Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marele cutremur și dramele mici. Pe muzică “vintage”

Marele cutremur și dramele mici. Pe muzică “vintage”

Cu un umor care te face să hohotești de râs aproape la fiecare secvență, dar și cu un parfum nițel romantic, noul film al lui Nae Caranfil, “6,9 pe scara Richter”, a fost urmărit atent și cu simpatie de vreo 3000 de spectatori în deschiderea TIFF 2016.
Subiectul este unul cotidian, am putea spune, dacă facem abstracție de elementele excepționale pe care regizorul – și scenarist – le introduce în intrigă. Kitty și Toni sunt căsătoriți de ceva vreme și se mută în casă nouă. Ea e capricioasă, geloasă și obsedată de feng-shui și filosofia zen. El e actor și tocmai repetă pentru un musical. Relația nu mai merge ca la început, iar apartamentul cel nou, dintr-o clădire cu bulină roșie de risc la cutremur, îi dă frisoane lui Tony și alimentează din nou tensiunea de cuplu. În plus, în viața lui apare și un tată care l-a abandonat de mult, cam gagicar și băiat de viață, care e pus să-și trăiască “libertatea” ca un Don Juan. După câteva zile de coșmaruri cu cutremure și crize de gelozie, pare că Tony și Kitty au trecut peste mica lor dramă conjugală.
Ar fi nedrept să intru în detaliile unei intrigi savuroase, de o fantezie pe alocuri dezlănțuită, în care minimalismul satiric se îmbină cu un aer “vintage”, întreaga poveste părând că se petrece într-o realitate cu margini mai largi decât cea cu care suntem obișnuiți. Pentru că Nae Caranfil decupează, de fapt, o felie de realitate, pe care ne-o arată și din care răsar zone necunoscute majorității. De la fin-ironicul portret al lumii artistice, cu invidii profesionale și picanterii personale, la cinismul “trăirist” al tatălui, care marchează cumva granițele realității “verosimile”, apoi până la reveriile muzicale – publice – ale lui Tony sau romanțiozitatea de anii ’80 a musicalului în care el joacă, unde convenția artistică, ficțională, e evidentă și acceptabilă, se edifică un orizont al fanteziei. “6,9 pe scara Richter” e o “fantasy”, nu mă feresc s-o spun, plină de farmec, de firesc, de parfum ușor estompat, un film poate nu destul de incisiv pentru cei foarte tineri, dar cu siguranță provocator de nostalgii pentru generația care a prins conștient vremurile de acum 30 de ani.
Există o justificare sociologică a construcției filmului: melodiile, de pildă, au fost compuse chiar de Nae Caranfil pentru un spectacol de teatru dinainte de 1989, care nu s-a mai jucat; tatăl apărut subit a fost o experiență de viață a unui prieten al regizorului etc. Ele nu fac însă decât să contureze un halou pitoresc pentru intriga cinematografică, pentru că povestea are hazul și harul ei pur și simplu.
Așa cum har și haz au și actorii principali, Laurențiu Bănescu (Tony), Maria Obretin (Kitty), Teodor Corban (Tatăl) și Simona Maria Arsu (Bambi, iubita lui), care joacă absolut natural niște eroi ca toți oamenii, dar cu ceva în plus, cu o amprentă de “nebuneală” care-i face să fie altfel decât toată lumea. Că nici povestea nu e chiar ca una pe care ai auzit-o ieri, ci un pic mai deșucheată.
Alternanța dintre realitate și imaginație, exhibarea obsesiilor, anxietăților și impasului eroilor sunt “marca” acestui film. Verosimilul e ingredientul său de bază, însă condimentele lui sunt glisajul imaginar și manevrele ludice, umorul și micul gust nostalgic pe care ți-l lasă.
E greu să fac o judecată de valoare despre “6,9 pe scara Richter”. E un film plăcut de privit, amuzant de parcurs, care demonstrează încă o dată versatilitatea stilistică și inventivitatea, prospețimea cinematografică a lui Nae Caranfil. Un regizor care, cu fiecare film nou, își asumă un risc, face un pariu. Până acum le-a câștigat pe toate, după opinia mea.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg