Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mărturii din interior. Radio Europa Liberă

Mărturii din interior. Radio Europa Liberă

Pentru mulți dintre noi, simpla pronunțare a numelui celui mai cunoscut și, în același timp, căutat post de radio din perioada comunistă, Radio Europa Liberă, înseamnă, automat, o întoarcere în timp. Sunt acele cuvinte madlenă care ne catapultează în atmosfera copilăriei, adolescenței, sau a tinereții, cu toate temerile și înfiorările prezente în senzație. Cine nu-și amintește (dintre cei care au trăit în perioada aceea, firește) cu câtă fereală și spaimă se pronunțau numele unor emisiuni sau prezentatori ai celebrului post de radio, sau cum se asculta el efectiv: cu urechea lipită de aparatul care emitea găjâit, cu întreruperi și bruaiaje aproape permanente, de teamă ca nu cumva sunetele să ajungă dincolo de pereții locuinței? În cazul meu, cartea1 apărută la finele anului trecut, semnată de Liviu Tofan2, unul dintre foștii directori ai Departamentului Românesc, a avut cu adevărat efect proustian: mi-am „revăzut” tatăl, în serile copilăriei și adolescenței mele, stând până la ore târzii cu urechea lipită de un „Albatros” portabil, din cutia căruia răzbăteau uneori sunete imposibil de identificat, dar răbdarea și hotărârea tatei erau răsplătite până la urmă, înțelegeam asta din expresia îngrijorată a chipului său. Nu fac parte din generația care trimitea scrisori pentru dedicații muzicale la Metronomul lui Cornel Chiriac, dar un nume tot am reținut eu din ceea ce auzeam în fiecare seară în casă: Neculai Constantin Munteanu. A fost una dintre cele mai sonore voci ale Postului de Radio Europa Liberă din München, începând cu anul 1980. Nu am știut însă niciodată ce se ascundea în spatele vocilor, al crainicilor pe care toată lumea îi asculta, cei care culegeau toată simpatia, toată admirația și încrederea publicului. Avem acum ocazia, odată cu publicarea cărții lui Liviu Tofan, Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990, să înțelegem mecanismele prin care emisiunile erau alcătuite iar apoi difuzate și cine erau cei care nu se auzeau de la microfon, dar lucrau efectiv pentru ca, în cele câteva ore de emisie, să aducă în casele românilor, cărora le fusese obstrucționat dreptul la informare, știri reale în timp real.
„Și, poate se vor întreba unii, ce fel de oameni erau cei de la Europa Liberă? Nu mi-am propus să compun descrieri sau caracterizări ale foștilor colegi. […] cred că eram un «eșantion reprezentativ», cum se spune. Nici mai breji, nici mai răi decît oricare alt grup de 40-50 de români care lucrează, să zicem, într-o multinațională, cu bune și cu rele. Fără americanii care ne-au impus un cadru profesionist și niște reguli stricte, probabil că n-ar fi ieșit nimic. Dar nici ei nu ar fi făcut nimic fără noi. A fost, în acest sens, un experiment reușit și o coabitare reciproc avantajoasă” (p. 43). Două lucruri se cer a fi lămurite, pornind de la acest citat. În primul rând, rolul americanilor. Se știe că regimul comunist de la București, prin unealta numită Securitate, a acuzat mereu Europa Liberă că „desfășoară o activitate de defăimare, contrară intereselor statului român” (p.48)3, numind postul de radio „oficina de spionaj” cu nume de cod „Melița”4. Despre cum a luat naștere Radio Europa Liberă și ce a devenit în timp, găsim o explicație amplă în paginile 57 și 58. Nu voi relua aici întreaga istorie, oricine va avea interesul să citească această carte va găsi paragrafele respective, poate doar un mic fragment referitor la ceea ce s-a gândit a fi rostul înființării și funcționării unor asemenea posturi de radio: „Misiunea Radio Europa Liberă și Radio Libertatea este de a încuraja un dialog constructiv cu popoarele din Europa Răsăriteană și Uniunea Sovietică prin îmbunătățirea cunoștințelor lor despre evoluțiile din lumea largă și din propriile lor țări. Prin comunicarea deschisă de informații și idei către popoarelor supuse cenzurii, RFE și RL contribuie la menținerea unei opinii publice informate în URSS și Europa Răsăriteană” (pp.57-58). Al doilea aspect de lămurit în citatul de mai sus s-ar referi la afirmația „Dar nici ei (americanii, n.m.) nu ar fi făcut nimic fără noi”. Aflăm că Departamentul Românesc de la Radio Europa Liberă (un capitol este numit chiar așa) a avut un rol esențial în succesul Postului, acest Departament Românesc ajungând la un moment dat să înregistreze cea mai mare audiență în rândul statelor din Europa de Est. Grație activității fostului director al Departamentului, Noel Bernard, foarte apreciat de „James Brown, care a lucrat 27 de ani la Europa Liberă și a fost directorul postului între 1978 și 1983. În cartea sa Radio Free Europe – An Insider’s View, Jim Brown are următoarele rînduri despre Noel Bernard: Egoul său era la fel de nemărginit pe cît de inepuizabilă îi era energia. El a fost cel mai sclipitor jurnalist de radio care a existat vreodată la Europa Liberă” (p.85). Acest fapt datorându-se, cu siguranță, flerului său jurnalistic, în baza căruia „Încă din prima fază a directoratului său, Noel Bernard reușește să convingă conducerea americană de necesitatea unor emisiuni speciale pe teme culturale. Așa apar în schema de programe Actualitatea culturală (inițial de doar jumătate de oră) și Teze și antiteze la Paris ale Monicăi Lovinescu. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1975, Virgil Ierunca lansează emisiunea Povestea vorbei și rubrica Cronica Pesimistului, făcînd ca, dintre toate departamentele naționale ale Europei Libere, cel românesc să aibă cele mai multe minute de emisiuni culturale. Și cea mai mare audiență, să nu uităm. Noel Bernard realizase că trebuie să acorde mai multă atenție intelectualității românești, actanților din cultură și artă, pentru că din rîndurile acestora se vor ivi, cel mai probabil, nonconformismul, contestația și, în final, disidența” (pp.86-87).
Previziune făcută și de Securitate, presupunem că acesta a fost unul dintre motivele pentru care scrisorile studenților și elevilor de liceu, care-i cereau dedicații muzicale lui Cornel Chiriac, realizatorul emisiunii Metronom5, erau interceptate și retrase din circuitul poștal, acolo unde, în naivitatea lor, tinerii își depuneau plicurile cu adresa Europei Libere. Mesajele politice însă ocoleau Poșta Română, din motive lesne de înțeles. Repercusiunile erau dure, până la pierderea libertății. Aflăm că multe scrisori ajungeau la München pe căi ocolite: prin turiștii străini rugați să expedieze scrisorile din străinătate, prin micul trafic de frontieră (din Ungaria sau Bulgaria, plicurile puse la poștă ajungeau la destinație), prin diplomații străini care au ajutat unele cauze, prin cei cărora li se aprobau ieșiri în străinătate, etc. Interesant este un detaliu: „În studio nu ajungea nicio scrisoare în original, ele erau transcrise pentru a garanta protecția expeditorilor” (p.50). Asta chiar dacă expeditorii foloseau pseudonime pentru a le semna. Unele impersonale, precum „o gospodină”, „un student”, „un diplomat” sau „un dascăl revoltat”, dar altele erau nume proprii inventate, ca „Radu Băjenaru”, „Ion Popescu”, etc. Așa s-a întâmplat când Doina Cornea a trimis o scrisoare semnată cu numele său real. Crezându-se că este vorba tot de un pseudonim, numele a fost citit pe post. Știm cu toții cât de mult a costat-o această dezvăluire pe cunoscuta disidentă.
Liviu Tofan, ca om din interiorul Europei Libere, cu 20 de ani de experiență, în care a promovat ierarhic de la funcția de redactor până la aceea de director adjunct al Departamentului Românesc, vine în acest volum cu dezvăluiri care demontează unele legende privitoare la Europa Liberă, create și de Securitate, sau în mare parte de acest organism care avea toate interesele să denatureze realitatea, povești rostogolite apoi în diverse istorii până la mitizare. Într-o recenzie la volum, semnată de Mircea Morariu, chiar se insistă pe ideea de mit: „Aș putea spune că pentru generația mea și pentru multe alte generații anterioare s-a construit în timp un fel de mit al Europei Libere. La care, conștient sau inconștient, voluntar ori nu au contribuit chiar și oamenii Securității. Care înfățișau postul din Capitala Bavariei asemenea unui monstru cu sute, cu mii de capete. Europa Liberă devenise un mit modern care ar fi putut figura, retroactiv, în Mitologiile barthesiene. În intimitatea acestui mit intră acum, și aș putea spune că o face cumva, măcar pe alocuri, chiar fără anestezie, cartea lui Liviu Tofan…”6. Una dintre legende ar fi aceea referitoare la morțile „suspecte” survenite în urma „cancerelor galopante” de care ar fi suferit mai mulți directori ai Departamentului Românesc. Într-un capitol intitulat: Despre „Cancerele galopante” de la Europa Liberă, autorul analizează pas cu pas patologia fiecărui caz suspectat, și aici vorbim despre Noel Bernard, Mihai Cismărescu și Vlad Georgescu, în plus fiind analizat și cazul lui Emil Georgescu, explicând circumstanțele în care fiecare dintre aceștia a aflat că este bolnav, aducând o mulțime de alte detalii, printre care interesul Securității de a „inspira cît mai multă teamă, pentru a-și atinge deci scopul de a intimida și ține sub control”, pentru a fi „percepută constant ca atotputernică și omniscientă” (p.155). Inițiatorul zvonului privind iradierea directorilor de la Europa Liberă, lansat la moartea lui Noel Bernard, în 1981, a fost generalul de Securitate Pacepa, după cum aflăm din text, cel care a fugit din România în 1978. Se pare că verificările efectuate ulterior, în biroul și locuința lui Bernard, au infirmat zvonul, dar Pacepa și-a țesut mai departe teoria în cartea Orizonturi roșii. Desigur, amenințările Securității erau la ordinea zilei, acțiunile de intimidare de asemenea, redactorii primeau frecvent scrisori în care erau amenințați cu moartea, Cornel Chiriac chiar a fost asasinat, iar molestarea fizică pe care a suferit-o Monica Lovinescu la Paris ne este cunoscută deja din „jurnalul comentat”, cum au fost numite cele două volume ale sale intitulate La apa Vavilonului. Toate culminând cu atentatul cu bombă din 21 februarie 1981 care a distrus parte din sediul Europei Libere de la München, rănind grav mai mulți angajați. Din fericire pentru Departamentul Românesc, acesta se găsea în altă aripă a clădirii.
Momentul Decembrie 1989, când Europa Liberă a jucat de asemenea un rol esențial în informarea românilor cu privire la evenimentele de la Timișoara, în legătură cu care regimul comunist de la București făcea eforturi disperate pentru a le izola și înăbuși (azi știm cu toții cum au evoluat lucrurile), este tratat într-un capitol distinct al volumului. Interesante sunt nu atât eforturile angajaților Departamentului Românesc de a asigura transmisii aproape neîntrerupte zile în șir (abnegația celor de la Europa Liberă este meritorie în toți anii precedenți, titlul cărții reprezentând chiar afirmația7 unui român despre acest post de radio și angajații săi), cât mai ales dificultățile în a certifica noile știri din cel puțin două surse (regulă jurnalistică de bază) în acele zile de imprevizibilitate totală. „Despre evenimentele de la Timișoara am aflat în dimineața zilei de 17 decembrie, cînd am difuzat prima știre (despre ciocnirile din seara de 16 decembrie). Apoi, Central News a retras știrea (Make no further use of…), și nu am putut să o transmitem. Fapt este că, în prima parte a acelei zile, agențiile de presă au transmis relatări tot mai alarmante (și confuze) despre cele ce se petreceau pe străzile Timișoarei, și CN nu putea obține confirmări suficient de solide pentru a transforma acele relatări în știri. […] Miercuri dimineață, pe 20 decembrie, am ascultat, acasă, mai multe posturi de radio, în special din Austria, sperând să aflu detalii despre evenimentele de la Timișoara. Și mi-a fost dat să aud că unii difuzau înregistrări din timpul confruntărilor de duminică. Odată ajuns la radio, m-am dus imediat la Maureen McCabe, secretara șefului de la CN, și am rugat-o să procure o asemenea înregistrare și pentru departamentul nostru. M-a chemat după scurt timp, spunându-mi că găsise un sound la o agenție de presă din Austria. Au cerut 300 de mărci pe ea, dar când Maureen le-a spus că este pentru secția românească, au redus prețul la jumătate, mi-a spus ea amuzată. Și m-a întrebat dacă sunt de acord să plătim 150 de mărci. Ba bine că nu!” (pp.225-226).
Cred că extrasele din text, folosite în această recenzie, au capacitatea de a convinge cititorii interesați de o istorie a Europei Libere scrisă din interiorul fenomenului. Mai ales că alte lucrări care tratează tema se ocupă într-o foarte mică măsură de Departamentul Românesc, după cum aflăm din nota personală, din primele pagini ale cărții: „În limba engleză există lucrări foarte solide despre REL/RL, dar extrem de sumare în ceea ce privește Departamentul Românesc” (p.10). Completarea promisă de autor, cu o versiune care să inverseze direcția din care să fie privit fenomenul, nu poate decât să ne suscite interesul: „Această lucrare rămâne deschisă pentru un al doilea volum, cu contribuții menite să completeze perspectiva de la München cu cea a «receptorilor» noștri din țară […]. Căci pentru ei a existat Radio Europa Liberă, pentru a-i informa, încuraja și ajuta pe cei de aici. Numai din perspectiva lor putem judeca în ce măsură am reușit cu adevărat” (p.13).

 

 

Note
1 Liviu Tofan, Ne-au ținut în viață. Radio Europa Liberă 1970-1990, Editura Omnium, București, 2021
2 Liviu Tofan este jurnalist, născut la București, absolvent al Facultății de filologie (germană-engleză) din cadrul Universității București, a părăsit România în 1973 și s-a stabilit la München, în Germania. A lucrat timp de 20 de ani la Radio Europa Liberă, mai întâi ca redactor de știri, în 1980 a devenit șef al serviciului de știri, apoi director adjunct al Departamentului Românesc. După înlăturarea regimului comunist din România, Liviu Tofan a înființat și a condus, până în 1994, redacția din București a Radio Europa Liberă. A fost co-fondator și director al Radio Total și a realizat diverse producții TV. Din 2008 este directorul Institutului Român de Istorie Recentă, o fundație independentă.
3 „Legea nr. 23/1971, faimoasa «Lege privind apărarea secretului de stat în R.S.R.», al cărei articol 14 spune așa: Se interzice cetățenilor români de a avea orice fel de legătură cu posturile de radio și televiziune ori cu organele de presă din străinătate, care, prin acțiunile lor, desfășoară o activitate de defăimare sau contrară interesului statului român.”
4 A se vedea în pag.89 o notă informativă, agramată, preluată întocmai: „Din partea Securității găsim o descriere a lui Noel Bernard, poreclit «Nacu», într-un document din decembrie 1977: «NACU» este caracterizat ca un element cult, inteligent, abil în discuții, bun cunoscător al politicii internaționale, cunoscător a(!) mai multor limbi de circulație mondială, îi place foarte mult să fie flatat și lingușit, autoritar cu salariații secției române a «MELIȚEI»”; sau de văzut la pagina 300, în Anexa 11, „Planul sediului «Melița», făcut de Securitate în 1976-1978 […]”
5 Cornel Chiriac a fost redactor la Radio București, acolo unde a lansat emisiunea muzicală Metronom în 1967, desființată de cenzură în mai puțin de doi ani. A fost reluată în 1969 la Europa Liberă, după ce realizatorul ei reușise să ajungă în Occident. Cariera îndrăgitului redactor („Nici un alt redactor al Europei Libere nu a primit atîtea scrisori de la ascultători […] și nu a generat o asemenea legendă ca el”, p.93) a fost însă curmată brusc și violent, Cornel Chiriac fiind asasinat șase ani mai târziu: „În noaptea de 4 spre 5 martie 1975, Cornel Chiriac (33 de ani neîmpliniți) fusese găsit mort lîngă mașina sa, oprită pe o străduță din cartierul Schwabing. Avea 12 lovituri de cuțit în zona toracelui” (p.91).
6 Mircea Morariu, Acces liber în intimitatea „secretelor” Europei Libere, Contributors.ro, luni, 8 noiembrie 2021, pagină consultată la 20.01.2022
7 „În primele zile ale anului 1990, un bucureștean, abordat de corespondentul american Richard Longworth, după ce s-a arătat mai întâi dezamăgit că respectivul jurnalist nu era de la Europa Liberă, i-a spus: «Dacă îi vedeți pe cei de la Europa Liberă, spuneți-le că toți îi ascultam. Ne-au ținut în viață». (Chicago Tribune, 7 ianuarie 1990)” (p.7).

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg