Tipărit într-o elegantă ținută grafică, cu unsprezece picturi reproduse din creația plastică a autoarei pe copertă și în interiorul cărții, volumul Deschizi colivii (Napoca Star, 2022) se constituie într-o autobiografie lirică deschisă spre spații de unde eul creativ își extrage esențele și dispoziția sufletească potrivite unor stări spirituale inspiratoare. Avându-și originea nevăzută în sensibilitatea dilatată a ființei poetice dominate de tensiunea unor febrile așteptări, spațiul liric conturat de Maria Pal este cel al interiorității intens colorate de impresia vie a unei realități desfășurate, de întâmplare povestită, unde contemplația, melancolia și solitudinea în fața accelerării timpului biologic fiind doar câteva din înfățișările de scurtă respirație ce se desprind de aici. Creatoare de atmosferă, cu un fin instinct al dozării, Maria Pal construiește spații cu impecabile „caligrafii”, unde voința de a cuprinde și de a spune totul într-o plenitudine firească a simțirii adoratoare se asociază unor multiple căi de interiorizare. Dincolo de varietatea motivelor exploatate liric și a tehnicii propriu-zise, cele aproape o sută de poeme ale volumului Deschizi colivii se supun unui echilibru care, perceput ca reflex al implicării în real, cuprind o mulțime de senzații, de semne ale vieții și ale morții, din ale căror antinomii, uneori greu de închipuit, se naște un fluid dens și inefabil. Susținută de elanurile și patosul exclamativ în fața unei lumi ce i se deschide strălucind de prospețime și varietate de forme, de unde și semnificația titlului volumului, rostirea poetică emană în formule de o mobilitate a pregnanței, în ton cu demnitatea unor straturi reflexive ale lăuntricului și ale devenirii ce iscă schimbări neprevăzute în zonele trăirii și ale identității eului.
Căpătând semnificațiile poetice ale unui limbaj ridicat la un regim de incantație cu tendințe ceremonioase, alteori într-o desfășurare mai degrabă narativă, textele sunt construite într-un stil direct, cu enunțuri scurte și concentrate în poeme compacte, de forma unor tablete organizate simetric pe un tipar geometric de 14-15 rânduri de câte 18-20 de silabe, înlănțuirea lor lăsând să se vadă un traseu coerent, în limitele consistenței sau a relevanței semantice. Construite printr-o astfel de înțelegere a liricii, poemele Mariei Pal își trag substanța și imagistica dintr-o privire asupra unor momente proprii unui traseu existențial, împărtășite direct, cu o sinceritate brutală, ca trăiri ce își definesc identitatea prin imagini pline de fervoare și de o acută senzorialitate, printr-o succesiune de imagini oscilând între reverii fluente, transparente („Adăpostești în suflet crini. Ca-n primăvară, coboară din tăria cerului un soare blând. Apele se dezleagă de ghețuri. Văzduhul freamătă de speranțe. Luminile pășesc alături de tine.”), și descrieri trezind nu o dată sentimentul absurdului („Zilele mor, din ce în ce mai repede, în copacii din fereastră. Se zvârcolesc pe jos o mulțime de nopți nedormite. În zadar deschizi larg ferestrele. Nici una nu pleacă. Doar respirația se umple de flori. De pământul pe unde calcă tiptil un soare umil. Rugurile miros tot tot mai pregnant a recital de clopot. A ghemuire în plâns.” – Îmblânzești), a unui spațiu anxios, în agonie și exasperare: „O noapte de smoală. Un șarpe imens cu ochi fosforescenți. Burdujit de călători. Nu ai unde să arunci un ac. Aerul te strânge de gât. Întunericul defilează pe la geamuri. Cu forme contorsionate” (Cobori).
Apar motive lirice noi, unde reflexivitatea e mai apăsată, iar atitudinea generală e pătrunsă pe alocuri de o undă a gravității temelor mari, cu efecte în ordinea expresivității și a semanticii poeziilor. Fără accente neapărat de disperare, o molcomă și îngândurată acceptare a declinului începe să cuprindă și versurile din Bandajezi („Cobori și urci doar pe brânci. Limitările din jur se rezolvă încoadă de pește. Te hrănești cu căderi și himere. Stranii deșteptări îți servesc mereu adevărurile lor. Aflat în derivă, universul intră-n crepuscul.”), ca treptat sentimentul târziului să domine aici afectivitatea poetei, alertându-i memoria și adâncindu-i nostalgia, cu vagi accente de speranțe: „Deodată înfloresc spini. Cu nepăsarea răului ce hohotește-n somnul pietrelor. Au semințe precum cele căzute din floarea soarelui. Și iau urma celui rănit. Îl bandajează cu blândețea iubirii. Fără teamă de-o nouă rană”.
Asumându-și libertatea desprinderii de enunțul prozodic tradițional, autoarea preferă clasicelor structuri prozodice comunicarea stărilor sufletești printr-un cumul compact de enunțuri scurte, rostite ferm, prin verbe la persoana a II-a singular, de sedimentări ceremonioase sub forma unor poeme în proză, unde, dincolo de vibrația pur afectivă a desenului, universul rezumat este structurat coloristic într-un discurs plastic ilustrând, într-un elan inspirat de libertatea creatoare, vocația de a simți pentru lucruri care de obicei nu se simt: „Pe toate șinele, zace soarele sfărâmat. Privești neputincios. Înmoi degetele în nori și desenezi tunele. Cât mai multe. Pentru toate trenurile. Când va ploua, vei muta și plânsul alături de ele” (Devii). Adoptând acest tip de retorică, Maria Pal ne îndrumă spre stări contrastante ale eului, spre un fond luxuriant de cuvinte, întru totul remarcabil prin aspectul plastic, decorativ, vibrant sunător, cu suave plutiri și restaurări ale atmosferei scutite, în fragilitatea sa, sau de imagini ce includ o subversivă tensiune a existenței, cu notații expresioniste impunând imaginea unor spații devastatoare, minate subteran de neliniști, nostalgii și contorsiuni sufletești: „Defilarea eroilor te prinde la mijloc. Treci dintr-o disperare în alta, cu zbuciumul cu care-ai dezgolit un zeu dintr-un munte, doar cu ciocanul și dalta. Nici un semn de scăpare. Trișorii își întind zarurile lor. Nici un scrupul. Un miros de grindină te amețește” (Rămâi).
Prin acumulări de astfel de ipostaze ale vieții, cele aproape o sută de poeme ale volumului Deschizi colivii se supun unui echilibru care, perceput ca reflex al implicării în real, cuprind o mulțime de senzații, de semne ale vieții și ale morții, din ale căror antinomii, uneori greu de închipuit, se naște un fluid dens și inefabil. Limbajul e frust, încărcat de realitatea imediată, în limitele consistenței sau relevanței imagistice: „Fără nici un regret, zăvoarele uită de frică. Greierii năvălesc fericiți. Șoaptele florilor se lasă uitate prin casă. La fel ca poemul ce nu mai locuiește într-o lacrimă. Doar în lumina purtată de-o șoaptă. De-o adiere mângâietoare de vânt” (Ascunzi). Beneficiind de această sensibilitate „ultra-realistă” (Marian Papahagi), poeta înregistrează tensiuni care ating maximum de intensitate: „Univers necunoscut. O forță delirantă răsucește totul. Fără nici un răgaz. Pleosc! Pleosc! Se-aude câte un clipocit. Apar sfere cu mișcări stranii. Priviri ca niște fierăstraie abia ascuțite. Gânduri se prăvălesc în tăișuri. Un frig în jur fără capăt. Presimțiri cu tentacule. Precum niște furtuni neprevăzute” (Desprinzi). E vorba de un mod al rostirii, în care, asociate discret notației, reflecțiile din finalul fiecărui poem capătă semnificațiile unei angajări pregnante, în directă și discretă comunicare cu o anumită persoană, cu consecințe vizibile în conturarea unui peisaj lăuntric febril și expresiv, în ipostaze mai deschise și mai colorate afectiv, unde eul liric vibrează la vitalitatea conținută a naturii, cu pulsații lăuntrice ce trec dincolo de imagismul frust: „Din plânsul tău adânc te cheamă o primăvară. Cu stele ce șoptesc timid cuprinse într-o salbă. Cu ploi ce cântă și-nconjoară. Cu buchete de soare și fragi ce clatină cădelnițe în văzduhul cel mai înalt. Devii ușor, mai ușor decât ceața ce pleacă fără nici o grabă-nspre nori. Singurătatea dansează cu sufletul pământului” (Dansezi).
Supuse unor asemenea matrițe stilistice, enigmele firii își revelează o latură de blândă intimitate domestică: „Fără nici un regret, zăvoaiele uită de frică. Greierii năvălesc fericiți. Șoaptele florilor se lasă uitate prin casă. La fel ca poemul ce nu mai locuiește într-o lacrimă. Doar în lumina purtată de-o șoaptă. De-o adiere mângâietoare de vânt. O lumină de opal multicolor dansează cu zburdălnice amiezi. Aripile se pierd în azuriu. În frunzele cu trup de smarald” (Ascunzi). Este vorba, în fond, de un tip special de receptare, prin care, atrasă de nenumărate stări de spirit și stări de poezie, „pictorița” ajunge spre final la un constant și voalat îndemn la reflecție, actul plastic vizând mai adeseori imaginea unei civilizații, a cărei existență echilibrează realitatea în ansamblul ei.
În linii generale, poemele din volumul Deschizi colivii se configurează prin intuiție și prin sensibilitatea de a reține semnificațiile unor experiențe fundamentale, Maria Pal înfățișându-se aici în ipostaza atât de cunoscută din alte creații ale sale ca o voce lirică plină de sensibilitatea unei armonii în descrierea stărilor de nostalgie, cu un scris delicat și seducător, ce corespunde tuturor cochetăriilor feminine, cu un stil desfășurat în structuri de evidentă expresivitate