Ezra Pound
(dicerie e passioni)

 

Dicono che fossi pazzo
perché guardavo il mondo dal lato della bellezza
e mi coprirono d’insulti
quando dicevo che il marcio va combattuto alla radice.

Solo in amore volevo convivessero moglie e amante,
entrambe troppo amate, indispensabili:
fui morale per i moralisti,
strano per i conformisti,
perché mai persi il gusto della sfida.

Ora che i miei versi segnano le rotte dei poeti,
tutti a lodarmi, a costruire monumenti di parole:

io resto lo stesso, oscuro ai più, scorbutico, volubile,
con buona pace dei buoni e degli onesti
che intesero vincermi in catene.

 

Ezra Pound
(bârfe şi pasiuni)

 

Spun că aş fi nebun
fiindcă priveam lumea dinspre partea frumuseții
şi m-au acoperit cu jigniri
când spuneam că ce-i putred trebuie distrus din rădăcină.

Numai în iubire voiam să conviețuiască soția şi amanta,
amândouă prea iubite, indispensabile:
am fost moral pentru moralişti,
ciudat pentru conformişti,
fiindcă nu am pierdut nicicând plăceera de a provoca.

Acum, că versurile mele arată drumul pentru poeți,
mă laudă toți, clădesc monumente de vorbe:

eu rămân acelaşi, neştiut pentru cei mai mulți, trăznit, nestatornic,
spre liniştirea celor buni şi a celor cinstiți
care au înțeles să mă învingă în lanțuri.

 

SANDRO PENNA

 

Dopo morto, sì, dopo,
ebbi quel che mi era dovuto;
finché ero in vita, nessuno che mi regalasse
nemmeno una prefazione.

Nessuno s’era accorto, prima,
di che impegno mettessi nella ricerca,
di quali canti avessero dato le mie montagne,
i miei tramonti, i ritmi delle acque,
lentissime o in tumulto,
se erano puro suono, melodia infinita.

Gli amori, quelli non avevano bisogno del mio canto,
erano puro istinto, voluttuosità, passione.

Voi dite: “Che me ne faccio, adesso?”
Sbagliate, ora mi diverte la gara di stupidità sui miei versetti:
ciò che scrivevo, regalavo, per avere un mezzo di seduzione,
uno dei pochi che mi era dato conoscere.

I miei versi erano veri per freschezza, non per profondità:
faceva troppo male andare in fondo ai giochi della mente.

Bastava credere ai brevi sussulti che regalava il cuore
e attendere che il corpo si adeguasse:

era la sola quiete a me conforme,
se i marinaretti bianchi e azzurri dei miei sogni
non avessero sognato solo il mare.

 

SANDRO PENNA

 

După moarte, da, după,
am avut ceea ce mi se cuvenea;
când trăiam, nimeni care să-mi acorde
măcar o prefață.

Niciunul nu şi-a dat seama mai înainte
ce efort puneam în căutare,
ce cântece aveau să dea munții mei,
apusurile mele, ritmurile apelor,
foarte încete sau gălăgioase,
dacă erau numai sunet, melodie fără sfârşit.

Iubirile, acelea nu aveau nevoie de cântul meu,
erau numai instinct, voluptate, pasiune.

Voi ziceți: “Ce mă fac cu acestea acum?”
Greşiți, acum mă distrează întrecerea de prostie despre versetele mele:
ceea ce scriam dăruiam ca să am cu ce să seduc,
unul dintre puținele mijloace pe care mi-era dat să le ştiu.

Versurile mele erau adevărate prin prospețime, nu prin profunzime:
era prea dureros să te adânceşti în jocurile minții.

Era îndestul să crezi în scurtele tremurături dăruite de inimă
şi să aştepți ca trupul să răspundă:

era singura liniştire potrivită cu mine,
dacă tinerii marinari albi şi albaştri din visele mele
nu ar fi visat decât marea.

 

Mario Luzi
(dialoghi e silenzi)

 

I dialoghi che legano i vivi ai morti,
quelli che hanno lasciato qualche traccia
e quelli che sono passati inosservati,
rondini o nuvole o calamari giganti,
a volte si interrompono, a volte si infittiscono:

dipende forse dai rumori di fondo
e dai silenzi, quando si è in molti a guardare
verso un punto di cielo
per un’attesa, per una preghiera.

Anche per chi non prega è questo il senso:
togliersi dal rumore, scegliere il firmamento
o il più remoto angolo del frutteto
per gustare il chicco rosso dell’ultimo melograno
quando l’autunno dà un fremito alle foglie, in attesa del gelo.

Ma chi nella confusione dei mercati
si affanna a vendere e a comprare,
a scambiare merci, cose,
dovrà a lungo vagare, senza fermarsi mai
e manderà cupe maledizioni
sulle terre che aveva calpestato.

Sono i silenzi di chi, vivo,
non ha corrisposto gli altri vivi
e gli son passate invano
la stagione del riso,
la stagione del pianto:
di chi non immagina, non sogna.

I sogni possono regalarti il riso degli amanti
o le maschere da guerra degli assassini:

tu di che sogno sei, di che spavento?

 

MARIO LUZI
(dialoguri şi tăceri)

 

Dialogurile care îi leagă pe cei vii de cei morți,
cei care au lăsat câte-o urmă
şi cei care au trecut nebăgați în seamă,
rândunele sau nori sau calamari uriaşi,
câteodată se întrerup, uneori devin tot mai dese:

depinde poate de zgomotele de fond
şi de tăceri, atunci când sunt mulți cei care privesc
către un punct de pe cer
pentru o aşteptare, pentru o rugăciune.

Şi pentru cel ce nu se roagă, acesta e sensul:
să scape din gălăgie, să aleagă cerul
sau colțul cel mai îndepărtat al livezii
ca să guste bobița roşie de la ultimul roşcov
când toamna dă un tremur în frunze, aşteptând
gerul.

Dar cel care în învălmăşeala din piață
se oboseşte să vândă, să cumpere,
să facă schimb de mărfuri şi lucruri,
va trebui să rătăcească îndelung, să nu se oprească nicicând
şi va trimite întunecate blesteme
pe pământurile pe unde a călcat.

Sunt tăcerile celui care, viu,
nu a fost la înălțimea celorlalți dintre cei vii
şi i-a trecut în zadar
vremea râsului,
vremea plânsului,
a celui care nu îşi închipuie şi nu visează.

Visele pot să îți dăruiască râsul celor îndrăgostiți
sau măştile de luptă ale ucigașilor:

tu cărui vis îi aparții, cărei frici?

 

GABRIEL GARCIA MARQUEZ
(creature/mani)

 

Mi sono soffermato ad ammirare Gabriel
Garcia, mentre fabbrica maghi,
a parlare col giullare del re,
mentre questi dispone gli armieri sugli spalti,

mentre in uno qualunque dei suoi giardini
la principessa sfiorisce lentamente in viso,

mentre alcuni più noti fabbricatori d’incantamenti
hanno tolto suono e voce alle loro creature

… e non bastano i nomi a risvegliarle.

Così inanimate fanno tenerezza o muovono al riso
fin quando frotte di bambini vengono a farne scempio

(e si saranno divertiti a morte, molto prima
d’iniziare le giostre sui veloci cavalli!).

Quando grandi mani stringono piccole mani
e occhi inquieti scrutano le seminagioni
(davanti ai panni stesi, la fatica dell’acqua,
il sole delle aie, l’amore e il rancore),

parla con il giullare del re,
fatti dire chi comanda a corte.

 

GABRIEL GARCIA MARQUEZ
(creaturi/mâini)

 

M-am oprit să îl admir pe Gabriel
Garcia, în timp ce meştereşte vrăjitori,
să vorbesc cu bufonul regelui,
când acesta aşează soldații pe ziduri,

în timp ce într-una dintre grădinile sale
chipul prințesei e tot mai fără culoare,

în vreme ce unii dintre cei mai cunoscuți făcători de vrăji
le-au luat creaturilor lor sunetul şi glasul

… şi nu sunt destule numele să le trezească.

Aşa fără viață te înduioşează sau te îndeamnă să râzi
până când grupuri de copii vin să facă ravagii

(se vor fi distrat de minune, cu mult înainte
de a începe să facă turniruri, pe caii cei iuți!).

Atunci când mâini mari strâng mâinile mici
şi ochi neliniştiți scrutează semănăturile
(înaintea rufelor întinse, oboseala apei,
soarele pe mirişti, iubirea şi ciuda),

vorbeşte cu bufonul regesc,
fă-l să-ți spună cine comandă la curte.

 

 

DINO CAMPANA
(le mie carte)

 

Ho costruito visioni sempre nuove,
perché quel che già era mi pareva nulla,
e leggende che parlano del vento
che si insinua gemendo fra le rocce:

dice di voci d’uomini disperati
in cerca di una casa o di una sposa.

Costruivo abitudini divaricate,
poco di credibile, di vero.

Chi mi ha perso lo scritto,
chi mi ha voluto tanto male?

Quale traccia resta nella memoria se riprovo
a pensare gli stessi ritmi, le pause,
le parole; quale orchestra, che strumenti
avrò perso, come scambiati, diversi?

Eppure devo esistere, resistere,
perché nelle parole io solo vivo.
Niente è più come prima
se ti rubano i pensieri
né mai ricostruzione fedele
sarà come prima.

Non mi so ritrovare,
nel prima mi riconoscevo,
nel dopo mi sono perduto.

Verso Montevideo incontrai la luce
e fu per poco:
poi vinse il buio,
che bianchi camici riempivano di altro buio.

 

DINO CAMPANA
(hârtiile mele)

 

Mereu am construit imagini noi,
fiindcă ceea ce exista deja mi se părea nimic,
şi povești ce vorbesc despre vântul
ce se strecoară gemând printre stânci:

spune despre glasuri de oameni disperați
ce caută o casă sau o nevastă.

Construiam obiceiuri dilatate,
greu de crezut, puțin adevăr.

Cine mi-a pierdut scrierile,
cine m-a urât într-atâta?

Ce urmă rămâne în amintire dacă încerc iar
să gândesc aceleaşi ritmuri, pauze,
cuvinte; ce orchestră, ce instrumente
voi fi pierdut, schimbate, diferite?

Şi totuşi trebuie să exist, să rezist,
fiindcă trăiesc doar în cuvinte.
Nimic nu mai e ca înainte
dacă îți fură gândurile,
nicicând o refacere fidelă
va mai fi ca înainte.

Nu mă ştiu regăsi,
mă recunoşteam în mai înainte,
m-am pierdut în după.

Înspre Montevideo am întâlnit lumina
şi-a fost pentru puțină vreme:
apoi a învins întunericul,
pe care halatele albe le umpleau cu alt întuneric.

 

FERNANDO PESSOA
(la danza del folletto)

 

Forse anche da qui
lo scoiattolo ha tentato il salto,
ma eccessiva era tra i rami
la lontananza.

Io ad ammirare quel gioco di vicinanze
e di allontanamenti tra gli alberi,
quel piegarsi giù, spinti in un vortice.

Sotto, voci sempre più insistenti
(le avresti dette vicine ad una rissa)
ora s’acquietavano; ma, le voci di dentro,
quelle preparavano un tumulto.

Prima c’era solo
la danza del folletto,
lì, a ridosso della luna,

ma, quel che vedemmo poi,
ah, fu assai più che la luna,
molto più deciso, più lucente!

E allora, anima mia,
smetti di torturati,
racconta la tua storia così,
semplicemente:

sei stata bella, e grande, e vera
ora non ti dissipare, nessuno
ti accuserà del tuo dolore.

Forse anche da qui
lo scoiattolo ha tentato il salto,
ma eccessiva era tra i rami
la lontananza.

 

FERNANDO PESSOA
(jocul spiriduşului)

 

Poate că şi de aici
veverița a încercat să sară,
dar prea era mare distanța
dintre crengi.

Eu stăteam şi admiram jocul acela de apropieri
şi depărtări printre copaci,
acea aplecare, împinse într-un vârtej.

Jos, glasuri tot mai insistente,
(le-ai fi numit aproape o încăierare)
se potoleau de-acum; dar vocile dinăuntru,
acelea, pregăteau o răscoală.

La început era numai
dansul spiriduşului,
acolo, în spatele lunii,

dar, ceea ce-am văzut mai apoi,
ah, a fost mai mult decât luna,
mult mai hotărât, mai strălucitor!

Şi-atunci, suflet al meu,
încetează să te chinui,
spune-ți povestea aşa,
simplu:

ai fost frumos, şi mare, şi adevărat,
acum nu te risipi, nimeni
nu te va acuza de durerea ta.

Poate că şi de aici
veverița a încercat să sară,
dar prea era mare distanța
dintre crengi.

 

 

În românește de Ștefan Damian