zahăr ars

îmbrăcat în zahăr ars din cap până-n picioare

mă lipesc de pământ

ca o flegmă scuipată din neant

pe firul ierbii meditând

printre oarbe anotimpuri

nisipul se leagă de lumină

îngerii moi se serbezesc în somnul tăcerii,

iar timpul ecvestru nechezând

își leapădă copitele în rugină

lăsând în urma deșteptării

secunde clocite

sub brațul de ciumă

tendințe

în această primăvară

încolăcită în sângele luminii

se poartă în suflet melancolia ca o povară,

sub pleoape valsul lasciv al polenului,

iar în urechile tăinuite cântul verde al ploii

ce se preface în pasăre de foc

curgând

clopot

clopotul crud de dimineață

frânge lumina din soare

înainte de strigarea

sufletului

către moarte

Stewardesă

în acest moment sunt stewardesă

pe avionul de hârtie făcut din ziarul New York Times

nu știu engleză că nu mi-a plăcut de regina Angliei,

nu mi-au plăcut verbele neregulate și nici past perfect continuous,

dar totuși mă descurc cu limba poeziei:

toate cuvintele sunt rugate

să-și pună centurile de siguranță!

Urmează un zbor lung și cu denivelări aeriene

țineți-vă bine de punctul semnului de exclamare,

așezați-vă teama sub peruca lui Barack Obama

ce am desenat-o prostește în timp ce mă uitam la filmul

Gone With the Wind

și strigați: nebunie, nebunie, nebunie!

Ne spargem ca nucile în gheața de la Polul Nord

și grațioasa cădere

ne zidește în iarbă

poemul epitaf

Urlet existențial

privește zâmbetul luminii

cum sărută borcanele goale

puse pe gard să se scurgă de apă

rătăcitor prin valul amiezii

fumul valsează lovind depărtarea

cu copitele de cenușă

încearcă să prețuiești tot ce a fost

până acum neînsemnat

iubește urzicile și lasă-te mângâiat

de frunza lor atât de aspră

urlă și urlă de durere

și spune că exiști doar pentru a mai vedea

o singură dată dincolo de cele neînsemnate

minunile lumii latente

copilul

odată mi-am făcut un copil: era mic, dulce și nevinovat,

l-am așezat în pat ca pe o bucată de carne macră

& l-am alăptat în fiecare seară cu cuvinte

învățate la poartă

primul cuvânt n-a fost „mama”, ci a fost altul,

mai duios, care nu se poate spune

într-o poezie ca aceasta

dar să fiu mai explicit (după ce m-a binecuvântat cum trebuie)

am luat copilul & l-am înfășurat într-un ziar cultural,

apoi l-am aruncat la gunoi, fiindcă nu voiam să-l ucid,

căci era atât de drăguț, chiar dacă m-a înjurat ca la carte

și l-am dus la pubelă & de atunci nu mai știu nimic de el –

poate acum e un geniu în informatică în SUA ori Canada,

sau poate l-au mâncat câinii

(asta nu mă mai privește fiindcă mi-am

pierdut discernământul cuvintelor)