Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marea invizibilă (X)

Marea invizibilă (X)

Dincolo de toate aistea, trebuie spus că aşa-numita înțelegere şi sudură a compartimentelor scriitoriceşti de dinainte de 1990 este o idee preconcepută. Nici atunci nu exista unire decât pe mici interese de grup şi cu atât mai puțin prețuire. Cei mari, cei care se simțeau astfel fiindcă social erau avantajați, conduceau reviste, aveau catedre sau măcar rubrici pe ici, pe colo, acționau ca nişte vătafi, se anturau de slugi, scriau unii despre alții, te mângâiau pe cap şi aveau grijă să nu le ieşi din cuvânt. Factorul politic apărut după revoluție a mascat marile contradicții din cadrul breslei. E foarte puțin probabil ca un astfel de ingredient să rupă definitiv legături prieteneşti de decenii, asta presupune că respectivele legături erau false. Şi mie mi s-a întâmplat să fiu apostrofat, ori de câte ori m-am declarat de stânga, drept cominternist, internaționalist proletar, jidănit sau jidan de-a dreptul. Nu sunt nimic din toate astea, mă declar adeptul unei stângi de secol XIX, uşor tradiționalistă, sunt sionist creştin, căci cred că evreii trebuie să aibă căminul lor, iar pe ceilalți, cei de acasă, cu care sunt sau nu sunt prieten îi consider egalii mei, vorbitori de şi truditori pe ogorul Limbii Române. De exemplu, despre Crohul, ce s-a comportat cu noi ca o cloşcă, îndrumându-ne şi povățuindu-ne de aproape, am aflat că se numeşte Cahn Moise în clipa când mi-a dat recomandarea pentru intrarea în partid, PCR adică, în anul al treilea, în 1978, că aveam medii peste opt şi eram secretarul cenaclului „Junimea” al facultății noastre, de Limba şi Literatura Română, aşa se chema pe atunci, acum îi zice de Litere, dacă mai există, fiindcă sunt tot felul de relații internaționale şi ştiințele comunicării, vezi bine! Mie nu-mi este ruşine să-mi amintesc, aproape toată generația mea a trecut astfel prin politică, de fapt cu excepția lui Agopian, care nu-şi terminase şcoala, şi a lui Florică Râpă, cu porecla slavizată Iaru, care era un zăpăcit neinteresat de note, toți din cei citați mai sus am fost membri! Era un fel de sindicat iar oamenii cu cap spuneau pe atunci „micile compromisuri te păzesc de cele mari”.
Intervine apoi dorința de avea şi de a fi mai mult decât altul. Am în memorie, printre multe altele, două imagini oribile de la Uniunea Scriitorilor. Prima, din seara de 22 decembrie 1989, când toți cei adunați în sala oglinzilor nu ştiau cum să-l umilească mai abitir pe Dereu şi se năpusteau pe funcții şi liste, şi a doua de pe la începutul lui ianuarie când, corector la „România literară” fiind, am fost trimis, de către Rojică Roger Câmpeanu, împreună cu Cristi Teodorescu şi cred că şi cu Ada Bittel şi cu Fane Agopian să ne alegem pentru redacție două, trei maşini de scris de la ajutoare. Aceeaşi hămesire şi năpustire vulturească am văzut, chestie de care nu ne dezbărăm nici acum, la intrarea în mall-uri. Popor sărac şi oleacă primitiv, nu vă supărați!

Dacă vă supărați, nu vă fie cu bănat atunci când zic că scrietoriul român este primitiv, îşi cultivă şi îşi gestionează cu abilitate marfa în vederea unor mici privilegii – o carte pe an, adică anul şi cârlanul, niscai voiajuri plătite alături de consoartă, premii, croaziere şi simpozioane inutile – ştie lângă cine să se tragă în poză şi e foarte atent alături de cine se aşază la masă. El tânjeşte de fapt după mici comodități, nu vrea să schimbe macazele lumii, nu-şi doreşte glorie deşănțată mai presus de-o vilă şi de-o emisiune sau rubrică permanentă de influență. Au fost şi sunt şi de categoria asta, unii mai egali decât alții, cu mari pretenții şi cu picior mare, dar le-a cam picat mucul, pardon de expresie, mai ales de când cu dezvăluirile de ultimă oră. Şi nu sunt toți demascați, doar o parte, că oare de ce credeți că s-au dat ei cu Puterea actuală ori s-au ascuns pe sub pulpana cnsas? Şi aici o să vă surprind, dar sunt în răspăr cu majoritatea celor care susțin că nu numai din pricina scriitorilor-turnători nu ar merge bine treaba în România, că alții sunt adevărații torționari. Păi, torționarii cu asta se îndeletniceau, asta le era meseria şi ştiu de la foşti deținuți politici că erau şi ei împărțiți în oameni cumsecade şi bestii. Chiar şi printre deținuții aceştia erau destui „gamelari”, care pentru o farfurie de cir sau de urluială erau în stare s-o toarne şi pe mama lor! Dar scriitorii, literatorii erau călăuze şi faruri diriguitoare, aveau destulă influență, nu puteau muta munții, dar puteau face valuri. Ei se învârtoşau în contra lui Derepe, nu în contra lui nea Nicu. Vorba lui nea Fane, bietul, „i-au dat o palmă lui Ceauşescu pe obrazul lui D.R. Popescu!”, vorbind despre nişte semnatari de petiții. Noi nu am avut samizdat, nu am avut literatură de sertar, nu am avut disidenți adevărați, nu am avut mişcări de protest oricât de fragile, am „rezistat prin cultură”! Ca şi acum, ne-am bălăcit în laşitate şi în mediocritatea unor onoruri locale.
Dereul nu a plecat, nici înainte, nici după anul de răscruce 1990, în voiajuri şi burse, dimpotrivă, când a putut le-a oferit cu generozitate altora. Mi-a mărturisit că, deşi este impregnat de grecitate, nu a pus piciorul niciodată pe pământul Eladei. Îmi amintesc că eram în spatele lui la nu ştiu ce maslu, cum zic eu, nu ştiu ce eveniment cultural, când l-am auzit prezentându-ne, pe George Cuşnarencu şi pe mine, lui Mircea Albulescu, care era pe atunci secretar de stat la Cultură. „I-ai pe-ăştia!”, l-am auzit îndemnându-l pe actor. „Da, dar nu-i ştie lumea”, a venit acelaşi răspuns ca al lui Brucan, dat lui Petre Roman. „Şi ce dacă, o să afle cine sunt”, a replicat Dereul.
De aici sar la alta: este generos şi cu ideile. Te trezeşti dimineața că te sună să-ți propună să scrii cutare schiță sau cutare carte, că-i pe stilul tău, pe potriva ta. A avut o idee năstruşnică să inventăm o poetă şi criticeasă, şi George şi cu mine am debutat-o cu niscai cronici pe Wilma Dumbravă, care a dispărut din păcate şi s-a apucat de altă meserie! Ne-a împins să facem o carte de interviuri cu scriitori şi cu oameni de cultură care au depăşit optzeci de ani şi care nu mai sunt în lumina reflectoarelor. Tot aşa l-a îndemnat pe bunul şi regretatul meu prieten, Sorin Preda, să scrie o saga a familiei Moromete, a dat idei, se zice, prietenilor săi prozatori, neprietenilor care se împotmoleau la cenzură, l-a pus pe cutare amic să scrie teatru, că i se potriveşte, a dat titluri (se zice că Biblioteca din Alexandria lui Sălcudeanu e a lui, a lui Dere!). Mai mult, a intervenit pentru destui ca să primească o garsonieră, un apartament, un bilet de favoare, o viză, o internare, un premiu. În noaptea de 21 decembrie, i-am dat numărul lui Traian care l-a sunat şi l-a rugat să intervină pentru Florin Iaru, ce fusese reținut şi care era insulinodependent. După câteva ceasuri acesta se întorsese la domiciliu, colea, pe Făinari. Era, este foarte generos cu confrații, pe Preda îl adula, pe Barbu la fel, pe Petru Dumitriu, chiar şi pentru romanele proletcultiste, pe Titus Popovici, pe Sadoveanu şi Agârbiceanu, din ăi vechi, spunea că nu e în stare să aibă sclipiciul frazei încrustate de Fănuş Neagu sau de Bălăiță. Chiar dacă este generos cu alții, nu-i place să iasă în față, nu dă interviuri. La „România literară” poruncise ca numele său să nu apară în nicio înşiruire, în nicio citare. L-am văzut la premiera unei piese la Teatrul Mic când nu îndrăznea să stea în sală, mototolea cortina de la intrare şi se ascundea după ea. La şedințele Academiei are locul lui în aulă, niciodată în stal, ci în pungile laterale, mascat de o coloană. Secția de filologie şi literatură nu a prea dat mare atenție propunerilor pentru acordarea mult râvnitului Premiu Nobel şi nu s-a prea ostenit să le trimită. Întrebat mereu de mine, coordonatorul ei îmi spunea mereu, poate şi pentru a auzi eu: „Păi, în afară de Dereu, pe cine să propui? Şi aşa se supără ăilalți”. Sorescu se prăpădise între timp.
Un om nu-i un sfânt, fireşte, dar poate deveni. Nu este cazul nostru, un om este egal cu un om, o ființă aflată pe nişte axe de coordonare temporală şi spațială, niciodată altfel decât sub vremi, fie că astea sunt noroioase, pline de ploaie, sau însorite. Dumitru Radu Popescu este în primul rând un om dotat cu o inteligență sclipitoare şi aparte, pătimaş şi pălmaş pe ogorul literaturii, generos, drept, tipicar şi extrem de chibzuit, foarte talentat. Din metrul liniar de cărți găsibil în bibliotecă e musai să citeşti cu creionul în mână şi să reciteşti nuvelele – este unul dintre cei mai redutabili autori ai speciei din literatura noastră, de altminteri umplută ochi cu nuvelişti extraordinari! –,
Vânătoarea regală, F, Oraşul îngerilor, Dumnezeu în bucătărie, Săptămâna de miere, Paolo şi Francesca şi al treisprezecelea apostol, piesele Cezar, măscăriciul piraților, Aceşti îngeri trişti, Piticul din grădina de vară, O batistă în Dunăre, Mireasa cu gene false, Domnul Fluture şi doamna Fluture, publicistica.
De pe când ne încolăceam pe Aleea Circului, împreună cu Mirciosu ne gândeam cum poate un scriitor să fie întotdeauna altfel, cum îşi poate adapta sau schimba rifful, termen din rock, cum îşi poate schimba stilul, maniera, mijloacele. Şi făceam legământ ca de la o carte la alta să schimbăm totul. Scriitorii, ca şi rockerii, încearcă, dar nu reuşesc. Abordează, termen marinăresc, realitatea altfel, din alt unghi, cu alt procedeu, dar rămân aceiaşi. Nici marii chitarişti nu se schimbă fundamental, Hendrix, Santana, Page, Lennon, Knopfler sunt uşor de recunoscut. La fel şi Dereul. Chiar şi după schimbarea de paradigmă literară de după ’90 susțin că el a rămas acelaşi, poate mai apăsat. Ca şi Nichita, a încercat să se rescrie şi a împins convenția către margine. Ba a semnat o carte cu un nume fictiv, ca un soi de Pessoa. A introdus articole de ziar, poezii, „confesiunea pitorească”, stilul zeflemist şi plin de vervă, a spart logica povestirii, a presărat personaje şi evenimente reale. Omul tooot învață şi învață să se schimbe şi la optzeci de ani. Ba încă este capabil de surprize! La mai multe surprize şi la mai mulți ani, încă o dată pe atâta, Dumitru Radu Popescu!
Cum nu se dă plecat ursul din bârlog, aşa nu mă dădeam eu dus la şcoală. Spusesem cândva că îmi place cel mai mult în recreație şi aveam dreptate. În curtea şcolii se formau grupuri, grupulețe, bisericuțe. Unii jucau fotbal cu piatra, alții altceva, fetele desenau pe asphalt, la țâşnitoare se formau busculade etc.
Dar ursului Panda îi place să se întindă şi să se se învelească în zăpadă, doar văzusem asta într-un documentar la Teleenciclopedia.
TREI
Ce vremi şi ce oameni s-au ițit, ivit şi apoi s-au trecut prin viața mea şi a noastră! Am plecat acum din casa părinților mei şi deci din casa şi de pe ulița copilăriei şi nici că-mi vine, că inima îmi dă ghes să mai alunec pe-acolo, pe larga şosea care duce din Piața Victoriei înspre Colentina, Iancului şi Mihai Bravu. Cât de triste pot fi uneori lucrurile familiare şi familiale.
“Domnul din imagine are un caracter limfatic. Este meticulos, organizat şi gândeşte cu atenție asupra unei decizii. Adevărul, corectitudinea îi sunt reguli de viață. Este un om de cuvânt şi punctual mai ales în finalizarea unor situații, lucrări. Îi place cunoaşterea, citeşte mult. Nu acceptă pe oricine în preajma lui motiv ptr. care relaționează cu precădere cu persoane cu o cultură anume. Multe aspecte de viață se dovedesc a fi un tren pierdut, trecutul nu-l acceptă cu uşurință, într-un fel parcă fuge de realitate cufunzându-se în aspecte legate de profesie. Sunt neîmpliniri interioare peste care nu trece. Are aşteptări de la cei din jur dar ptr. a primi ceva trebuie să dăruieşti, trebuie să manifeste iubire pe toate planurile ca să poate să primească ceeace-şi doreşte. Este conservator, nu se manifestă emoțional pe deplin. Există o ,,TEAMA”, de ceva vreme, față de o motivație care se dovedeşte a nu fi gravă deocamdată. Sunt blocaje energetice la ch. 3,4 si 5, adică la Plexul Solar, ch. Inimii şi ch. gâtului. Astfel, blocajul de la ch. 3 s-a extins la ch. 5 deja pe plan fizic multe lucruri rămase în coada de peşte şi lipsa bucuriei de prezent şi de Sine dovedesc prezența unei depresii ce se îndreaptă razant catre sufletul lui, este la început. Blocajul ch. 4 a Inimii aduce prezența unei circulații sanguine deficitare, sângele este vâscos, oxigenarea celulară este insuficientă iar inima care găzduieşte şi energia Sufletului, Spiritul are de suferit. Blocajul ch. 3 dă nota unui ficat grăsos, o vesică biliară puturoasă, intestinele au mucoasa acoperită de o materie vâscoasă iar toxinele cât şi traversarea elementelor nutritive prin intestine, adică absorbția intestinală, este defectuoasă. Este momentul să schimbe macazul modului de «gândire» despre trecut şi prezent.
Sunt şi alte aspecte legate de blocaje care aduc neplăceri la nivelul coloanei cu precădere cele toracice, lombare şi sacrale. Sunt multe de spus dar pentru moment este suficient.
Zile bune cu bucurie,
Anişoara. Trimis de pe tableta Samsung.”

Am vrut să mă apropii tiptil de B, pornind din punctul A, ca elevatul Zenon Eleatul, începând prin a-i mulțumi fiecăruia în parte. Fiecărui mesaj. N-am prididit. Apoi, am încercat să le număr. Pe mesaje. N-am reuşit. Am încercat să telefonez sau să dau semeseuri. N-am ajuns să le cuprind pe toate. Pe toate mesajele.
L-am rugat pe un prieten foarte bun să-mi arate profilul unei bioenergeticiene şi să-mi facă un portret pe care să-l ofer tuturor. Astfel că m-am hotărât şi să vă mulțumesc din animă pentru amorul stereofonic şi pentru gingăşia de a-mi aminti că am împlinit cincizeci şi nouă de ani! Aniversare pe care, din dorința de a brusca obişnuitul, am sărbătorit-o prin impresionanta extracție a unei măsele de minte! Operațiune urmată de o scurtă perioadă de tăcere, precum şi de una sută de grame de jamaică! A cărei primă parte a operațiunii nu v-o doresc şi domniilor voastre! Ca să n-o mai lungim, am marele privilegiu de a fi anturat de prieteni din copilărie şi de şcoală, de aproape şi de departe, din guvern şi din opoziție, văzuți şi nevăzuți, de a mă simți îmbrăcat într-un smoking de iubire şi de a avea sufletul plin de soare, în ciuda vremii de afară! Ce mai, încep să-mi retuşez viața şi să am o eternitate de prieteni! Vă mulțumesc tuturor şi cu sonorul la maximum!
Ziarişti, numeros public. Aşa se încheiau oficialele relatări în scris ale diverselor primiri la dregătorii din vremea veche. Comunicatele, preluate apoi de toate gazetele, erau scurte, seci, scrobite, aşadar cu fraze țepene. Acuşica, termenul de „oficial” este introdus anapoda într-o reclamă de nu se ştie ce şi de n-ar mai fi, cu sensul din frangleză, de declarație publică, de certificat de autoritate, taman ca nuca lipită de peretele proverbial. Gazetele de odinioară – în număr de trei, Scânteia bătrână, Scânteia tânără şi România liberă – erau arhisuficiente pentru o țară fără pasiunea breakfast-ului şi a jurnalului de dimineață, de la cafeaua cu lapte şi corn sau cornflakes. Mai ales că oamenii muncii săreau în tramvaie cu noaptea-n cap şi cu salamul în gât, ca să prindă condica de ora opt! Acum sunt jde foi care nu spun nimic, redactate prost, dar ştirile principale rămân aceleaşi, nici un fel de grijă, iar limbajul este mult mai lemnos decât anțărț! Am mai spus-o şi o voi mai repeta de câte ori voi avea prilejul şi până când Realitatea mă va contrazice: şi în momentul vorbirii ziariştii serioşi, talentați şi de notorietate, cu ceva excepții sportive şi mondene, ca Boanchiş şi Maria Cernat, şi cu excepția lui Cete Popescu, îndeosebi şi numai ca foiletonist contondent, nu sunt decât tot cei de dinainte, de la jurnalele citate mai sus şi de la cele studențeşti şi literare! Passons, cum s-ar zice în Banat!
Astăzi, ideea de abonament la vreun ziar nu cred să existe printre deprinderile cotidiene şi nici vreun titlu care să treacă peste câteva mii de exemplare tiraj. Cine vrea să citească un ziar îl cumpără numai pe acela sau deschide sit-ul www.ziare. ro. Cine are computer şi nu are altă treabă de făcut, dă mesaje de defulare şi înmulțeşte forumul. Asta nu înseamnă nimic, fireşte, căci aceiaşi forumişti sunt arondați aceloraşi publicații. Deci, multă singurătate şi puțină opinie; de fapt, sociologii ar trebui să ne spună, în cunoştință de cauză, dacă la noi există aşa-numita opinie publică?! Ca şi societatea civilă şi opinia asta publică ar fi la fel de răsfirată, poate tot sub forma unor găşti, cine ştie. Şi se pare că opiniunea publică apare acolo unde sunt cel puțin un million, nu de exemplare, ci de cititori, adecă audiență, bre! Le Monde-ul nu are mai mult de trii, pa’ su di mii de copii, cu accent pe o, dar e citit la bistrou, la frizer, în bibliotecile publice – există şi în stațiile de metrou –, la doctor şi din mână în mână. A propos, am văzut redacția Le Monde şi când era în Bulivarul Italienilor şi la noul sediu, din Montparnasse, am prietin acoloşa, care a venit şi la noi. Când i-am cerut un exemplar din ziua respectivă – mă rog, de mâine, că este antedatat! – Michel al mieu a cerut voie! Iacă, ziarul este o instituție, care va să zică, dar şi un objet de păstrat şi de pipăit!
La alde noi ziarul e doar simplă bârfă şi suport de rezolvat cuvinte încrucişate, integrame şi mai nou şi mai snobesc, sudokku! Chiar aşa, cum s-or numi ăştia, în limba română standard, rezoşvatori sau rezolvitori, cum erau ăi de pe vremea noastră de la Gazeta Matematică? Aveam un zăpăcit de prof în liceu care dădea o cireadă de probele din gazeta cu pricina şi nu treceai dacă nu te citau cei din redacție la coada revistei! Asta era în clasa a noua, că apoi am trecut la secția umanistă! Şi învățământul era prost, că şedeam în comunismul lethargic şi de cafine!

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg