Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Marian Popa – 80 Un edecar (III)

Marian Popa – 80 Un edecar (III)

Ignorată de unii, considerată o carte ratată de alți „binevoitori”, Istoria lui M. Popa este o uriaşă provocare. După atâtea proiecte anunțate la crâşmă de guralivii literatori, M. Popa, „pe tăcute”, a croit o Istorie. Era el cel „îndrituit” să o scrie? Răsfățându-se, punând la capătul anevoiosului drum o asemenea întrebare, el şi-a suflecat mânecile şi a purces voiniceşte la treabă. Este câteodată trădat efortul de obiectivare? Să recunoaştem, însă, că Marian Popa desenează profiluri credibile, alternând puseele amicale (cazul lui C.V. Tudor, oficiind în „reduta” Săptămânii) cu execuțiile pamfletare. Şi, cu spor cognitiv, tematizează, angajând discuții serioase, obstrucționate, de regulă, aruncând în luptă argumente solide. Iată, de pildă, chestiunea poeziei patriotice, utilizând „antiteza aranjată”. Pornind de la exemplul vadimist (cel postcenzurat, cu Saturnaliile, în 1983), depăşind ilustrativismul, adăpat la tradițiile naționaliste, M. Popa deploră ofensiva veleitarilor (acea „oaste voioasă de cobzari”, cum se rostea, cândva, Geo Dumitrescu), impostura pragmatică, clişeele genului, alimentând industrios maculatura patriotardă. Excelentă e, însă, angajarea discuției în contextul mondialismului „generos”, al presiunii marilor naționalisme, al incapacității de inovare ş.c.l.
În fine, dacă „bonzii” noştri literari nu se învredniciseră la o asemenea ispravă (remarca sarcastic Al. George), după utilul Dicționar, încercând, acolo, o meritorie obiectivare, Marian Popa a dat la iveală o pasionantă şi epuizantă lucrare, acceptând surâsul relativist. Hrăneşte ea doar curiozitatea joasă? Reproşul, răspicat formulat de unii „esteți”, nu stă în picioare. E drept, Istoria lui M. Popa culege lacom informații aluvionare, foloseşte stilul aluziv şi execută radiografii nemiloase, cercetează culisele miasmatice, plăteşte polițe, inventariază rupturile şi reciclările (judecând operele în contextul vremii, urmând docil sau deviind mascat de la „linia” Partidului), înregistrează situații şi nominalizează valori. Autorul scrutează sarcastic fluctuația valorilor poziționale (relaționale). Nu întotdeauna cu lecturile la zi, M. Popa s-a înhămat la un efort sisific şi, din fericire, şi-a isprăvit proiectul, încheind o lucrare impozantă. Regretabil e că această paradoxală Istorie, de suculentă picanterie, conjugând precizia şi grobianismul, chiar „alchimia de hazna” (cf. Dan C. Mihăilescu), aruncă o nemeritată umbră asupra cărților sale, numeroase, vaste, erudite, definind, în termeni camilpetrescieni, un muncitor intelectual. Ca ludic malițios, cum l-a văzut D. Micu şi „organizator de semnificații” (cum însuşi pretinde), Marian Popa a „executat”, scotocind culisele şi explorând o materie magmatică, o Istorie umorală, forțând ecoul public. Dar palmaresul său impresionează. Să amintim că Marian Popa, în chip de comparatist, a propus, factologic-compilativ, cărți grele, începând cu Homo fictus (1968, despre poetica personajului literar), titluri cerând un uriaş volum de muncă, consultând o bibliografie imensă. Spirit curios, explicitant, cu voluptate teoretizantă şi exces terminologic, el discută savant, exhibant-ironic, lansând, de regulă, judecăți „categoriale”, despre Modele şi exemple (1972), Forma ca deformare (1975) sau Călătoriile epocii romantice (1972, fructificând teza de doctorat). Şi Comicologia (1975) era o demonstrație de erudiție, colecționând idei şi teorii despre comic şi hilaristic, căzând în citatomanie, ordonând munți de fişe. Monografia dedicată lui Camil Petrescu (1972) descrie „pe larg” substanțialismul, în timp ce Viscolul şi carnavalul (1980) se ocupă de proza fănuşiană. Dicționarul de literatură română contemporană, în cele două ediții, examinează – ca instrument de mare utilitate – fenomenul literar postbelic, sortit altor retipăriri, cum se credea, anunțând Geschichte der rümanischen Literatur (1980). În fine, Competență şi performanță (1982) se voia o culegere eseistică, deschizând noi piste interpretative, criticul deambulând pe o largă arie referențială.
Proza, subjugată de o inteligență critică în alertă, de tensiune ludică, îi dezvăluie, începând cu La un colț de cotitură (1964), inclusă în „tetrameron”, temperamentul flegmatic, mimând candoarea. Primul său roman, pornit dintr-un imbold polemic, fals-„sentimental”, Doina Doicescu şi Nelu Georgescu (1977), a avut parte de lecturi inadecvate. Colecționar de locuri comune şi situații-standard, prozatorul-teoretician, interesat de experimentalism, a împins – paradoxal – respectul zeflemitor pentru convențiile romaneşti (aici: tipicitate, personaje-funcții, interşanjabilitate) în absurd, ilustrând (voit) „literatura ca manufactură”; oferind, scria Dan Culcer, un „obiect artificial”, inventariind stereotipurile într-o demonstrație rece, sub cupola neutralismului. Şi în alte proze, încredințate, îndeosebi, revistei Vatra, descoperim, precum în Situația (nr. 8/1978), predilecția pentru texte autoreferențiale, fără mesaj. Iar romanele care au urmat, fie colecționând însemnări „de voiaj” (Călătorie sprâncenată, 1980) sau excelând prin deriziune (Podul aerian, 1980), consfințesc pornirea băşcălioasă sub rictusul seriozității, autorul fiind un ludic malițios, „ironic prin fire”, cum se recomanda. Dacă Soldații albi, soldații negri (cu titlul inițial Haide la lupta cea mai mare) fusese interzis în 1985, ineditele, prelucrate computeristic (câteva romane polițiste, piese de teatru şi un jurnal, Mein Dampf, ca nostimadă a „magnificenței epocii”), aşteaptă.

*
Vorbind la Iaşi despre Dicționarele literare româneşti în contextul criticii şi Istoriei literare, Marian Popa făcea, în 1979, observații curajoase, afirmând că literatura socialistă, sub patronajul ideologiei unice şi a „certitudinilor politice”, „liniştitoare”, traversa „o epocă de dicționar”: cu date „stilizate”, asigurând convenabilitatea, cu explicații suspendate şi perioade anulate, cu autori „curați”, evitând, astfel, Istoria. Or, spre deosebire de dicționare, înțelese drept „colecții de entități”, adunând texte enciclopedice, Istoria literară presupune o viziune, „o etică a adevărului istoric”, surprinzând tensiunea dintre ideologie şi politică. Pentru a salva caracterul ştiințific al unor atari inițiative, Marian Popa nu se sfia să denunțe ferm discriminarea la care erau supuşi cei înstrăinați, eliminați brusc din literatură; plus dificultatea de a scrie onest despre un roman politic sau despre un roman care problematiza anumite situații politice.
Iată, aşadar, că interesul pentru literatura „des-țăraților” era mai vechi şi, fără a fi atins de „nebunia realizării în străinătate”, Marian Popa a hotărât să urmeze exemplul lui Caragiale, înțelegând că altminteri nu va putea aduna „materialul extern” pentru Istoria sa. A rămas „afară”, lucrând „în tăcere”, cu sacrificii, „inactiv” în emigrație (trezind suspiciuni, dar explicându-se că doar astfel şi-a protejat timpul). „Benedictinul” critic, deşi extrateritorializat, fără a evacua „parfumul oborean” din această carte g(rea), se arată imun la evaluări. Nu poate urî, ne anunță, dar rămâne indiferent la întâmpinări sau respinge malițios obiecțiile; Istoria sa, reamintim, a fost boicotată sau „executată” (oral) pentru caracterul ei acut politic şi pentru acest come-back „sfidător-discret”, reproşându-i-se că n-a trecut prin faza cronicii literare, că n-are organ pentru poezie, că oferă „un spectacol de marionete” (cf. Mircea Iorgulescu), căzând în cancanerie, pornografie (cf. Ileana Mălăncioiu), colportaj mahalagesc, „portretistică infamă”, antisemitism. Un uriaş „denunț”, s-a zis, efortul pozitivist fiind subminat de intențiile de politică literară sub flamura naționalist-protocronică, doar în subsidiar, uneori, producând şi judecăți critice valabile, în pofida siguranței verdictelor. Entropia exilului, penuria manuscriselor de sertar, textele de supralicitare (în cazul celor care explorau şi exploatau „golul istoric”), „educația outsiderială”, „industria faimei”, parazitismul liric optzecist, existența blocurilor simetrizabile (ca identități opuse), disidența ca pseudomit al societății de consum etc. sunt observații de reținut. Ca şi pactul cu Puterea (încurajând delațiunea şi arghirofilia), războiul civil al breslei, „jandarmeria literară”, evreitatea diriguitoare, naționalizarea comunismului ş.c.l. Cercetând culisele vieții literare, Marian Popa îşi rezervă „o erupție plebee” (cf. Al. George), considerând că literatorii epocii sunt, prin dualitatea de caracter, „previzibili”, afişând „o morală cu geometrie variabilă”. Sentințele cad nemilos: Nina Cassian este „un produs evreiesc de referință”, Dimineață pierdută a fost „unanim supralicitat”, Dumitru Popescu poate fi uns ca reprezentant autorizat al romanului politic. Tezele din iulie 1971 i se par fără consecințe, abia în 1974 începe „mişcarea dezastruoasă”. Ideologul se vrea „organizator de semnificații” şi tratează faptele literare ca fenomene istorice, investigând circumstanțele ideopolitice, interne şi externe, înțelegând că ar fi o grosolană eroare să se ocupe, în numele purismului estetic, exclusiv de valori, ignorând contextele. La cei „funcționalizați politic”, observă că servilismul şi opoziționismul îşi dezvăluie, deopotrivă, ineficiența artistică. Dar un Adrian Păunescu, acceptat ca un posibil „clasic de uz intern”, poate emite în trombă falsuri elogioase şi, sub această pavăză, are dreptul de a numi adevăruri grave, constată criticul. Malițios, bârfitor, dar bizuindu-se pe fapte, purcede la execuții: Geo Bogza este un orator cabotin, eticist, Miron Radu Paraschivescu are elanuri de procuror, Geo Dumitrescu supraviețuieşte misterios iar Banconsky, trecând „pe invers”, este „un duplicitar dramatic”. Oscilantul Călinescu a corupt ideea de Istorie, Preda ne-a oferit romane mediocre (exceptând „extraordinara cărticică” Întâlnirea din pământuri) iar „condotierul” Petru Dumitriu, un răsfățat al regimului, se dezvăluie ca editor şi „aranjor”. În fine, Literatura română de azi a tandemului D. Micu – N. Manolescu ar fi prima Istorie „festivă” a literaturii realist-socialiste, în timp ce Titus Popovici, dezavuând trecutul, îşi exhibă felonia postdecembristă. Nu lipsesc, desigur, comentariile sarcastice, listele de amanți, fizionomiile dezagreabile, puseele de misoginism.
Peste toate, însă, se impune figura unui ins informat, dominator, lucrând în regie ironică, mizând pe preeminența politicului. Voci din noua critică, cea care – se ştie – nu agreează reducționismul estetic (vezi, de pildă, M. Iovănel), îl acceptă drept „critic relevant”, alături de M. Ungheanu, ambii veniți din partida naționaliştilor, făcând din etnie un criteriu operativ. Cu energie polemică, uneori pătimaşă, se războieşte cu internaționaliştii „iudeo-sovietizanți” (reciclați), având obsesia ocultei şi a conspiraționismului, funcționând paradigmatic. Şi încearcă să examineze, logic luând lucrurile, aberațiile unui sistem ca organizare de tip totalitar, osificat birocratic şi înghețat ideologic. Mihai Iovănel observa, cu justețe, „un contrast neobişnuit”, în monumentala Istorie a lui Marian Popa, între o metodologie avansată şi o ideologie revolută, reactivând esențialismul etnic şi excepționalismul românesc (neoprotocronist), în confruntare cu elementul alogen.
Ar fi, însă, greu de acceptat că, ocupându-se de o epocă violent politizată, coborând în învolburata şi polarizata viață literară, scotocind ungherele unor biografii miasmatice, incisivul Marian Popa ar fi îndeplinit, prin Istoria sa („plină de Istorie”), un mandat barbist, gustând cinic, cu zel delaționar, plăcerea execuțiilor. Pentru critic, capodopera înseamnă, în primul rând, gravitate problematică, cum ne avertiza; dacă a întârziat şi „pe maculatură”, a făcut-o pentru a ilustra, cu date controlabile, categorial şi situațional, cortegiul de teme, probleme şi procedee, preocupat de macrorelația dintre literatură şi suprastructurile literare, inclusiv vigilentele instanțe cenzoriale, descoperind, dincolo de constrângeri, latențele comice. Critic ambițios, pozitivist-enciclopedic, bilanțier şi matematizant, ludic sau cinic, după împrejurări, iscând adversități trainice, mânat de ispita exhaustivității, colportând, cu franchețe şi sarcasm, o zvonistică îmbelşugată, înfruntând „cartelul tăcerii” şi expediat în „banda neoproletcultistă”, Marian Popa rămâne, în ochii lui I. Simuț, „un savant plin de intrigi şi ranchiune”. „Harnic şi substanțial” în studenție, cum îl vedea fostul său profesor V. Nemoianu, el rămâne – şi acum – un „ironist incorigibil” (cf. Gh. Grigurcu), ofensiv şi laborios, semnând studii docte, pseudoscientizante, de uriaş travaliu; adică, un „edecar”, vădind competență şi performanță, trasând un itinerar erudit, ticsit informațional, cu scăpărări mali­țioase, haşurând un teritoriu răvăşit de fluctuanta meteorologie politică.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg