Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Maria Pal şi „calmul înserării”

 

 

Maria Pal
Noapte în oglinzi
Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2015

Prodigioasă şi sprintenă în idei poetice fecunde, modelate de o sensibilitate meditativă, Maria Pal şi-a construit cu perseverență şi grație intuitivă un univers liric situat în raza oglindirii tainelor ontice sub forma unor cugetări hrănite abundent de ceea ce poeta însăşi numeşte nesomnul metaforei. Itinerariul livresc parcurs în 16 ani de creație (18 volume de versuri) mă îndreptățeşte să văd în Maria Pal o poetă sensibil afiliată tendinței de conceptualizare a discursivității motivelor din lirica feminină. Conceptualizarea vădeşte un scut, o formă de detaşare față de eul emoțional, insinuat impersonal în discurs. Şi cu toate acestea, câtă revărsare de reflecții gnomice caligrafiate subiectiv! E muchia îngustă pe care glisează poetizarea.
Cu dezinvoltura ce o caracterizează, Maria Pal supune atenției o altă „carte răsfoită de vânt”: Noapte în oglinzi (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, colecția Şcoala ardeleană de poezie). E prefigurată aici, din titlu, direct şi necruțător, cunoaşterea de noapte reflectată în dantelăriile versurilor. Nucleul care porneşte periplul oglindirii este „interogația golului”, a vidului existențial. Aluzia ironică, la noaptea îndepărtat macedonskiană, din opera lui Ion Caraion („Mă-ntorceam de la propria mea înmormântare…”) aşezată ca moto, joacă rol de pătrundere în imaginarul poetic străjuit sever de umbrele „îndrăgostit(e) de noapte”. Tonul devine elegiac, viziunea încețoşată. Se declamă şi se deplânge fragilitatea ființei, glosând tânguitor între durată şi stânjeneală: „nemişcat sub grindină ca o piatră de granit/ stingher ca butucul lângă stiva de lemne” (Pentru mine). Atins de spirit dubitativ, eul liric oscilează între poemul văzut ca „rană pe suflet” sau „balsam”. Dar poeta nu dă glas amăgirilor: „poezia nu mai este un colac de salvare/ prin oceanele răzvrătite/ ci sabia lui Damokles” (Vei constata). Valuri de constatări, în acelaşi regim tragic, se instalează în curgerea versului, alternând tonul elegiac cu acela de rugăciune retoric împletită cu solilocviul solitarilor mântuiți. În acest tablou epurat de iluzii, nu neapărat sumbru, cât luminat de luciditate, numai singurătatea rămâne un „diamant şi pe tărâmul umbrelor”. Trecutul şi Prezentul se privesc fix, scrutător, dezamăgirea în fața minunilor lumii instalează în suflet teama, neliniştea metafizică. „Oglinda voluptoasă”, scăldată cândva în culorile amiezii, e răsucită spre noapte. În ea nu apar stihii, ci întrupatele simboluri ale trăirii înțelepțite, trecute odinioară prin cuibul flăcărilor. Timpul însuşi e împietrit/ înțepenit în prezentul ingrat, absurd, ca la Beckett, „viitorul s-a împiedicat ieri”, „cuvântul devine tăcere”, poetul nu face altceva decât să înşire „pe hârtie cu slova ştiută monografia tăcerii”. Această călătorie celiniană la capătul nopții aduce pe albul hârtiei şi alte constatări, la fel de amare, transcrise fără edulcorări desuete, de unde virulența exprimării: „nici lintița de pe baltă nu-i mai spornică/ decât întunericul bulucit în cărți” (În neştire). Deznădejdea e totală şi impasul de neocolit: „viitorul ți se pare trecut” (Ignorat) sau „noaptea mai neagră ca oricând poposeşte în sufletul tău/ mototolit de toate mizeriile/ zadarnic încerci numărul de la urgențe/ el sună mereu ocupat/ oricum de mult nu mai salvează nimic şi pe nimeni” (Oricum).
Maria Pal reuşeşte să impresioneze cititorul prin acest răsfăț melancolic, duios şi alinător în sonoritatea cuvintelor, de unde o anume tandrețe resimțită ca sapiențială oglindire a trecerii spre marea taină a nopții eterne. E o pregătire şi o provocare. Un memento mori în care cuvântul „te citeşte” fără emfază de dincolo, din afara spațiului mundan cunoscut. De aceea poeta operează cu noțiuni abstracte, însuflețindu-le în imagini pilduitoare, elocvente. Retezarea oricărui avânt îmbracă haina dezolării:
„ultima pasăre din stolul tău/ a murit înainte ca noțiunea de zbor/ să fie începutul văzduhului” (Acum). Motivul oglindirii primeşte valențe multiplicative, lărgind conținutul semantic, în ciuda insinuării neîncrederii în cuvânt: „într-un peisaj pustiit picotesc de spaimă cuvintele/ ca nişte putrede fructe pe crengi/ nici o privire de complicitate între oglinzi/ calmul înserării se învârte pe aceeaşi notă/ ca un disc uzat” (Nici o privire). Calmul acestei înserări este duhul ce răzbate din fiecare poem al volumului discutat. E un dulce regret mărturisit firesc într-o retorică impecabilă, perfect adecvată conținutului de idei.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg