Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marea invizibilă (IX)

Marea invizibilă (IX)

Dumitru Radu Popescu nu este şi absolvent al facultății de medicină, ci numai al celei de filologie din Cluj, a terminat doar primii trei ani, stadiul preclinic, cum se spune, şi mi-a mărturisit odată, sau am visat că mi-a mărturisit că s-a oprit acolo, la anul trei, fiindcă nu suporta sângele şi disecțiile, dar le va descrie minunat, înşirând lupta dintre simțuri, mirosuri şi detalii în toate prozele sale. Căci scrisul lui este o continuă proză care amestecă toate structurile şi mijloacele de expresie voluptuos şi lacom. „Criticuşii”, aşa după cum însuşi îi denumeşte, adică cititorii de meserie şi fără talent să compună vreo compunere literară numesc realism aspru ceea ce închide în sertarele dintre cuvinte acest scriitor de excepție. Care este un amestec strălucit de ardelenism inspirat adânc şi învățat la Oradea şi la Cluj, peste care se suprapune miasma de lavandă a şifonierului plin de broboade al bunicii sudiste, dinspre Dunărea Romanaților, adică mai pe radicale „o dilatare a percepției până la fabulos şi mitic; realitatea provoacă stări alienante, provocatoare la rândul lor de trăiri paroxistice, halucinogene. Detaliile, senzaționale, şocante, sunt de fapt înzestrate cu o simbolistică adâncă, ale cărei interpretări sunt la fel de neprevăzute; expresia aminteşte de romanul sud-american. Sensul se structurează pe mai multe planuri, dintre care cel de suprafață este adesea al unui roman polițist în care niciodată nu se găseşte vinovatul, sau se găsesc mai mulți care mărturisesc fapta comisă”.
O continuă proză, căci atât teatrul lui, nuvelele, schițele, romanele şi romanțurile, cât şi articolele, pastilele, scrisorile şi planetele de însoțire ale câte unui debutant, toate în proză sunt scrise. Şi proza este îndeletnicirea de bază a lui D.R. Când era redactor şef la „Tribuna” din Cluj, cea mai iscusită revistă a Ardealului de pe vremea aceea, revistă ce cuprindea rubrici de sport, de şah – D.R. Popescu este un redutabil şi extrem de nesuferit şahist care pierde foarte greu! -, de filosofie, de jazz de etc, avea un birou pe care tronau trei dosare: două dintre acestea erau mai subțiri, cel rămas al treilea foarte voluminos. Pe cele două, sub influența limbii maghiare, scria Verşec şi Criticuş, iar pe ăl voluminos scria cu carioca, mare, cu verzale şi bolduit: PROZĂ. Acest concept, că un prozator poate scrie şi articole despre iepuri, despre însămânțarea grâului în hectarul de nămol, cronică plastică, cronică sportivă şi critică de întâmpinare mi-a plăcut întotdeauna. Ca un antrenor de fotbal, el îşi alegea redactorii şi colaboratorii apropiați din rândul acestor vietăți, prozatorii. Sigur că nu numai, dar cu precădere şi mai ales. Aşa folosea pe vremuri, cred eu, un mare antrenor de fotbal german pe cei mai buni fotbalişti de la fiecare echipă din campionatul intern, neapărat intern, că dacă pleca vreunul, nu-l mai selecționa. Sau olandez să fi fost? Cert este că Dereul, cum i se spune zdravăn şi zgomotos, este unul dintre acei autori care au introdus cultura fotbalului în roman mai abitir decât alții şi nu i-au subapreciat funcția politică. Iar această proză, dacă zgârâi cu unghia pojghița subțire, are pe dedesubt straturi de cor antic, zumzete flegmatice şi corpolente din teatrul elisabetan, rumoare şi colorit de Biblie, precum şi desene, frunze uscate şi anotimpuri din folclorul nostru cel mai neaoş. Putem numi asta, cum s-a mai scris prin cele dicționare, „realism nelimitat”. Adică se extrage o poveste veche din terfeloagele Eladei, se mijotează cu mărturii ale altor istorici şi se aplică peste un conflict nelămurit din insuportabila noastră lume contemporană prin dese flexionări verbale scoase din toate culcuşurile sociale şi prin salturi grupate peste calul cu mânere al simbolului.
Marii scriitori, mă rog, scriitorii importanți, pot fi detectați de la mari depărtări începând de la douăzeci de ani, mai întâi pe calea imitării lor, apoi vrând să semnezi cu ambele mâini ceea ce au produs ei şi abia apoi simțind pofta de a-i reciti. Primul pe care am încercat să-l imit a fost, repet, Sorescu. Apoi am scris piesete în stilul lui Dürrenmatt, Giraudoux şi Ionesco pentru ca pe urmă să-mi compun un stil ca un amalgam dentar din expresii înalte şi vorbe de clacă, mult apropiat de filonul deloc pudic, chiar tăios şi fără prefăcătorii al literaturii de croşetă balcanicioasă, bizantină. Că Bizanțul, asta pentru proştii cărora le plac imperiile florale şi baroce legănate în vals cu prejudecăți şi menuet cu deodorant, este imperiul cel mai dăinuicios şi covârşitor, care nu a inventat decât poate bizantinismul, dar ăsta plin de virtuți motorizate verbal. Asta nu înseamnă că nu pot înghiți şi hapuri însăilate în altă țesătură. Tot de la Dere am învățat-o, Dereul care apreciază pe câte unul deşi scrie complet diferit şi îi mai e şi neprieten! Că acum, sincer, despre Doctor Popescu, cum îi spuneam pe alee, am auzit intensiv în timpii facultății de la un lector de limbă română, fost asistent al profesorului Coteanu. Aista, lectorul, ne-a spus că din literatura română actuală nu merită să-i citeşti decât pe Nichita Stănescu şi pe Dumitru Radu Popescu. De Popescu auzisem, dar de Petru, încă din liceu, am întrebat ce-a scris şi ne-a indicat Vânătoarea regală. Apăruse ediția a doua, în 1976, la Editura Eminescu şi când am citit-o am simțit un gol în stomac dar şi o respectuoasă dorință de a scrie la fel. 1976 minus 1956, rezultă douăzeci de ani, fără virgulă, fix. Că pe Virgulele apărute doi ani mai târziu le-am luat chiar din librăria Universității, de dedesubtul redacției „Tribuna”, pe acelaşi tronson cu Pescarul.
Acum, să nu o fac pe niznaiul, dar auzisem despre toți, din manualul de liceu, dar nu ne apucaserăm încă de intrat în lumea fiecăruia dintre ei. Pe atunci nu exista curricula de acum, citeam cam tot din toate, încercam să aşezăm cărămizile literaturii, să ridicăm pereții şi să ne bălăngănim şi să ne strecurăm şi noi măcar pe lângă ei, pe lângă pereți. Era ca la primul ceai, ca la primul dans, lumina se învârtea confortabil şi se înfiltra în atitudinile noastre stinghere, în sala de sport a liceului sau în sufrageria de unde masa din mijloc fusese mutată la fereastră iar scaunele stăteau ca la paradă în fața ei. Ne camuflam privirile şi ne uitam spre uşă, să nu apară diriga sau mama gazdei.
Căutam cocoşul roşu şi câte o replică genială, pe care să o ținem minte şi s-o redăm la momentul oportun. Scriam cu nepăsare şi tot timpul despre orice, nu ne gândeam să ne adunăm în volume iar când tot Crohul, „ca o cloşcă”, observație făcută tot de Dere, ne-a înarmat cu multă răbdare şi ne-a stârnit să publicăm, am dat de-o editoare care ne-a explicat în cuvinte simple şi albe ce-i cu adevărat corvoada textului. Era o vreme când unul era textul scris şi altul cel tipărit, am trecut şi am devenit adulți în vremea aia, şi mentorii noştri ne-au ajutat s-o depăşim.
Crohul ducându-ne de mână până la uşa de intrare, Dereul preluându-ne şi aşezându-ne la birou. Aşa a procedat cu o bună parte din generația noastră, pe care a plantat-o în posturile deloc faimoase, chiar meschine devenite vacante, dar gândind cu cel puțin trei mutări înainte. Astfel, mulți dintre noi au fost angajați întâi corectori, cu câte o jumătate de normă – aşa începuse el însuşi, preluat de A.E. Baconski, la „Steaua” de Cluj! –, mici funcționari, referenți, tehnoredactori. Cum se ivea în continuare un alt post, venea din urmă altul. Aşa am fost angajați cu toții, cum vă spuneam mai dindărăt, eu, Traian T. Coşovei, Tudor Dumitru Savu, Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Dan Stanciu, Hanibal Stănciulescu, Mircea Cărtărescu, Ştefan Agopian, Cristian Teodorescu (pe locul lui intrasem la corectură iar el păşise în cadrul secției de publicistică-reportaj, condusă de Vasile Băran), Elena Ştefoi şi pentru câți o mai fi pus vreo vorbă bună prin alte locuri, cum ar fi Petru Romoşan. Chiar şi cu cei consacrați proceda la fel, pe Nae Prelipceanu l-a adus la Bucureşti, întâi la ICED, apoi la „Viața Românească”; la „Tribuna”, după mutarea din 1981 la Uniunea Scriitorilor, l-a propus şi l-a lăsat pe prozatorul Vasile Sălăjan; la „Cartea Românească” a insistat să fie numit George Bălăiță… Ideea de a folosi dramul de Putere mecanică pe care îl îngăduia Vechiul Regim pentru alții, talentați sau cel puțin considerați astfel l-a decupat şi l-a singularizat în epocă. Se zice că a fost impus, cam cum se făceau şi vedem că se fac în continuare alegerile în lumea de azi, la Uniunea Scriitorilor, dar era, cred eu, de departe cel mai în măsură fiindcă era polivalent, de raftul întâi şi cel mai echilibrat. În plină epocă de constrângere a girat cu mare abilitate toate defecțiunile ideologice survenite pe parcurs, multe dintre acestea dacă nu în întregime, vedem astăzi cât se poate de limpede şi în libertate, provocate de serviciile secrete.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg