bucureşti a fost ocupat de trupe germane. Prezența militară austro-ungară, bulgară şi turcă a avut mai mult un caracter simbolic. Câte o companie turcească şi bulgărească au fost încartiruite în clădirea Şcolii de geniu şi de artilerie de pe Calea Griviței. Din motive disciplinare, garnizoana bulgară a fost stabilită ulterior în cartierul Şerban Vodă. Ofițerii bulgari şi-au instalat un club la „Capşa”, locul cel mai râvnit de ei. Deasupra căruia şi-au şi amplasat steagul.
La 6 decembrie, în jurul orelor patru după-amiaza soseşte în curtea Palatului Regal feldmareşalul August von Mackensen şi este întâmpinat la coborârea din automobil de Al. Tzigara-Samurcaş, bănuit ca fiu nelegitim al lui Carol Întâi, însărcinat de a se îngriji de Domeniile Coroanei, precum şi de colonelul Mauriciu Brociner, administratorul Palatului şi fostul secretar al reginei Elisabeta. Curtea era înțesată de oameni care i-au aclamat pe ocupanți. Feldmareşalul îşi stabileşte reşedința la 11 decembrie în casa lui G. Meitani, din Piața Valter Mărăcineanu de lângă Cişmigiu, ocupată cândva de guvernatorul Pavel Kisselef. I se mai oferiseră spre alegere casa Elenei Kretzulescu din Ştirbei Vodă 39, actualul Centru European pentru Învățământul Superior, casa Assan (actuala Casă a Oamenilor de Ştiință din Piața Lahovary) şi casa Florescu din strada Victor Emmanuel, fostă Fundației, fostă I.C.Frimu, actualmente dispărută în bulevardul Dacia, în respectiva clădire acum retrocedată aflându-se pentru multă vreme Muzeul Literaturii Române. Lui Mackensen i se dă comanda Bucureştiului, deşi acesta căzuse sub generalul Erich von Falkenhayn.
Constantin Bacalbaşa, cunoscut jurnalist şi om politic român a inventariat cel puțin cincizeci de ordonanțe militare prin care bucureştenilor li se raționaliza sau confisca, după caz toată, toată agoniseala. În acelaşi mod au procedat ocupanții şi cu produsele strategice ale României: petrol, cereale, lemn, material rulant, unități de producție industrială şi agricolă, maşini de scris, până şi microscoape (sic!). Cu binecunoscuta lui rigoare, ocupantul a înființat zece secțiuni de supraveghere şi control a vieții oraşului. Orice abatere era pedepsită cu moartea. Desigur, au fost şi excepții, când viața unora a fost răscumpărată cu ajutorul banilor sau a altor monede de schimb. La 8 decembrie 1916 funcționa deja Guvernământul Imperial al Cetății Bucureşti. Acesta avea în subordonare inclusiv autoritățile locale româneşti (primar, prefectul poliției, garantul Ministerului de Interne, prefectul județului). Unitățile germane de control şi prevenire erau următoarele: Centrala, Poliția judiciară, Serviciul de circulație şi întreținere a străzilor, Serviciul de supraveghere a localurilor publice şi a sălilor de spectacol, Poliția criminală, Poliția de moravuri, Compania de poliție însărcinată cu paza oraşului şi menținerea ordinii publice, Casieria (colectarea de taxe de la localuri publice), Secția de evidență a populației, Siguranța Germană, de fapt Poliția secretă (condusă de comisarul Pinkof, sosit de la Paris, unde a activat până la începerea războiului sub acoperirea de negustor de umbrele). În primele zile ale ocupației au avut loc devastări deliberate ale proprietăților antantofililor refugiați la Iaşi (Tache Ionescu, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Dinu Brătianu, etc.) Cartierul general al armatei germane s-a încartiruit la hotel Athenee Palace (abia construit, în 1914). Cercul Militar (parțial construit) a ajuns arest pentru ofițerii şi soldații români capturați în timpul retragerii. (S-au ridicat în jur de 700-800 de prizonieri, printre care şi ofițeri). Hotelul „Imperial”, de pe Calea Victoriei (hotelurile „Imperial” şi „Splendid” ocupau aproximativ zona pe care se află acum Sala mică a Palatului şi hotelul „Bucureşti”-“Radisson”) va deveni domiciliu forțat pentru ostaticii ridicați din rândul germanofobilor. Printre aceştia pot fi enumerați Mina Minovici, Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Cantacuzino, Aristide Alexandrescu, Ion Berindei, Ionică Pilat, Ion Duca, Constantin Antoniade, Alexandru Donescu, Vasile Cancicov. Ultimul îşi notează în jurnal şi masa primită: „25 de grame de boabe de mazăre fiartă în apă (…), mămăligă de hrişcă cu zahăr pisat (…), o bucățică de tort”. Întreținerea acestora privea Primăria Capitalei. Aveau loc periodic defilări ale trupelor Puterilor Centrale aflate în tranzit prin Bucureşti pentru a uza moralul populației. Au fost schimbate nume de edificii, restaurante şi hoteluri. La 5/18 decembrie 1916 s-a redeschis cabaretul „Majestic-Femina”, din Calea Victoriei numărul 5, cu spectacole de varietăți ținute de germani pentru germani. La parterul Hotelului „Imperial” funcționa restaurantul „Zur Taube”, exclusiv pentru ofițerii trupelor de ocupație şi unde cânta zilnic o orchestră austriacă în uniformă. Cafenelele High Life şi De la Paix au devenit „Kaiserpalast” şi respectiv „Berliner Café”. Hotelul Victoria, „fost Grand Hotel de France”, vizavi de biserica Zlătari ajunge „Zum Deutschen Kronprinz”. A fost restrânsă până şi circulația tramvaielor, fiind permisă doar în intervalurile 7-8, 12-15 şi 19-20 şi numai pe linia ce ducea la gară.
Se introduc apoi raționalizări la principalele produse alimentare şi de consum casnic (gaz, electricitate, păcură) cu excepția clădirilor ocupate de germani. Circulația birjelor sau a oricăror alte mijloace de transport a fost interzisă pentru localnici, excepție făcând personalul militar al Puterilor Centrale. Bucureştenii au fost obligați să se deplaseze pedestru. Au fost ridicate clopotele bisericilor pentru a fi transformate în muniție. S-a jefuit avutul bisericesc. A fost introdus calendarul gregorian în locul celui iulian. A fost schimbată ora Bucureştiului după ora Europei centrale, deci a Germaniei. Se introduce munca forțată fără distincție socială. Se schimbă numele şi destinația localurilor. S-a impus ştergerea sau tăierea numelui statului România şi a stemei țării. Pe acte şi pe mărci poştale se aplicau inițialele M.V.R., Militar –Verwaltung in Rumanien.
La 30 decembrie 1916 a sosit la Bucureşti generalul prusac de infanterie Erich Franz Theodor Tülff, devenit din 1913 von Tscheppe und Weidenbach, guvernatorul teritoriului ocupat din România cu planuri dinainte stabilite pentru exploatarea întregului potențial economic al țării noastre. S-a instalat în Palatul Şuțu, actualul Muzeu de Istorie a Capitalei, unde a schimbat întreg mobilierul pe spezele Primăriei – costul s-a ridicat la 80 000 lei.
Iernile anilor 1916-1917 şi 1917-1918 au fost foarte aspre. Este lesne de înțeles că acestea au provocat şi locuitorilor dar şi trupelor de ocupație multe neajunsuri, însă cel mai mult au suferit localnicii. În timp ce nemții tăiau arborii din Grădina Cişmigiu, iar vara cultivau varză roşie, românii puneau gardurile pe foc, în lipsa lemnului rechiziționat pentru armata germană. În aceste împrejurări s-a făcut o severă rechiziție de plăpumi şi blănuri în tot oraşul pentru ocupanți. În privința comportamentului ocupantului față de bucureşteni, germanii au păstrat un grad relativ onorabil, deşi au spoliat tot, pe când bulgarii au fost cei mai recalcitranți şi violenți, poate şi datorită înfrângerilor din 1913. Chiar şi turcii care au confiscat cele două tunuri aflate lângă statuia lui Mihai Viteazul, capturate de noi la Plevna. Siluiri ale fetelor, femeilor, chiar şi ale celor în vârstă, furturi, jafuri, ocuparea cafenelei Capşa, consumul exagerat de alimente şi băuturi în schimbul unor bonuri de rechiziție fără nicio acoperire, furtul celor 607 documente slave de la Academia Română ridicate de locotenentul Pavel Oreşkov (restituite parțial peste câteva zile în urma unui memoriu semnat de slavistul Ioan Bogdan şi susținut de Marghiloman şi de Tzigara-Samurcaş în fața feldmareşalului von Mackensen şi total abia după terminarea Războiului) şi ale moaştelor Sfântului Dumitru Basarabov, patronul spiritual al oraşului (acestea din urmă au fost recuperate cu ajutorul Comandamentului german), au fost fapte ale corpului militar bulgăresc încartiruit la Bucureşti. Capitala arăta ca o garnizoană din spatele frontului. Vasile Cancicov notează: „trei maidane noi s-au deschis pe Calea Victoriei (…): Piața Sărindar, Piața Teatrului şi Piața Ateneului. Pe aceste piețe poposesc căruțele, se deshamă caii, li se dă hrană şi apă, aci bivuachează trupa şi stă la masă. Consecința e că, pe ploile ce cad, s-au creat încă trei focare de murdărie în plin oraş”.
Cât priveşte populația Capitalei, în mare parte ea a arătat, ca de altfel de atâtea ori, stoicism şi încredere într-un viitor mai bun şi în sfârşitul cât mai grabnic al coşmarului şi a nedreptăților. Au fost însă şi bucureşteni care au încercat să facă speculă cu produse de primă necesitate, au pârât pe pro-antantişti la poliția germană, au făcut afaceri cu ocupantul, astfel încât unii s-au îmbogățit de-a dreptul iar alții s-au pus în slujba ocupantului fie din teamă, fie din interes material. Riguroşi cum îi ştim, germanii au făcut un recensământ al populației. Rezultatele obținute şi pe baza cărora s-au introdus cartelele de alimente arătau că Bucureştiul număra 308 987 locuitori, din care 119 960 (38,82 %) bărbați şi 189 027 (61,19 %) femei. În acelaşi timp, printr-un ordin al lui von Mackensen s-a instituit sistemul coletelor prin care se îngăduia militarilor străini să ia, la plecarea în permisie, alimente din România până la greutatea de 25 de kilograme. De asemenea, aveau dreptul să trimită acasă lădițe cu alimente, în număr nelimitat, a câte 5-10 kilograme.
Bine, asta scrie pe orice site, orice accesezi îți dă propozițiile astea migratoare. Cucerire a tehnologiei. De la Herodot la Tucidide aceeaşi narațiune istorică, acelaşi parcurs. Nu spunea Cicero că-i învățătoarea vieții, că toți avem o datorie față de trecut şi față de strămoşi?
Şi atunci să ne urâm întotdeauna asupritorii, ocupanții sau, mă rog, ăia care au fost în stare să ne învingă?
Nu neapărat, dar orice comemorare se leagă întâi de toate de momentul ei, desigur, dar are şi o funcție, cum să zic, rectificatoare. Ca în baladă, unde ne eroizăm cât putem. Ştii ce, nemții ăştia ar fi trebuit puşi în carantină pentru vreo sută de ani! Mare cultură, mare civilizație, dar prea au făcut crime, războaie, nu s-au astâmpărat nici până acum. Ehrenburg cerea să fie decimați, la care Stalin, vestitul şi temutul Stalin îi răspundea afabil şi părinteşte: „dragul meu Ylia, nu crezi că nu popoarele sunt vinovate pentru greşelile conducătorilor lor?”.
Dar Istoria asta, ce este ea?
Chiar. Ficțiune? Interpretare? Sursă nesfârşită de războaie, de revoluții, de colonizări, suită de regi, împărați, preşedinți? Omul simplu cum trece el: peste sau pe sub? Suptiscălitul Anton Pann?
Omul simplu este statistic. Războaiele nu mai au rolul ăla pedagogic, educativ şi formativ, iar lecțiile de istorie nu mai sunt şi lecții de viață utile cetățeanului de rând. Obiectivitatea documentelor, rece, seacă a făcut loc interogării asupra locului individului în dispozitivul militar. Componenta militară este esențială pentru absolut toate statele moderne.
Vezi armata obligatorie şi complexul militar-industrial, nu?
Fireşte. Condimentul ăsta este absolut necesar în aluatul societății, el dă ordine, disciplină, reguli, blocaje, chiar o anumită formă de isonomie, adică egalitate în fața legii. Acum serviciul militar nu mai este la modă, războaiele sunt purtate de drone, de rachete intercontinentale, soldații sunt profesionişti, foşti luptători de greco-romane, foşti rugbişti sau foşti boxeri. Este o situație asemănătoare cu a echipelor de fotbal, cu transferuri, contracte, prime. Războiul nu mai este o epopee mitică, acum se învinge fără glorie.
Auzi, am să te întreb ceva foarte scurt şi te rog să nu te superi, căci ține tot de istorie: ce porecle aveai tu în copilărie?
Dino, de la dinozăuraşul ăla din familia Flinstonilor, că eram destul de grăsuț, Şarpele cu ochelari, că am purtat ochelari dintr-a patra până în 2008, când mi-am schimbat cristalinul şi la stângul şi la dreptul, Parbriz şi Moise.
Copiii nu au prea multă imaginație. Dar de ce Moise?
Fiindcă nu-mi plăcea niciodată să mă bat şi încercam să aplanez conflictele care se ițeau în spatele blocului, la joacă, sau pe Aleea Circului.
Vorba ceea: „de ce dai mă, nu ştii să-njuri?”.
Mi-a plăcut cititul şi visatul în jurul cuvintelor. Şi nu mi-a plăcut să vorbesc despre ceva decât după ce mă documentez. Vorba ceea, pe care mi-o aminteau deseori ai mei: întâi gândeşte şi apoi vorbeşte!

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg