Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mașina de imprimat îngeri a lui Giancarlo Pozzi

Mașina de imprimat îngeri a lui Giancarlo Pozzi

Lucrările de grafică ale lui Giancarlo Pozzi, care urmează să îmbogățească zestrea Muzeului de Artă Cluj-Napoca, la finalul acestei expoziții-eveniment, completează un patrimoniu muzeal din care lipseau marii reprezentanți ai neoavangardei europene. Gravurile artistului vin, de fapt, să sublinieze și o surprinzătoare continuitate de idei cu unii dintre avangardiștii români „conservați” în fondul nostru muzeal. Aici, lucrările sale se vor întâlni cu cele ale lui Max Herman Maxy, Hans Mattis-Teutsch, Jules Perahim și Corneliu Michăilescu. Undeva, în codul genetic al acestor lucrări și al creațiilor artistului italian se pot identifica stileme ale energiilor futuriste și ale sintaxei suprarealiste (care-l apropie pe Giancarlo Pozzi mai ales de transele suprarealiste ale lui Corneliu Michăilescu).
Creațiile lui Giancarlo Pozzi reunesc reprezentarea problematizant-antimimetică și experimentalismul formal, ceea ce îl asociază unor artiști care au interogat sensurile tradiționale ale ideii de reprezentare, așa cum se poate observa la Lucio Fontana (Concetto spaziale – 1965), Michelangelo Pistoletto (Scimmia in Gabbia – 1962-1973) sau Mario Mertz (L’iguane – 1987). Odată cu aceștia, Giancarlo Pozzi a comentat într-un sens critic așa-numita „reîntoarcere la imagine”.

Din punctul de vedere al dialecticii materializare/dematerializare, opera lui Giancarlo Pozzi poate fi comparată cu lucrări de felul Clic-clac (1971, Arman), Aktion Restaurant (1972, Daniel Spoerri) și Il movimento delle Cose (1993, Dadamaino).
Creația sa s-a remarcat într-o epocă de mari dubii la adresa validității proiectului artistic avangardist, adică perioada anilor 1960, când arta lui Giancarlo Pozzi se dezvăluia ca un moment de maximă dezvoltare a ideilor generatoare ale avangardei istorice, reintegrate în sensibilitatea neoavangardistă. Originalitatea artistului se probează și prin faptul că arta sa nu ni se revelează prin comparația cu artiști înrudiți ca demers artistic și ca viziune. Cum să nu te gândești la dinamismul Râșniței de cafea sau al Roții de bicicletă create de Marcel Duchamp? Doar că în cazul lui Giancarlo Pozzi, ideea nu mai este a unui mecanism care funcționează în gol într-o lume care și-a pierdut centrul, cum ar spune Hans Sedlmayr, ci a unui mecanism care pune în mișcare culori și peisaje pentru a regenera emoția estetică. Cum să nu te gândești la mașinile autodistructive ale lui Jean Tinguely? Deosebirea esențială în acest caz este că, în vreme ce mașinile artistului elvețian se autodistrugeau, elementele care alcătuiesc mașina compozițională din pictura și grafica lui Gianccarlo Pozzi dezvăluie acel accident biografic inefabil care scrie nu istoria prozaică, ci istoria poetică a lumii înconjurătoare, adică ceea ce poetul Wallace Stevens considera a fi îngerul necesar.
E momentul să spunem că Giancarlo Pozzi lucrează adesea cu un volum de poezii la îndemână, fiind în permanență pregătit să adnoteze acele versuri care vor conduce la crearea unei picturi sau a unei lucrări de grafică.
În lucrările artistului regăsim o interacțiune între elementele vizuale asemănătoare funcționării unui mecanism sau a unei mașini pentru care narativitatea este în esență un tip de proces pus în mișcare chiar de către motivele iconografice. Spre exemplu, în lucrarea La montagna sacra, două fire aplicate pe suprafața lucrării demarchează o secvență dintr-o narațiune mai amplă a imaginii. Cristallo, Venezia oggi, Il canto del cigno și Ucelli zigo zago sugerează la rândul lor un strâns raport de interdeterminare între elementele compoziționale cvasi-abstracte care constituie subiectul lucrărilor. În fond, în creațiile din expoziție, pe care Giancarlo Pozzi le va dona muzeului, subzistă, fie și numai din perspectiva narativității procesuale a imaginilor, ideea că trăim într-o mașină a haosului, în care întâlnirile providențiale ale lumii sensibile ne pot prinde cu ochii închiși sau cu mintea paralizată de viteza cu care haosul ne înfășoară într-o factologie nerelevantă. Prin construcțiile sale compoziționale, artistul, spirit înrudit cu Pablo Neruda, recompune imagini potențial veridice, doar pentru a ne arăta că pe parcursul înrudirii și confundării noastre cu haosul putem întrevedea, pentru câteva secunde, o lume de o extraordinară frumusețe și armonie: să vorbești prin imagini despre carcase zburătoare ale unor foste animale (Pesci volanti), despre oameni-fluturi (La Duchessa delle farfalle), oameni-lucruri (La marchesa de maccheronis), volute (acele arce de cerc, simboluri ale libertății de acțiune, inspirate dintr-un text de Pablo Neruda) sau Coji sfinte (titlul uneia dintre cele mai recente expoziții a artistului) este foarte aproape de a converti realitatea în poezie.
Remarcăm viziunea generală încărcată de compasiune, pentru care precaritatea ființei umane este un prilej de construire a metaforei imaginii. Giancarlo Pozzi are o retorică învăluitoare, în care figurile de stil pun în funcțiune peisaje ale imaginației sale, care are o capacitate inconfundabilă de a evita locul comun și de a descoperi liricul la intersecția geometriilor sale cu universul vizual al lumii concrete. Artistul caută să-și aproprieze spațiul și substanța volatilă a realității imediate, încercând să identifice colțuri de transcendență create aparent arbitrar prin intersecția simbolurilor lumii factologice. Să imaginezi reflectări ale realității mai veridice decât realitatea însăși, ca în Venezia nr. 1, mai stranii decât aceasta, ca în Venezia sau să reprezinți o realitate supradimensionată ca în Pesce mediterraneo, înseamnă să fii capabil să vezi o ieșire metafizică chiar prin „utilizarea” resurselor concrete. Înseamnă, cum ar spune Wallace Stevens, să te afli în căutarea îngerului necesar, ceea ce la Giancarlo Pozzi presupune reprezentarea mizelor metafizice ale filosofiei existențialiste sub forma unor obiecte sau scenarii cotidiene. Acestea au capacitatea de a provoca iluminarea gândirii artistului, care decupează altfel lumea din stratul realității convenționale, în care se fosilizează pentru a deveni asemenea unei memorii minerale. E suficient să dăm ca exemple L’albero dai frutti bacati, Il parlamento dei Babacci, Volo intercettato, La corsa manovrata sau Monumento restaurato pentru a ilustra felul aparte prin care adevăruri existențiale neconfortabile devin posibilități de poetizare a sensibilului.
Prin urmare, pietre, arbori, flori, păsări, ființe umane sau fragmente ale materiei animale par a avea rolul de ghizi metafizici în lumea sensibilă, de figuri ale iluminării profane eliberate din mașina de imprimat îngeri a graficianului Giancarlo Pozzi.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg