Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marian Popa – 80 – Un edecar (I)

Marian Popa – 80 – Un edecar (I)

 

 

„Fără Istorie n-aş fi deranjat pe nimeni”

 

 

Neprotocolar, polemic, temut pe când era un nume activ, incomod, făcându-şi „ucenicia” la Luceafărul barbist şi apoi colaborator vioi, cu pauze, însă, la Săptămâna, robust (ca fost rugbyst), cu disponibilitate ludică, scriind în răspăr, plecat, în 1986, din țară printr-o decizie dramatică, Marian Popa, câştigând rapid notorietate, contestat cu înverşunare (oarbă, uneori), trebuia să-şi înfrunte legenda, limpezind o inconfortabilă „imagine aproximativă”. I-a dat o mână de ajutor Marius Tupan, provocându-l la mărturisiri (vezi Avocatul diavolului, Fundația Luceafărul, Bucureşti, 2003). Iar voința de a scrie o Istorie a literaturii noastre, „cu materialul clientului” (avertiza) a pus confrații pe jar, developând chestiuni tabuizate şi „bizarerii determinate politic”, angajând seismologia literară.
Cu elan / orgoliu proletarian şi mentalitate de boy-scout, cu naivitate sportivă şi „memorie de computer”, fostul muncitor la Autobuzul, cu studii liceale la seral şi soldat în termen la Someşeni-Cluj (doi ani, cu „armată pe răzătoare”), urmând filologia „din întâmplare”, recunoaştea „bafta istorică” a generației sale. Nu s-a simțit totalizat, chiar dacă venea, ca „fiu al unei spălătorese” (n. Rapolti), cum amintea ostentativ, dintr-o epocă totalitară deghizată proletar, acuzând, desigur, frustrări materiale. Şi ajungând, fără a se elibera de „efectul Rahova”, la Luceafărul, chemat de Ion Dodu Bălan şi expediat, mai apoi, la Köln, în toamna lui 1983, ca lector de românistică (chiar Gastprofessor), beneficiind de linişte („aproape o sinecură”). Ceea ce, desigur, a favorizat împlinirea unui program. Critic harnic, de mare travaliu, ironist incorigibil, sardonic, anafectiv, luptându-se cu un „munte de fişe”, el a purces, cu ton rece, la o cercetare cvasiexhaustivă, urmând impetuos, consecvent, cu rigoare demonstrativă, matematizantă, cu ofensivitate şi militantism, premisele, subminând orice morgă. Fiindcă Istoria literaturii române de azi pe mâine (vol. I-II), tipărită la Fundația Luceafărul (2001) şi reeditată (Editura Semne, 2009, versiune revizuită şi augmentată), se vrea o proiecție „structurată anagogic”, inventariind, ca studiu tipologic, trei tipuri de fapte (permanente, repetabile, noi) şi înțelegând operele, din unghi ideopolitic, ca „celule ale unui corp unic”.
Operă de temperament, Istoria malițiosului Marian Popa (n. 15 septembrie 1938, București), ambalată în două volume borțoase (vorba unui cârcotaş), descriptivă, „burduşită de informație” a iscat un previzibil scandal, taxată ca „diversiune securistă”, porno-critică. Oricum, o carte-şoc. Din unghi sociologic, vom observa că reflectoarele s-au mutat înspre spectacolul recepției. Vrem – nu vrem, acest efort sisific devine – recunosc criticii oneşti, neconfiscați de orbul geloziei – „un reper pentru multe discuții” (cf. Al. George).
Cu fibră de pamfletar, Marian Popa a stârnit, inevitabil, polemici şi a dovedit, repetat, un sarcasm ireverențios. S-a angajat în războaie cu grafomanii şi „a dispărut” brusc, refugiindu-se ca bursier în Germania. Are o certă vocație ordonatoare şi disponibilitate experimentală (a se cerceta oferta romanescă); dar şi o izbitoare mobilitate şi tenacitate, impresionând prin capacitatea de cuprindere şi parada de informație. În fine, să nu uităm spectaculoasa sa biografie; trecutul său „săptămânist” n-a fost uitat, deşi Dan Mănucă denunța tocmai „o amnezie stupefiantă”. Dincolo de toate acestea, causticul şi harnicul Marian Popa ne oferă surpriza unei reveniri şocante, intrigând pe unii, entuziasmând pe alții (cazul lui Marius Tupan care, realmente, s-a bătut ca acele masive volume să apară la Fundația Luceafărul). Să fie ele doar „un Babilon geometrizat” (cf. N. Coande)? Seria reproşurilor porneşte chiar de la titlu, neserios – după unii combatanți. Să ne reamintim că autorul, un băşcălios, risipind vorbe acide, probând, însă, gustul sintezelor, se amuză creionând caricatural un tablou de epocă. Ar fi vorba de o lectură inadecvată, după noi, dacă – seduşi sau oripilați de titlu – n-am descoperi că e vorba, totuşi, de o întreprindere serioasă şi am plonja într-un eseism voios, ignorând intențiile semnatarului. Interesat de culise, venind din „familia” lui Eugen