Anul 2023 a fost declarat „anul Urmuz”, întrucât s-a împlinit un secol de la moartea scriitorului și 140 de ani de la naștere (Curtea de Argeș, 17 martie 1883), prilej cu care au fost organizate în țară și peste hotare, numeroase acțiuni prin care opera și viața acestuia au fost omagiate. Dar, nu numai atât. Scrierile sale au fost reinterpretate, pe baza lor s-au scris piese de teatru și romane, s-au organizat expoziții de grafică ilustrând opera, dar, mai ales, căutând a i se surprinde, caricatural, portretul etc, etc. Cum era și firesc, centrul acestora s-a impus a fi orașul de baștină, în care Acad. Gheorghe Păun (matematician, informatician de mare anvergură), un intelectual rafinat, a fost sufletul și inițiatorul unui „Simpozion internațional”, lucrările căruia, cu participare extrem de largă, s-au desfășurat pe durata a trei zile. Dar, premergător, în revista Curtea de la Argeș, fondată și patronată de Acad. Gheorhe Păun, distinsul profesor a susținut o serie de foiletoane prin care evoca nu doar figura ilustrului său concitadin, ci făcea și ample referiri, substanțiale, la multiplele intervenții critice (volume, studii, polemici ș.a.) înregistrate de-a lungul vremii („Sunt un colecționar de antologii ale avangardei literare românești și de orice altceva care are legătură cu Urmuz”). În același an a publicat un volum exegetic, Anul Urmuz 2023 (Editura Biscara, București, 2023), recapitulând în paginile acestuia cam tot ce s-a scris esențial pe marginea operei aceluia care, vorba domniei sale, „face parte din «brand»-ul orașului și județului, României”. Este un volum documentar ce se constituie astfel într-un punct referențial în receptarea exegetică a personalității lui Urmuz, punct la care s-a ajuns azi.
Dincolo însă de această trecere în revistă, evaluativă, a complexității formelor de abordare ale lui Urmuz, pe diferite planuri de înțelegere, demersul dlui. Gheroghe Păun este, mai ales, o recitire și o reinterpretare originală a scrierilor urmuziene, domnia sa dovedindu-se un profund cunoscător și subtil degustător al acestora: „poate acum să înceapă o lungă odisee – poate fi numită și «delir interpretativ» (citat din Eugen Ionescu, n.n. Ct.C.) – parcurgând opera lui Urmuz (câteva zeci de pagini scrise de el, care au motivat însă cam tot atâtea volume despre el, dacă punem laolaltă și articolele, apărute, la modul cel mai propriu, imediat după moartea lui și până astăzi) și căutând… premoniții/previziuni/avertismente. E o întreprindere delicioasă și riscantă, pentru că teritoriul este atrăgător și acaparator, te poate «sugruma», împreună cu logica exterioară cu tot, lăsându-te fără ea… Deși nu e poezie (nu aș trece la gen nici măcar producțiile versificate, cum ar fi celebra fabulă/antifabulă Cronicarii), opera lui Urmuz are, putem spune, o ambiguitate infinită, precum creațiile lirice, se pretează nu unei lecturi, ci unei infinități de lecturi”.
Ca mulți alți critici care s-au aplecat asupra operei urmuziene, și Gheorghe Păun își pune întrebarea (la care tot domnia sa dă un răspuns cât se poate de pertinent și logic): „Se pune, desigur, întrebarea dacă Urmuz era conștient de cea ce face, de efectul scrierilor sale în înnoirea literaturii, a limbajului; cât era critică-revoltă programatică și cât era joc în atitudinea sa?” Și, raportându-se la afirmația lui Nicolae Manolescu: „Este făcut tocmai pentru a mă amuza, eu și prietenii mei”, Gheorghe Păun continuă: „Așa să fie? Poate, la suprafață, dar truda pe text, accentuez cuvântul trudă, combinată cu zbuciumul bănuit în mintea lui Urmuz, combinate și acestea cu cultura sa, ne conving de contrariul, cel puțin la nivel psihianalitic, al unui subconștient extrem de activ și de implicat, care se exprima pe foaia de hârtie cu sau fără «aprobarea» cortexului”. Apoi, demersul interpretărilor este aplicat și subtil: „Urmuz era un gânditor explicit, conștient, care a lăsat, iată, cel puțin 579 de însemnări deloc banale – nu e deci hazardat să presupunem că atunci când își compunea «miticismele» (au fost exegeți grăbiți-superficiali care nu au putut trece dincolo de învelișul de vorbe al scrierilor sale), chiar încifra mesaje pentru cititorii care știau să citească, iar, dincolo de aceste mesaje, subconștientul își făcea și el datoria, ca în cazul oricărui scriitor adevărat./ Să coborâm așadar, pe text și să căutăm «mesaje pentru mai târziu». Mai întâi o temă generală, care mă preocupă, relația, tensiunea de fapt, dintre cetățean și stat (…) Personajul din După fluturi, urcat în copac, nu se poate bucura prea mult, pentru că apar «trei drumeți, care la început i se dădură drept prieteni», dar pretextează că vin «din partea Fiscului» și se apucă «să-i facă tot felul de mizerii»; în final, «comisiunea fiscală», umilită și rușinată, o rupe la fugă, «răspândind pretutindeni, prin sate și orașe, prin munți și prin câmpii, un miros pestilențial fiscal». Mai expresiv nu se poate….”
Analiza personajelor e condusă în continuare, într-o viziune polemică spre actualitatea noastră de azi: „dacă «plebea» e formată din indivizi precum cei care populează scrierile lui Urmuz (nu mai exagerez, punând alături și «milioane de oameni, de muște, de bureți…»), atunci lucrurile sunt și mai rele, mai toate personajele fiind hibrizi mecano-zoo-umani, au cioc unii, chiar dacă «din lemn aromatic» (Grummer), îmbrăcăminte de șiță, ba chiar și un capac de pian înșurubat în spate (Cotadil), un grătar sub bărbie (Algazi) (…) Aspectul mecanoform al personajelor deschide însă posibilitatea unei discuții nu lipsite de rost despre posibilitatea de a-l vedea pe Urmuz și ca un plauzibil profet, împrumut termenul de la Eugen Ionescu, al transhumanismului, ba chiar al posthumanismului. Rămâne de explorat această sugestie”. Este o sugestie productivă în identificarea universului urmuzian cu universul uman posibil într-un viitor al dezumanizării programat-posibil de o anume atitudine politică (corectă?!): „Trăim vremuri – zice Gheorghe Păun – în care absurdul e pe toate drumurile, se generalizează, e tot mai inventiv, mai insistent, a devenit normal. Încâlceala și contradicția au cuprins mapamondul. I-am putea zice urmuzism (…) O întrebare rămâne totuși: seamănă cele două absurduri, cel din scrierile lui Urmuz și cel din realitate, cea de azi și cea de mâine? Mai adânc, ușor diversionistic: chiar este Urmuz absurd? (…) Urmuz a fost înainte-mergător, dar este și mai mult un contemporan al nostru, parcă tot mai potrivit pentru a descrie mersul lumii, ba chiar lumea de mâine”.
Tranșant este comentariul în privința avangardismului lui Urmuz, cel pe care și l-au asumat toate mișcările de avangardă de la noi. Așa încât sunt de reținut disocierile pe care le face Gheorghe Păun în acest sens, ca un veritabil teoretician literar: „Urmuz nu a avut nici o atingere cunoscută cu ideologiile de stânga, cu comunismul, cu Moscova – așa cum mulți dintre avangardiștii români (și francezi) au avut din plin, intrând sub supravegherea «serviciilor» vremii (…) Modernism, avangardism, experimentalism (…) mă rezum la distingerea avangardismului de alte isme asociate, în particular, de experimentalism și de integralism. Avangardismul este asociat cu nihilismul, cu manifestele zgomotoase, cu ruptura programatică, experimentalismul este constructiv, integralismul încearcă aducerea laolaltă a tradiției și inovării, oricât de experimentaliste. Dadaismul (lui Vinea și Tristan Tzara) și suprarealismul (lui A. Breton) sunt mișcări tipic avangardiste, de scurtă durată fiecare, ambele au teoretizat mult și au produs puțin, au rămas la nivel demonstrativ, concurându-se uneori ostentativ. Toate acestea au produs confuzie, disproporția dintre pretenții și realizări a dus la respingere (dacă ne mai amintim și de apropierea avangardiștilor, francezi și români deopotrivă, de comunism, această respingere este și mai de înțeles)./ În acest context (minus atingerea de ideologiile de stânga), a avut de suferit și receptarea lui Urmuz, care nu a fost deloc avangardist, dar a fost revendicat până la mitologizare de către avangardiști, care l-au făcut «modelul lor cel mai autoritar» (…) Urmuz nu este nici comod în sine, pentru că îl solicită intens pe lector, rigoarea internă a textelor lui este remarcabilă, el inovează în cadre clasice, parodiind dinăuntru literatura”.
Demersul în urmuzologie pe care îl întreprinde Gheorghe Păun, recapitulând marile coordonate ale exgezei asupra autorului Cronicarilor, astăzi, aduce o importantă înțelegere polemică a scrierilor acestuia în actualitatea vieții noastre, nu numai literare, și tocmai aici vedem a fi originalitatea interpretărilor domniei sale.