Cetesc undeva că anul tamul are tot douăsprezece luni, nu doisprezece cum se zice la tembelizor, dar care încep cam pe la mijlocul alor noastre, la 13 aprilie şi calendarul este împărţit în cicluri de câte 60 de ani care se succed, iar şi iară. Mai văz acolo un glosar cu vorbe sanscrite, hindi, tamul şi persane, de unde aflu că nazr, care probabil a dat naz, nazuri, înseamnă cadou pentru protecţie sau pentru favoare, nabab în hindi este vice-regele Marelui Mogul, sri în sanscrită înseamnă respectabile domn, particulă de veneraţie, posibil Sir, în timp ce termenul pentru guvern, pentru autoritatea aleasă este…circar!
Indoeuropeni luminoşi şi hoinari, mai ales după 2007, noi românaşii păstrăm deschideri lingvistice către toate zările.

Mă văd în dosul copilăriei, ca după o pânză, neclar, cam cum vedeam acum vreo opt anişori cu ochiul stâng unde se instalase un început de cataractă, pe care am operat-o mai târziu la doftorul Mihai Pop. Stau singur pe un covor de iută (mult mai târziu aveam peste parchetul din sufragerie unul persan! ) confecţionându-mi jucăriile. Maşinuţe colorate, oameni pe care îi disecam (văzusem sau auzisem, citisem în manuale, mă pocnise informaţia televizată – era prin 1965, murise Dej şi se dădeau zilnic buletine medicale). Nu aveam decât un Schuko, cu cheie şi cu telecomandă printr-un furtun de plastic, o chestie nemţească luată de la Romarta copiilor, un trenuleţ de lemn, lucios, cu vagoane vopsite strident în roşu, în verde şi în galben şi cu o locomotivă cu abur, neagră, negrul ăla intens, dens, misterios, fără niciun orizont de pe piesele de şah de aceeaşi culoare sau de pe pionii ăia de la ţintar. Mai aveam şi nişte cuburi, din lemn, pe care i le-am dăruit odată Rodicăi, în liceu, pentru fiica ei. Dintre toate jocurile, ăl de fotbal cu nasturi îmi plăcea cel mai mult. Jucam singur dar şi cu vecinii de scară sau de bloc – Luţă, Vali, Vova, Petea, Adi, Dan, Cristi şi cu Flocamete, Mirel, Lumbă, ultimii deja plecaţi din copilărie şi din adolescenţă direct în moarte. Copilăria ca un instrument – taragot, flaut, oboi, tubă. Să-mi acord copilăria. A fost oare un paradis, o fază demnă de reţinut, fără de griji, fără de Timp, format panoramic? Sau una strâmtă, săracă, plină de umezeala inactivităţii şi a unei dragoste materne extrem de exagerate? Nici, nici, copilărie standard, de sat aşezat pe verticală, la bloc, mic, încovoiat, coroiat apoi bloc mare, cu opt scări, apartamente semi-sociale, îngrămădite unele peste altele, cu câte două sau cu câte trei camere, cu balcon, cu dependinţe, fără boxe (doar una singură, în holul fiecărei scări ), cu ghenă şi cu spatele blocului, nu cu crematoriu, curte cu vedere spre Moara Dâmboviţa. (Astăzi, după dărâmarea morii şi pe acelaşi loc se înghesuie un ansamblu numit „Central Park”, de cinci stele! ).

Familiile noastre erau modeste: se mutaseră în bloc tot felul de demolaţi de pe străzile aflate în apropierea Şoselei, militari destul de mulţi, şi din MFA şi din MAI – aşa se numeau ministerele astea atunci, al Forţelor Armate şi al Afacerilor Interne -, maiştri constructori, lucrători din şantierele deschise prin preajmă, solişti dintr-o orchestră militară – tatăl lui Cristi Ifrim cânta la tubă iar el, Cristi, a făcut vioara, a dat la Conservator, a intrat, a ieşit şi a plecat prin Germania, cine ştie unde o fi acum?, câţiva profesori şi câteva îngrijitoare de la şcoala recent dată în folosinţă în parcul din spatele blocului, câteva vânzătoare şi câţiva vânzători de la magazinele aflate la parter, la „poalele blocului”, după cum ne plăcea să zicem, şi alţii. La scara şase stătea un scriitor, scria romane despre şantiere, romane cu muncitori, după ’90 s-a dovedit a fi fost securache, el culegea informaţii de pe acolo, ce mai spuneau ăia prin barăci, chestii de-astea, iar la scările patru şi opt şedeau doi fotbalişti, „Săgeata Carpaţilor”, Pârcălab, poate cea mai bună extremă dreapta pe care am văzut-o până la Lăcătuş şi bietul de nea Cornel, Cornel Popa, fundaşul de cauciuc, fundaşul dreapta de la
„Dinamo”. Pârcălab cred că a şi jucat la „Nîmes”, în Franţa. Mi-aduc aminte că s-a întors de-acolo cu piciorul rupt şi cu un Ford Capri pe care-l parca în capătul aleii. În capătul de-aici, dinspre ţâşnitoarea din Ştefan cel Mare, nu dinspre Circ, acolo adăsta Mercedesul alb al lui Dichiseanu, se zvonea că îl lăsase însăşi Sarita Montiel!
Familiile noastre ne dăduseră la franceză, la balet, la navo- şi la aeromodele, la dansuri, la pian (cine se dovedea a avea ureche muzicală), la înot, la patinaj. Mămicile ne cumpărau cărţi de şcoală şi de lecturi suplimentare, păpuşi, maşinuţe, jucării de carton, loto cu fructe, piticot, fotbal cu nasturi, mingi colorate, sănii cu tăblia de lemn şi rama metalică. Tăticii aduceau în ziua de leafă muşchi ţigănesc, caşcaval de Dobrogea, piept de pui afumat, tort de ciocolată sau amandine sau cataifuri sau mascote sau negrese şi inevitabil flori.
Îmi aduc aminte de toate bunătăţile care au încetat, din păcate, să mai fie prezente în galantare începând cu anii copilăriei (în vitrină, la vechea „Deltă a Dunării” se găseau tartine cu icre de Manciuria şi cu icre negre, doi lei cincizeci, la etaj era pescăria – saramură, câte o burtă de crap, calcan prăjit, sau la cuptor, ca în celebra reţetă a lui Dumas!) şi terminând cu ai tinereţii, când aria mâncărurilor fine se restrânge din ce în ce mai mult, retrăgându-se în cele din urmă la magazinul Beldiman (conserve de şuncă în aspic, gulaş, brânză fermentată „Bucegi” şi „Homorod”, coniac „Milcov”, pui picorom, muşchi „Azuga”, şvaiţer de Vatra Dornei, ness) sau la cel recent înfiinţat aflat la „Grădiniţa”, în spate, între blocul „Muntenia” şi Institutul de folclor (ICED) conţinut de casa lui Take Ionescu (Salam „Sibiu” sau „Bacău”, ţigări „Tomis”, „Doina”, „Unirea”).
Familiile noastre care stăteau într-un fel de blocuri sociale, în apartamente cu câte două sau trei camere, cu parchet de fag pe jos, vană şi chiuvete de fontă, baterii de porţelan, balcon, două debarale, au primit apoi un fel de cartele sau alimente de raţie, lunar, cinci sute de grame de carne (macră, tocată sau mezeluri), zece ouă, un pachet de unt, un litru de ulei, un kilogram de zahăr. Asta, per capita. Uite, că am uitat: o jumătate de litru de ulei şi o jumătate de kilogram de zahăr? Oricum, ajungea şi mai luai uleiul şi zahărul tău la 2 Mai, vara, la gazdă.

Când ne măriserăm, familiile noastre ne lăsau singuri şi atunci plecam la mare, la 2 Mai sau la munte, pe vestita Vale a Prahovei sau la Păltiniş. Familiile noastre ne organizaseră concedii plăcute fie pe însoritul litoral – la Mangalia, la Eforie sau în staţiunile cele noi -, fie în împărăţia de cetină a munţilor – Călimăneşti, Tuşnad, Borsec, Sovata, Sângeorz – pe când eram mici. Câte două săptămâni la mare şi apoi două la munte. Dacă făceai o cură sau tratament, ceva, apoi stăteai şi trei săptămâni, optsprezece sau douăzeci şi una de zile, atât era seria. Astăzi, concediile sunt de cinci zile.
Indiferent de familie, cu toţii acopeream trei faze, trei etaje ale existenţei, în drumul nostru spre maturizare, spre ceea ce se numea om împlinit: copilăria, adolescenţa şi tinereţea. Trăiam sub un clopot de sticlă, trăiam ca într-o pagină strict prinsă în tamburul maşinii de scris: depăşeai cu o literă, se bloca tastatura şi suna un clopoţel.
Copilăria a fost destul de bleagă, derulându-se încet, banal, ca o plastilină. Grădiniţă, şcoală, călimări, „Povestiri din Rumelia” şi „XL 5” (nişte filme pentru copii, cu păpuşi, nu prea era moda desenelor animate), cu maşinuţe luate de la „Magazinul copiilor” de peste drum de CCA, maşinuţe supuse ulterior unor cumplite disecţii (copiii sunt nişte animale extrem de curioase!), cu vacanţe colorate pe la bunici, pe la mare şi pe la munte, cu „de-a v-aţi ascunselea”, „poarca”, „leapşa pe ouate”, cu inevitabilele note de zece şi cu inevitabilele mămici răsărite fie în casa scării, fie la fereastră, întrerupând jocul şi chemându-şi odraslele la culcare.
Adolescenţa, în familiile noastre, începea prin cumpărarea primului ceas de mână ca premiu pentru intrarea la liceu. Urmau apoi jocurile de fotbal cu nasturi, primele banchete organizate în sala de sport, primele priviri aruncate fetelor, primele articole în reviste manuscrise pentru cei de la secţia umanistă, pregătirile pentru procesele literare ce aveau loc în orele de română, primele lecturi majore, primele plimbări, primele schimburi de poze, primele amoruri, ştrand, teatru, film, primele casetofoane, primii blugi, primele ceaiuri supravegheate discret de părinţi. Cam dintr-a unşpea, şi mai intens din vacanţa dintre anul trei şi cel terminal de liceu, începeau meditaţiile. Apoi examenul de admitere, cel mai important eveniment din viaţa noastră de atunci, dorinţa de a-ţi începe o carieră, un destin, dorinţa de parvenire, singurul mijloc de a-ţi schimba condiţia socială – fireşte, mai era şi alt drum, paralel, prin organizaţiile de masă şi obşteşti.
Intram la un examen decisiv, ne aduceam de acasă stiloul şi ambiţiile, aşa după cum vechii greci îşi aduceau şervetele la ospeţe. Ne ascundeam în linişte dorinţa de parvenire, o mai făceam pe boemii (unii chiar rămâneau aşa!), ne făceam chinezi, adică făceam urechea toacă, mai precis, ne făceam că nu înţelegem, n-am văzut, n-am auzit.
Cu mintea lustruită intram în viaţă flexibil, îmbuibaţi de lecturi, împrumutam cărţi de la biblioteca de peste drum de stadionul „Dinamo”. B. P. Hasdeu, şi le comentam seara pe alee, Aleea Circului, la copii, odată am apărut cu „Organon” de Aristotel, eram într-a zecea şi Liviu, de la cinci, mi-a spus „asta citeşti tu, mă, şarpe cu ochelari?”, mi-am dat seama că nu înţeleg nimic din ea şi am dus-o înapoi după ce se scurseseră două săptămâni, să vadă madam că am citit, ce Dumnezeu.
Când am intrat la facultate, noroc că au suplimentat ăia locurile, cu media şapte şi şaizeci şi şase i-am auzit pe vecini spunând „ei da, medie bunicică!” şi îmi venea să intru în pământ de ruşine, adică şeptar, o gloabă, şeptar în jargonul muzicanţilor înseamnă un fel de nimic, un afon. Nu umblam niciodată după note, dar vream totuşi cam de la opt în sus. Fireşte, acolo unde ne plăcea să învăţăm şi unde învăţam cu plăcere. Definitivatul l-am luat cu nouă şaizeci şi şase, ca la Bacalaureat, mă înfuriase rău Crohul (Ov. S. Crohmălniceanu), cel mai apropiat prof pe care l-am avut, puteam să zic că eram prieteni, ne vizitam, ne îndruma, în anul ăla (1983) chiar ne apărea prima carte şi, în iarnă, „Desantul”, şi care nu mă mai întrerupea, „da, zicea, sigur, aşa” şi eu nu auzeam „mulţumesc, treci la subiectul doi!”. Parcă eram Nică al lui Ştefan a Petrii ascultat de Nic-a lui Costache, nu altceva! Am blodogorit cred că mai mult de o jumătate de oră despre Camil Petrescu şi nu mai ştiu despre ce pentru un zece, nouă se pare că la socialism am primit, cinci examene erau cu totul, două la scris şi oral şi un oral.
Când am ieşit din facultate, obţinusem media nouă şi douăzeci, eram al şaizecilea din vreo două sute pare-se, zece aveau nişte tocilărese tot cu ochelari, dar de-ăia fumurii, precum şi poetul Vasile „Meli” Poenaru, la data aceea era autorele a trei volume de versuri, îl descoperise bietul Ghelmez, vrea să facă sanscrită (Meli, vezi bine, nu Ghelmez!), ca Eminescu, umbla în permanenţă cu câte o carte în mână – nu era nici băiat rău şi nici băiat prost, iar ca poet nu-i chiar de lepădat.
Scriu toate acestea şi mă gândesc la noile generaţii de elevi şi de studenţi, chiar de profesori. Că deveniserăm profesori, mai uşchiţi decât ceilalţi, mai nonconformişti, mergeam îmbrăcat în tricou la ore, purtam barbă, mi-au dat „nesatisfăcător” în cel de-al doilea an de stagiatură; nu muream după premii sau după onoruri, după glorie, după bani sau carieră, nu, aveam idealuri, mai mult sau mai puţin pitice, vream să scriem, să schimbăm mentalitatea, chestii, să-i învăţăm pe copii să citească, ce-i drept oleacă dictatorial, după grila noastră de lectură.
Acum, iată, profesori cu nota cinci şi douăzeci la examen cu grilă. Grilă, mi-a spus un prieten, presupunând trei, patru întrebări de genul „Ştefan cel Mare este: a) domnitor al Moldovei, b) partea din cala unei nave rezervată bucătăriei, c) denumirea unei dantele produse la Fabrica de confecţii din Adjud sau d) regiune ospitalieră, bulevard şi marcă de biscuiţi?”. Grilă, auzi dumneata! Şi ăştia fac neobrăzate contestaţii, petiţii, că nu există în manual, că nu există în programă, că nu există să existe!
Probleme de căldură, că nu mai vor elevii şi studenţii să citească, nu mai vor să se spele pe dinţi, nu le mai place şi nu ştiu de ce! Nu le place, nu dau examen, nimeni nu-i obligat să aibă o diplomă. La marile şcoli din lumea asta unde se dau cinci examene ca să intri la examenul propriu-zis tot aşa e? Se urmăreşte media din ultimii ani – că de-acolo ne-am inspirat – şi nu se intră decât după una anchetă socială minuţioasă şi probe atente şi serioase. Fraţilor şi cumnaţilor, există grile şi la casele mari – ştiam de ele de la amicii mei de făceau medicina aici şi, pentru a le-o recunoaşte, americanii îi puneau la concurs de patru sute de întrebări! Bacalaureatul s-a dat în Franţa ani de zile pe locuri, iar la concursuri se dictează subiecte ţapene, „civilizaţia Mediteranei”, să scrii o zi întreagă. Ai noştri fuşăresc totul.
În epoca globalizării galopante pe care o trecem, omul va deveni din ce în ce mai mult un animal singuratic. El va fi un simplu receptacul, un simplu bec pe o reţea întinsă, o fereastră legată de un terminal. Deci, el va deveni din ce în ce mai puţin un animal gânditor, un participant inteligent şi activ la viaţa comunităţii; nu va fi decât un simplu şi numărat consumator de orice, conectat la ficţiuni, non-ficţiuni, emoţii şi isterii publice (scandaluri, fixaţii politice şi ideologice, exagerări date ca elemente senzaţionale) ce-l vor depersonaliza şi-l vor descoji permanent. Fireşte, tabloul nu trebuie alcătuit atât de sumbru, de obscur, el mai are nevoie şi de ceva lumină care să cicatrizeze toată distopia asta, de ceva clar. Spre aşa ceva se îndreaptă lumea noastră, cam pe aici e de căutat idealul societăţii post-industriale, de altmineri extrem de bine tasată şi extrem de bine împărţită în felii sociale. Societate pe care noi nu o cunoaştem decât din auzite, dar spre care alergăm cu paşi repezi, de uriaş.
Familiile noastre ne făcuseră nişte automate, ne făcuseră să ne simţim bine în singura lume posibilă pe care o ştiam. Nu învăţaserăm să ne gândim la moarte, nici n-o simţeam, ea nu era prezentă şi banalizată, ca în telejurnalele de acum, ca în toate filmele mai ales de desene animate.
N-aveam merite deosebite, n-aveam pian în casă, învăţam să ne facem o carieră, mâncam pentru a trăi, mergeam la spectacole, aveam viaţă spirituală – citeam, gândeam, comentam. După ce toate barierele au căzut, ne-am dat seama că proiectul de societate era cam acelaşi – stat dur, chiar poliţienesc -, cultul muncii şi al banului (în ordinea asta, nu ca la noi!), distracţii standardizate, hrană uniformizată, egalitate în vorbe. Singura diferenţă: utopia era întreţinută cu bani mulţi, într-o parte, şi cu neiubire de arginţi, în alta.
Trăiam atunci cu puţin, cu o hrană stas, cu puţine posibilităţi de alegere, cu mici, imperceptibile diferenţe între produsele aceleiaşi mărci. Era o viaţă simplă, aseptică, ordonată, confecţionată din trei mese zilnice. Nu eram obişnuiţi cu somonul tăiat în fine fâşii de culoare roz, cu tapenada, cu brandada de Nîmes, cu brânza roquefort cu capere sau cu nuci sau cu struguri, cu cremă de avocado şi castraveţi roşii, cu mozzarella de Buffola şi o lamelă de ghimbir deasupra, cu mici brioşe cu mac, cu cocktail de crab, cu bloc de ficat de gâscă pe pâine prăjită.
Moartea nu exista, era o viaţă veşnică plină de proiecte cât mai mult împinse în viitor. Era o înlănţuire de vieţi, se ascundeau multe, se trecea peste. Sigur, funcţiona autoritatea fricii, dar mai era şi un rest de morală. Apoi, viaţa ne-a luat pe nepregătite.
Tinereţea o fi ea o stare de spirit, dar se vede treaba că nu-i fără urmări. Din cei ieşiţi din familiile noastre nimeni nu s-a schimbat, de fapt, în spirit ; totul se îngroaşă şi devine o problemă de accent.
În liceu eram plini de energie, entuziaşti, pasionaţi, autoritari, păream exageraţi, deşi sub platoşa bine lustruită de educaţie şi simţ moral se afla o biată fiinţă dornică de înţelegere şi de afecţiune. Eram copilăros de maturi, dăruiţi meseriei şi familiei (în general, fiecare dintre noi avea la activ cel puţin două, trei iubiri adolescentine), puternici şi vulnerabili în acelaşi timp, nostalgici, colerici, discreţi în sentimente, impertinenţi (era modul nostru de a ne apăra de partea urâtă a lumii), timizi, cu simţul umorului, cu poftă de viaţă, sfioşi şi chiar fragili fizic, deşi luaserăm de mici Cavit, Calciu Sandoz şi untură de peşte.
Vremea a trecut cu mare cruzime asupra noastră, dar ascunşi sub un maldăr de convenţii, am rămas în definitiv aceiaşi. Poate uşor mai maliţioşi, dar nuc cinic până la capăt. Pentru noi, viaţa, deşi este alcătuită din episoade şi capitole, pare a se închega într-o carte întreagă, din ce în ce mai fără poze.