Barbu, Marian Popa dezvoltă, de fapt, o viziune romanescă, cu vervă pamfletară şi apetit cancanier. Istoria literară, ni se sugerează, poate fi citită şi ca suculent fenomen epic, de unde şi abundența indiscrețiilor. Anecdotica se insinuează masiv, dar ea trăieşte, să notăm, într-o severă ramă socio-politică. Şi, astfel, invocăm reproşul esențial (nedrept) cu care a fost întâmpinată această Istorie, alternând dispoziția pamfletară cu paginile aride, tributare unui comentariu sociologizant, pitit după titluri şocante. Fiindcă asta s-a spus, depreciativ, din vârful buzelor, despre Istoria lui Marian Popa: că ar fi politizată. Dar poți scrie despre intervalul comunist uitând presiunea politicului sau dezinteresându-te de context? Dimpotrivă, meritul lui M. Popa – analizând acribios acest segment literar (23 August 1944 – 22 decembrie 1989)w – e că nu s-a refugiat în apolitism (observa tot Al. George). Nu vom avea, aşadar, o înşiruire de titluri sau un pomelnic de autori, fără a fi scotocit arhivele şi a interoga contextele, sensibile la bruiajul ideologic. M. Popa cercetează minuțios totul şi descrie cu voluptate plenarele, congresele şi consfătuirile, analizează directivele şi presa de partid, în fine, ne reaminteşte că subordonarea față de o doctrină politică era inevitabilă, ea instituind în epocă valori funcționale, decanonizate rapid, îngrăşând cimitirele literare după „magnificiența potemkinistă”.
Dar însuşi intervalul pomenit, străjuit de evenimente politice, marcând istoria țării (şi, inevitabil, a literaturii) prezintă fracturi. Liberalizarea anilor ‚60 este o realitate, provocând o explozie literară, vestind ieşirea din somnul dogmatic şi negurile proletcultismului. S-au ivit atunci, pe fundalul unui „fenomen grav de diacronie” (zic analiştii) nume noi, adolescentine, împrimăvărând poezia, îndeosebi şi, bineînțeles, au fost recuperați scriitori importanți, trecuți la index în vremea bibliotecilor sigilate. Critica acelor ani a dobândit „o anume onorabilitate” şi a încercat, meritoriu, salvarea estetică, în pofida corsetului comunizant. A fost, ne reaminteşte exegetul, o epocă de mare glorie pentru literați (nu şi pentru literatură), literatura programată, supusă sovietizării (în prima fază), suportând „modelarea totalizantă utopică”, vestejindu-se iute, respectând severe comandamente de partid. Au fost „unşi”, în mare grabă, scriitori, sub presiunea coruptivă a mediului politizat. Cercetând grijuliu contextul, în criză de supraproducție, Marian Popa e îndreptățit să observe că astfel de persoane, neformate artistic, tarate moral, deficitare ideatic, supralicitate, nu puteau rezista, motiv pentru care epoca a jonglat cu valori fluctuante. Pe bună dreptate, autorul „descoperă” trei etape în acest interval: cea stalinist-jdanovist-kominternistă, cea dejistă (vestind, înspre final, dezghețul) şi cea ceauşistă, provocând – după o scurtă relaxare ideologică – o restalinizare cu iz balcanic. Pricină pentru care şi scriitorii s-au înnoit; evoluția lor, comentează sarcastic M. Popa, îmbracă „permanențe diferite” şi oferă fațetele „cel puțin a două personalități” de căciulă, uneori schizoide. În funcție, evident, de epocă, fază, moment. Deoarece, notează sec M. Popa, ideile, faptele, fenomenele au fost plurifuncționale. Şi istoricul, înhămându-se la această trudă, încearcă să le descifreze. Rămâne el „sclavul formației sale comuniste” (cum ne asigură Al. George)? Adică e un om al epocii sale, asta urmând să „explice” acele deformări sau „zglobii aberații”, dibuite de comentatori? Exista o altă pepinieră de cadre (scriitoriceşti)? Mecanismul totalitar nu se juca când era vorba de disciplinarea literaturii, înghesuind-o în țarcul ideologic. Refluxul liberalizării a însemnat strângerea şurubului. Ca dovadă, ediția a II-a (1977) a faimosului Dicționar întocmit de Marian Popa suportă o „cumințire”, în pofida temperamentului rebel, cunoscut şi recunoscut, al criticului. El propune, larg desfăşurat, un punct de vedere în Istoria sa. Primul ei merit e că există, într-o cultură care geme de abundența Istoriilor orale, încropite de marii strategi de cafenea, guralivi şi cârcotaşi. A doua chestiune priveşte ceea ce criticul în cauză numeşte „reglarea perspectivei”. Pe acest teren, fireşte, se poate discuta şi obiecta, fiindcă, fără liberalism şi pluralism, nu există critică.
Să pornim, aşadar, de la titlu. El dă cu tifla, s-ar zice, celor care se hazardează să propună Istorii „exacte”, oferind, chipurile, adevăruri definitive. Peste efortul lui Marian Popa se întinde, dimpotrivă, surâsul relativismului. El nu e ambalat de furii revizioniste şi priveşte valorile (câte au fost, cum au fost) în funcționalitatea lor şi, neapărat, în chenarul epocii. Acel „de azi pe mâine” expediază în derizoriu pretențiile trufaşe ale unor exegeți, încrezători în infaibilitatea unor judecăți; dar avertizează şi asupra perisabilității literaturii, în cazul de față fiind vorba de producția abundent – propagandistică, îndeosebi, iute clasată şi de-clasată, euforic întâmpinată şi înmormântată la scurtă vreme. Or, Marian Popa scrutează cu luciditate intervalul şi nu se îmbată cu apă rece. Convins de relativitatea actului critic (în sens evaluativ) şi cum „cărți fără titlu nu se pot imagina”, Marian Popa ar fi optat, bănuim, pentru nedefinitiv. Precizările autorului spulberă, însă, o atare supoziție; „de azi pe mâine” vrea să însemne completări sub raport informațional. Şi „numai informațional”, subliniază apăsat criticul, acceptând prezența unor erori corijabile, „jocul actualizărilor şi amneziilor sistemului programator”, presiunea lui coruptivă, dar şi simetriile politizării (servilism / opoziționism), amestecând istoria vieții literare cu examinarea evoluției formelor estetice, pendulând, astfel, între picanterie argotică şi prețiozitate tipologică.
În fond, Marian Popa îşi dezvăluie, cu răceală autoscopică, strategia. Dacă lecturile sunt variabile în timp, operele sunt constante. Iar literatura unei epoci rămâne „parte integrantă”, cu autori „umflați”, glorificați, „funcționalizați politic”; de unde imposibilitatea esteticului pur şi necesitatea „reglării perspectivei”. În fine, orice Istorie, vehiculând termeni stabilizați şi definiții pervertite, ne face părtaşi la o „detracare noțională”. Iar Istoria lui Marian Popa propune un ciudat aliaj între naționalismul hard şi relativismul ironic, purtând o pecete temperamentală. Ironic „din fire”, cu voință experimentalistă, nicicând „prea agreat”, semnând foiletoane agresive, în pragul insolenței, Marian Popa (zis şi Tigrul) ar fi, zicea Fănuş Neagu (în Cartea cu prieteni, 1979), „singurul om care cântă c-un ghimpe la chitară”; critic „fără căință”, autorul Comicologiei „face parte din asperitățile vieții”. Risipa de bârfe, pletora anecdotică au iscat reacții temperamentale şi, inevitabil, excese; controversată, boicotată, aneantizată (oral), Istoria sa este rodul unui mare proiect. Fiindcă Marian Popa se vrea un Candide cu armă, îngrijind – precum eroul voltairean – propria-i grădină. Tot ce a făcut, începând cu Dicționarul din 1971 (apărut, de fapt, în 1972), suplimentat în ediția a II-a cu aproximativ 500 de articole, vestea, nu doar cantitativ, iminența unei Istorii. Ceea ce nu înseamnă absența unor erori de informație (biobliografice) sau a celor de „proporționare” (dar are cineva un talentometru?). Ştim prea bine că acest circuit al informațiilor false, preluate fără control, arareori poate fi stopat prin restabilirea adevărului. Figurile epocii (toboşari au ba) defilează, iar autorul ne previne (într-un Avertisment ignorat suveran de comentatori) că pentru cel / cei a căror activitate se întinde pe mai multe decenii, el va reține „momentul care l-a / i-a manipulat cu maximă eficiență”. De unde prezența fragmentată a scriitorilor, compromițând ideea de succesiune. Şi, să nu uităm, pricină de scandal, imputându-i-se semnatarului că n-ar avea simțul cronologiei. E drept, tratamentul diferențiat nu e o inventată sursă de conflict, ci chiar o injustețe, o acuză care stă în picioare. Şi nu credem că ar fi vorba de o „oscilație umorală”, ci, mai degrabă, de faptul că autorul n-a avut acces la toate volumele postdecembriste, ivite târzior (cenzura intervenind interdictiv), dar comentate (unele) printr-un gest restitutiv, trimițând la momentul redactării. Acele „scrieri doveditoare”, ulterior tipărite, pot fi semnalate şi Marian Popa va opera, credem, corecturile care se impun, eliminând suspiciunea „variației libere” a acestui criteriu, trezind atâtea nemulțumiri. Comentată (în multe cazuri) pe necitite, hrănind apetitul bârfitor şi întreținând supărările zgomotoase ale unor autori, Istoria lui Marian Popa a fost, indiscutabil, un eveniment editorial.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg