Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marea invizibilă (XIV)

Marea invizibilă (XIV)

 

— Suntem generația televizorului, Guriță, dar nu ne-am născut toți cu obiectul în casă. Părinții noştri aveau radioul: tata şi nenea Sterie aveau radioul Pionier, Pioneer-ul american localizat; la hotel, la Mangalia, în primii ani păstrători de amintiri funcționa în camere stația de radioficare, cu ora, după-amiaza. Chestia asta a fost prezentă, hăt, până prin anii studenției, când împreună cu Horia Tabacu făceam emisiuni pentru difuzat în cămine, la difuzor, în „Grozăveşti” şi „6 Martie”. Iar primele televizoare naționale aveau cifre, E 47-110, căci înainte erau ruseşti, Rubin şi Temp 6, în timp ce radiourile autohtone produse la „Electronica” aveau alte denumiri, Darclée 3 de exemplu, cu pick-up. Şi, poveşti pe care nu le mai ştiu generațiile actuale, consumul de televizor era un act social-cultural, iar aparatul în sine era o mobilă, cu masa adiacentă. Emisiunile erau urmărite precum casetele video, în sufragerie, cu întreaga familie şi cu vecinii aferenți. Şi emisiunile erau fie filme, fie teatru filmat, fie desene animate cu figuri din plastilină, „Povestiri din Rumelia”, fie reportaje-eseu, fie transmisii în direct, sportive sau varietăți cu public, cu Ima Sumak, alb-negru. Apoi au poposit lecțiile de la tele-şcoală, cea mai bună şi serioasă emisiune a televiziunii noastre, „Tele-enciclopedia”, împănată cu memorabilele voci ale Marianei Zaharescu, ale lui Dinu Ianculescu şi Florian „Moțu” Pittiş, precum şi ancheta jurnalistică „Reflector”. Pe vremea aia televizorul era alb-negru şi programul era prezentat de câte o crainică vajnică şi puțin actriță, care îți intra în casă ca membru de familie. Sigur că astăzi nu se mai poartă aşa ceva, prezentatorii au devenit moderatori, din păcate de-o prostie incalculabilă – nu ştiu carte, nu se pregătesc, nu au un desfăşurător, nu au dicție, nu au spontaneitate, nu ştiu să scrie şi în general sunt analfabeți funcțional. Sanda Țăranu era şi va rămâne şi acum emblema TVR-ului. Uitați-vă, stimați telespectatori, şi la ce şefi a avut instituția după 1990: un academician, Răzvan Theodorescu, apoi Paul Everac, în ciuda lipsei de fotogenie, un scriitor şi un bun gazetar, pe urmă Stere Gulea, pe care nu l-am suferit niciodată şi am şi scris-o, un regizor totuşi, chiar şi Hadji-Culea, mai de mâna a treia spre a şaptea, dar şi ăsta notabil, mă rog, nu neglijabil complet. Au mai fost câțiva vechi amici până când am ajuns la fundul sacului, un securache de nota 6, o provincială din fabrica de salturi săltărețe pe saltele moldoveneşti – ca pârjoalele! – scoasă de un şpicher sportiv local, iar acum un fel de secretară-dactilografă. Desigur, în societatea postmodernă şeful nu trebuie să fie o personalitate, ci un simplu manager, un fel de director executiv. Lui i se prescriu comenzi şi trebuie să le îndeplinească. Fața politică a lucrurilor a luat prim-planul formativ-informativ. Însăşi informația este dată pe canal fie subliminal, fie împachetată în poleiala simplei propagande. Acum pe față, direct, fără nicio ruşine. De altfel, scăderea vertiginoasă a calității oamenilor aleşi sau priponiți în funcții de vizibilitate a scăzut vertiginos, în general şi în particular, de la vlădică până la opincă, din sistemul academic până în cel şcolar şi preşcolar. Familia aia veche, poate şi tradițională pe alocuri cum zice fistichiu o reclamă uşor şugubeață, dar idioată avea grijă de noi, de alimentația noastră, de lecțiile noastre, ne supraveghea la joacă şi chiar – uneori exagerat – ne supraveghea şi anturajul. Suntem, cred, țara cu reclamele cele mai infantile din Europa, sper ca albanezii să fie oleacă mai serioşi, că la bulgari nu ne mai uităm, suntem europeni, ce mai încolo! Bulgarii, care au avut şi ei la o adică tot dinastie nemțească, tot un Ferdinand şi care, după ce ne-au administrat o bătaie straşnică la Turtucaia, au mai ocupat şi Capşa!
— Coane, dar alde Marghiloman sau Titu Maiorescu, să zicem, or fi fost altfel?
— Nu cred, dar atunci nu exista televiziune, nici măcar întunecimea singuratică a radioului. Am citit undeva o pildă dată de un chinez, fireşte, un meseriaş care îi spunea nobilului de-l chemase să-i repare oarece că toate cărțile sunt moarte, fiindcă autorii lor nu mai trăiesc şi nu mai pot să-ți spună ce-au vrut să scrie în ele. Parlamentul australian a adoptat prin anul 2 000 o lege care dădea acces liber la toate informațiile administrației. Aşadar informația nu mai este proprietatea Statului, devine bun public şi el, Statul, îşi justifică astfel comportamentul şi îşi asumă responsabilitatea actelor sale.
— Eu am citit altceva, extrem de adevărat.”Genotipul cultural s-a modificat și ne vine greu să acceptăm asta. Oamenii vor citi tot mai puțin. Funcția asta a lecturii va fi luată probabil de alte sisteme simbolice. Tot aceiași oameni vor analiza tot mai puțin, bazându-se pe stereotipele cognitive căpătate în copilărie și adolescență (ce-ai învățat în școală e bun învățat, restul e vorbărie). Capacitatea de reflecție va scădea în favoarea timpului în care acționăm. Dorința ca alții să ia hotărâri pentru noi va crește pentru că lumea va fi tot mai opacă, mai greu de înțeles și atunci alții vor trebui să o înțeleagă și să o catalogheze în locul nostru. Omul viitorului va fi repetitive şi de aceea nu va iubi originalitatea, ci popularitatea. Numărul și nu unicul este cel care va decide locul unui om în societate (numărul banilor, al cunoștințelor, ba chiar și al like-urilor de pe rețelele de socializare). Nu vom ști să ne asigurăm supraviețuirea (sub cinci la sută din noi se ocupă cu agricultura), altfel decât prin ucidere (să crești animale de companie e numai un efect collateral şi de lipsă de prieteni, principalul motiv pentru care creștem animale este pentru a le mânca). Florarii vor fi muncitorii de la abatoarele botanice. Vom fi tot mai puțin curioși și tot mai mult preocupați de senzații, plăceri care să ne facă să plutim deasupra realității (droguri, sex, mâncare abundentă, băuturi, țigări, furii, îndrăgostiri peste noapte). Toate ne vor duce la un comportament pe care nici noi nu-l vom mai putea explica dar îl vom scuza permanent. Autocritica va fi înlocuită cu o lăudăroşenie defensivă maximă. Va apărea fenomenul izolării. În fața altor oameni, în fața altor fapte, în fața ecranului, în fața tabletei. Care reia de fapt tăblițele din Sumer, dar la ce distanță cogbitică! În curând, realitatea imediată nu va mai fi important, ci numai cea mediată și prelucrată în mediile de informare. Cu cât mai departe se va afla strada, cu atât mai vastă va fi privirea din fața ecranelor. Probabil că până nu dai de fund nu ai cum să începi să te ridici spre suprafață”.
— Cine spune astea toate, că parcă sunt gândurile noastre?
— Un prieten, Dan Stoica, de şade în inima Imperiului, la Viena. Imperiile, chiar dacă se restrâng, se retrag în sine, ca stelele alea care se ghemuiesc înlăuntrul lor, ca găurile negre, îşi măresc masa.
— Şi accelerația?
— Şi. Măcar ca emblemă. Cine nu dă concert la Viena, cine nu cântă pe-acolo, nu există în muzică. Aşa mai sunt se pare şi Moscova şi Leningrad, actualmente revenit la Sankt Petersburg. Ca în modă, Parisul sau Milano, ca-n artă, New Yorkul, ca-n teatru, Londra şi Edinbourg, ca-n vodevil, Berlinul, ca-n film, Coasta de Azur, Venezia sau Los Angeles, oraşele alea însorite unde poți creşte iluzii şi vin bun, că amândouă au nevoie de soare din abundență.
— „Omul vorbeşte singur când devine cărunt”.
— Ce-i asta, o maximă?
— Îmi pare rău, îmi aminteam cu voce tare. Cred că da, o maximă pescuită din vreo carte de poezie. „Pescuită”, cum scriau toți autorii de romane polițiste: „Căpitanul Sacâz pescui o țigară din pachetul de pe masă”. Mă gândesc că meseria istoricului este să reconstituie convingător o secvență de evenimente, să le aranjeze în mişcare şi să se ne spună că aşa arăta lumea de atunci. Sigur, el face un fel de dare de seamă şi de statistică.
— Şi se ocupă de învingători. Literatura ar trebui să se ocupe de învinşi.
— Năiță, iote chiar aşa ai putea termina cartea. Ca o piesă rock.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg