Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marea invizibilă (VIII)

Mi-am dorit să fiu scriitor din clasa a șasea. Profesoară la Limba Română: Rusu Viorica. La fel, adică având aceleași nume și prenume cu Viorica Rusu, întâlnită peste ani ca soție a lui Gabriel „Gabi” Rusu, criticul, cel care îmi va cere transferul de la „România literară” la „Tineretul Liber”, secția cultură și „Suplimentul literar-artistic”. Făcusem o compunere despre albine, care aveau un regat și acționau războinic. Citeam colecția aia, publicată de revista „Știință și Tehnică”, colecție de mici povestiri sf. O broșură cu o povestioară, uneori două. O luam de la tutungerie, unde mirosea a tutun, firește, credeam eu că Matelot, dar și a cerneală tipografică. De-acolo am cumpărat într-o zi un „Amfiteatru”, o revistă literară elegantă, pe foi lucioase. Am citit ceva ce nu am înțeles, despre Zen, am văzut niște caricaturi, am citit poeziile publicate. Am început să scriu și eu la fel. Cred că fie citisem până atunci, fie am făcut-o în vacanța dintre a șasea spre a șaptea dar îmi plăcuseră foarte mult poemele din „Singur printre poeți”, de Sorescu. Am parodiat și noi, adică eu împreună cu Valentin „Vali” Bundaru, cel mai apropiat prieten de-al meu din gimnaziu, multe texte și le-am scris, de mână, cum altfel?, pe foi oficiale, A 4, lipite apoi în spatele blocului, la ghenă. Au apărut astfel două reviste, „Ariciul” și „Polonicul” – nu știu de ce – cu întâmplări din realitatea „blocistă”. Cred că pe atunci întreprinderile de stat și-au reînnoit parcul de mașini, vânzându-le pe alea casabile. Astfel, un vecin de la scara noastră, de la etajul întîi agonisise un IMS pe care-l repara aproape zilnic și care făcea un zgomot aiuritor și scotea un fum înnăbușitor când pornea. „Nu demult, în curtea noastră/ Apărut-a o mașină/ Construită-n ’44/ Fără roți și fără șină. […] Ea, văzută de aproape/ Seamănă cu un tractor/ Fără faruri, fără spate/ Și, normal, fără motor./ Numai zeii pot să știe/ Dacă ea a mers vreodată/ Personal, eu cred că merge/ Numai dacă-i remorcată”. Inventam cuvinte, dispozitive aiuristice, „ciribomflaxul rotativ fără stativ” și „ciribiloscopul cu carapirpopișniță acționat prin bumilcaristiacistiarescomanilastic”, „ne ciupeam la trotinetă”, am încercat și un roman din desene banale și primitiv executate pe care le priveam prin diascop, acel aparat prin care te chiombeai la diapozitive.
Și după cum vă spuneam, am poposit la „România literară” datorită lui D.R. Popescu, cel care în toamna lui 1986 îmi va spune că are un post de funcționărete la Uniunea Scriitorilor. Era ca un fel de administrator al caselor de creație, acestea în număr de șase, Sinaia-Cumpătul și Bran, ambele administrate împreună cu Ministerul Culturii, care la acea dată se numea Consiliul Culturii și Educației Socialiste, precum și Neptun, Sovata, Valea Vinului, Călimănești. Am ieșit din învățământ după o zi și jumătate de reflecție și după o discuție cam aspră cu Mircea Nedelciu care, ca fost onetist, ar fi vrut acest post și ar fi încercat prin Nae Prelipceanu, un fel de locotenent al președintelui Uniunii, să-l obțină. Chiar venisem pregătit să renunț, dar am fost convins pe loc de dom’ D.R. să-mi schimb opțiunea. A fost foarte simplu. M-a întrebat „Ce vrei să faci în viață: să fii un profesor obișnuit sau să intri într-o redacție și să scrii?”. Profesor fusesem, și navetist și suplinitor și neobișnuit, și tocmai ce-mi obținuse directorul Ion Stanciu de la Liceul Economic 1, fost „Mihail Sadoveanu” și denumit apoi „Virgil Madgearu”, continuitatea de la Inspectorat. D.R. Popescu a avut ideea de a folosi scriitori în administrația Uniunii, mergând în linia generozității lui înnăscute și în linia experimentelor pe care le-a încercat mereu. Astfel am ajuns funcționar, șef serviciu case de creație, unde am încurcat repartițiile ca nimeni altul, ajutat fiind și de Tata Iancu, Traian Iancu, un om distins cu care m-am înțeles bine mai ales după ’90 și când nu mai aveam de-a face cu Uniunea. Fusese secretarul lui Groza, Petru Groza, și venea la birou întotdeauna la patru ace și șiroind a lavandă. Un singur dascăl am mai avut așa, Al. Piru, cu niște cămăși apretate și „impecabil de albe”!
Iar la „România literară”, la secția corectură, poposisem după ce am fost transferat de la casele de creație și după ce mă ocupasem, împreună cu bunul meu prieten, Traian T. Coșovei, de almanahurile Uniunii Scriitorilor, pentru copii și pentru adulți. Primul era coordonat de Gica Iuteș, iar cel de-al doilea de Constantin Țoiu, cu care am avut relații foarte corecte. Până atunci, pe la casele de creație vor trece Mircea Nedelciu, Hannibal Stănciulescu, Mircea Cărtărescu iar în 1989 nea Constantin „Titi” Turturică, vecinul nostru de la scara șase sau G, de la garsonieră, căci ultimul etaj, opt, unde începea terasa pe care jucam fotbal cu nasturi, nu avea decât casa liftului, uscătoria și o garsonieră confort unu.
Ca scrietor am debutat, cum vă spuneam, în aprilie la revista „Tribuna”, în 1978. Tot în numărul patru al revistei „Amfiteatru”, care nu mai era așa lucioasă și parcă nici atât de bună ca în copilărie, în numărul 4 am debutat cu o recenzie la „Pasărea și umbra”, de Sorin Titel. Acolo am dat de Dinu Flămând care, ca și D.R. Popescu, mă va împinge până la Premiul „Amfiteatru” al UASCR, în valoare de trei mii de lei, ridicat la începutul anului 1979, anul absolvirii. În același an am ridicat și Premiul „Tribuna”, acordat tot pe 1978. În vremea facultății citeam la cenaclu fel de fel de prostii în poezie, proză, ba chiar și cu dialoguri ionesciene-beckettiene-soresciene. Acolo, Crohul mi-a zis că dacă vreau să scriu proză, ar fi bine să n-o mai fac din cap și să las creionul să zburde. Nu l-am ascultat niciodată, nici felicitările pe care le mai scriu sau postările de pe facebook nu le las până nu le verific, până nu le citesc de cel puțin două ori, până nu le bibilesc. Paranoia? Schizofrenie compensată? Ambele belele?
Pe D.R. Popescu l-am cunoscut prima oară la Cluj-Napoca, în biroul din redacția „Tribuna”. Trimisesem, împins de Croh, profesorul și îndrumătorul nostru de cenaclu, Ovid S. Crohmălniceanu, o proză, „Fuga”, care îmi place și acum foarte mult și scrisesem în plic că mă cheamă Nic. Elian și că după mine cel mai bun prozator este adrisantul, adică taman Dumitru Radu Popescu. Crohul îmi spuses că este cel mai deschis redactor șef de revistă literară și are să-i placă textele mele. Am luat „Tribuna” de la chioșcul de ziare de vizavi de Dinamo trei săptămâni la rând până mi-am văzut textul apărut. Am impresia că spuneam undeva că sunt de fapt Iliescu, iar Tudor Dumitru Savu, care va deveni unul dintre cei mai dragi prieteni de-ai mei, îmi va povesti cum DR umbla prin redacție și întreba cine mă cunoaște. Într-un târziu și-a amintit Tudorică zis Vusea că a băut niște coniace la bufetul facultății de pe strada Horia cu unul cu același nume și cu ocazia „Zilelor Eminescu” și că nu sunt actorul cu fix și din nou același nume, care jucase la Teatrul Național din urbea transilvană! Distanța dintre colocviul național Eminescu și întâlnirea povestită este de fix un an, vara lui 1977 și cea a anului următor, 1978.

Prin liceu ne încolăceam pe alei sporovăind vrute și mai ales nevrute împreună cu Mircea „Mirciosu” Cărtărescu, vecinul și prietenul adolescenței mele, de ședea la scara E, la etajul cinci. Avea și o soră, Nicoleta, cu numele meu. Prima mea pereche de blugi de la mama lui mi-a luat-o mama mea, că ei o cumpăraseră pentru Mircios dar îi erau prea mari, se pierdea în ei. Trei sute de lei, atât costaseră, de la Cocor, mi se pare. Apoi, tot plimbându-ne noi pe alee și vorbind despre literatură, îl vedeam că trage cu coada ochiului la mine și la blugi. Uite, Nicușor, că așa-mi spunea, ție îți vin turnați”. Asta e, ce să-i faci! Peste ani am mai zărit privirea aia ca un accesoriu între trăgaci și mâhnire la un profesor de-al meu cu care probam sacouri la Focșani. Tot ceea ce puneam pe mine, venea fest, pe el stătea ca pe gard! Ca să-l mai amărăsc puțin îi aminteam bancul cu cocoșatul și-l rugam să se aplece puțin, să stea într-o rână, chestii de-astea! Ei bine, nu, cel mai generos scriitor român pun rămășag că D.R. Popescu este. Cu cât ești mai mare, ești mai generos și mai detașat, îți elimini încrâncenarea. Barbu am auzit că mai era așa, Eugen Barbu, cel puțin la început. Și pot depune mărturie că i-am văzut pe Sorescu, Fănuș Neagu și Breban, mai ales cu tinerii!
Cum vă spuneam, vorba lui Neica Zaharia Stancu pe care ne-a împărtășit-o Nea Fane, căruia îi era adresată: „măi, Balzac, eu am învățat boieria de la boierii adevărați, nu de la ciocoi!”. Și eu am învățat să fiu generos de la boierii literaturii, nu neapărat născuți, ci educați în ăst spirit. Sigur, știm cu toții, vinovat e tot făcutul, dar scriitorii, oamenii de cultură și odihnă se construiesc singuri. Oameni cu care te intersectezi, pe care îi întâlnești, care îți răspund la telefon sau care nu-ți răspund, dar apoi te caută ei. Cu care probezi un fel de prietenie, care-ți stau alături, cu care sărbătorești succesul sau cu care împarți pâinea amară a înfrângerii. Oameni cu care ieși pe stradă, cu prietenia cărora te mândrești. Oameni care îți dau telefon și te felicită pentru un rând reușit sau care îți spun că ai zbârcit-o în cutare loc. Oameni care îți dau povețe, care te ascultă atent, nu uitându-se în altă parte, care știu să poarte un dialog, mai dai tu, ma lasă el. Că dialogul un fel de comerț este, cu vorbele! Oameni care citesc, se pun la punct, se entuziasmează, se bucură ca niște copii când le apare o proză, când le apare câte o carte. Literatura înseamnă bucurie, înseamnă lumină, se face din țăndări de lună și se citește la soare, este ca un fel de predică voioasă, zâmbitoare, se face și se consumă, adică se citește, cu sugfletul plin.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg