Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, II: Anii De La Basel (1869-1879) (II)

Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, II: Anii De La Basel (1869-1879) (II)

Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto NIETZSCHE. A cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adelphi Edizioni, 2003 (Seconda edizione), p. 76-104: II. Gli anni di Basilea (1869-1879). M. Montinari (1928-1986) a fost lungă vreme profesor de Limba și literatura germană la diverse universități italiene; dintre scrierile sale amintim: Su Nietzsche (1981); Nietzsche lesen (1982). Bun cunoscător al operei lui Nietzsche, a inițiat și realizat, împreună cu Giorgio Colli celebra ediție: Nietzsche. Werke und Briefwechsel. Kritische Gesamtausgabe, W. de Gruyter, Berlin/New York (1975 s.urm), reluată în: Sämtliche Werke. Kritische Studienausgabe in 15 Einzelbänden, 1988 21999; Sämtliche Briefe. Studienausgabe, 1986 (8 Bde, in Kassette).

3. Nu știm dacă Nietzsche a citit Vegherile lui Bonaventura, un text din perioada primului romantism, de atribuire incertă, apărut anonim în 1804. În prima dintre vegheri, paznicul nocturn Bonaventura povestește despre moartea unui spirit liber, care, deși un preot băgăreț încearcă să-l convertească, moare «ca Voltaire». Nietzsche a dedicat memoriei lui Voltaire Omenesc, prea omenesc, cartea sa pentru «spirite libere». În mod cert, opera lui Nietzsche este mult îndepărtată de stilizarea ingenuă și cvasi idilică cu care, în paginile acelei cărticele romantice, este descris spiritul liber, care e, la rândul său, mai aproape – nu numai cronologic – de Voltaire și de filosofia iluministă decât o știa epigonul său nietzschean. Acestea iau naștere din «pacea dezagregării» tuturor potențelor spirituale ale vechii lumi «angajată» (Frammenti postumi, 25 [8], 1877) și – așa cum în cursul lui Zarathustra – este un personaj adevărat și propriu, pe care Nietzsche îl face să vorbească, dar nu este Nietzsche ca atare, așa cum nici Zarathustra nu va fi ca atare Nietzsche.
Originile cărții pentru spirite libere sunt însă căutate într-o poziție de critică radicală niciodată dispărută din sufletul lui Nietzsche, dar venită ca maturizare catastrofală atunci când el simțea că este sfârșit într-o fundătură oarbă. «Era un timp în care mă înăbușea greața de mine însumi; vara lui 1876, scrie Nietzsche, încă în cursul compoziției celui dintâi Zarathustra (Frammenti postumi, 4 [11], 1882-1883). Așadar, o golire interioară, dezagregarea tuturor «idealurilor», anihilarea iluziilor metafizico-artistice constituie subpoziția pentru nașterea spiritului liber Nietzsche și deci a despărțirii de Wagner. Nietzsche se simțea în contrast cu propria sa «conștiință științifică»; în predicarea sa wagneriană a atins – cu a patra Inactuală: Richard Wagner in Beyreuth – culmea «exagerării» (expresia lui Nietzsche) și acum simțea furia «ridicolă» față de mania utopică de a judeca totul și pe toate (ibid.), ceea ce se revelă mai ales în Considerațiile inactuale. Nietzsche stăpânea precis sensul rupturii pe care îl semnifica noua sa carte: «Cititorilor scrierilor mele de până acum vreau în mod expres să le declar că eu am abandonat opiniile metafizico-artistice care le dominau; sunt opinii agreabile dar de nesusținut» (F.P., 24 [75], 1876-1877). Spiritul liber este de aceea încă un «trădător nobil» (F.P., 17 [66], 1876) pentru că abandonează orice «convingere», orice credință. El se «situa» (F.P., 25 [8], vara-toamna lui 1877) de-asupra popoarelor, obiceiurilor, religiilor, tuturor iluziilor metafizice și încă ale creațiilor artistice care, ca erori «providențiale» își datorează forma umanității moderne. Mijlocul său de a se întoarce la acele faze anterioare ale culturii este istoria, observația psihologică. Privilegiul său este tocmai acela de a se găsi la limită și în cumpăna peste trecut, cu religia, arta, metafizica, și viitorul, care e de-acum al cunoașterii științifice. În noua perspectivă, Nietzsche considera ca pas către «înțelepciune» – idealul spiritului liber – iluziile trecutului. «Este norocul epocii noastre că poate încă pentru o anumită perioadă să se ridice cu o religie, și cu muzica, care procură un autentic acces la arte. Epocile viitoare nu vor participa așa ușor la toate acestea» (F.P., 2 [76], 1877).
În rest, Nietzsche a simțit diferența dintre a sa «libertate a spiritului» și aceea a acelor esprits forts ale secolului al XVIII-lea. «Figura spiritului liber a rămas nedesăvârșită în secolul trecut: acestea [esprits forts] au negat foarte puțin și s-au conservat pe ele-însele» (F.P., 16 [47], 1876); în acest fragment postum el părea a se referi la o incompletitudine a libertății spiritului în sensul lui Voltaire, și totodată preconizează posibilitatea unei depășiri a acestuia. Un alt fragment din aceeași epocă (F.P., 17 [41], toamna lui 1876) vorbește de antagonismul între esprit fort – și «omul Bisericii» – eclesiasticul, predică în interesul uneia și aceleiași sfere: viața «contemplativă», azi – adică în epoca modernă – căzută în discredit. Acest fragment se încheie cu o afirmație cam enigmatică: «renașterea celor două [adică a acelui esprit fort și al preotului] într-o singură persoană e acum posibilă» (cfr. Opere, IV, II, Notizie e note, p. 520). S-a gândit Nietzsche la el însuși? În ce sens «spiritul liber» nietzschean are nevoie de integrarea omului religios, ca și de depozitarul unei credințe? Acest fragment rămâne izolat, și de aceea nu aflăm propriu-zis nimic precis. În datarea posterioară a lui Gast pentru textul definitiv al scrierii: Omenesc, prea omenesc nu se mai află nici o urmă pentru posibilitatea acelei fuziuni singulare. Dar nu se poate face excepție de a gândi la «ateul pios» Zarathustra (Așa a vorbit Zarathustra, IV: «Odihna»). În orice caz, Nietzsche a vorbit în repetate rânduri – fie în însemnările sale, fie în Omenesc, prea omnenesc – de necesitatea de a reevalua viața contemplativă, adică viața dedicată atingerii înțelepciunii (Epicur ar furniza modelul clasic al acestui ideal), care este totodată limitare conștientă la lumea circumscrisă a experienței (știința, istoria, observarea psihologică) și renunțarea la acțiune. Pe lângă aceasta, spiritul liber nu este «productiv», adică nu poate să fie poet sau artist, între acești oameni «productivi» nu se vor afla spirite libere (F.P., 16 [46]. 1876), pentru că numai religia sau metafizica, nu știința, ar putea da naștere poeziei și artei. În ceea ce privește acțiunea, Nietzsche delimitează o specie de retragere utopică a gânditorului viitor, în care se va dovedi unirea activismului «europeano-american» și a contemplativității «asiatice» a țăranului rus. Acest amestec ar trebui să conducă umanitatea către soluționarea «enigmei lumii»; în măsura în care spiritele libere își au îndatorirea lor, care este aceea de a înlătura toate barierele care se opun la o «fuziune a oamenilor»: religii, state, instincte monarhice, «iluzii despre bogăție și despre sărăcie», prejudicii de rasă, etc. (17 [55]).

4. Îndepărtarea de Wagner semnifică însă, într-un sens mai profund, o condamnare a artei, și nu numai a artei moderne. Nietzsche conserva «instinctele estetice» ale sale, dar pe de o parte le istoriciza, pentru a înțelege trecutul, în care tocmai arta este una dintre cele două mari potențe, împreună cu religia; pe de altă parte, critică maxima manifestare a artei timpului său, cea wagneriană, ca pe o culme a istoricismului și a inamiciției față de știința proprie «poeților». Nietzsche se instituie în critic al productivității poetice: spiritul liber, cum am văzut, nu e dispus să cedeze seducțiilor instinctului creativ, al «gândirii impure» (17 [1]). Poeții rămân religioși, zice el în Omenesc, prea omenesc, I (af. 150) (deși poezia ia naștere când se întăresc religiile). Ultimele cuvinte din Inactuala dedicată lui Wagner (1876) au acest sens: Wagner va fi pentru oamenii viitorului – care vor fi renunțat la artă! – «transfigurația» unui trecut. Deja fuziunea, în mod net subordonată, pe care Nietzsche o atribuie artei în Richard Wagner la Bayreuth preludia motivele din Omenesc, prea omenesc: acestea urmăresc – zice el – să atribuie artei o semnificație ce merge dincolo de pauza restauratoare în lupta omului contra necesității (cap. 4 și 7). Și aici nu trebuie uitat un alt moment revelatoriu al insidioasei ambiguități din acea specie de rămas bun de la Wagner, care a fost cea a Inactualei. Nietzsche sublinia intențiile reformatorii ale întreprinderii bayreuthiene (nu degeaba el se referă în momente decisive ale acestei scrieri la motive ale lui Wagner – revoluționarul, sub semnul lui Feuerbach), dar tocmai cu această radicalizare «socială» a wagnerismului, el își pregătește, ca să spunem așa, calea retragerii, a desprinderii de cercul gustătorilor de Wagner: pentru că Wagner a trădat în realitate acele intenții, și se coboară la compromisul cu Reich-ul și Biserica, el a transformat Festivalul de la Bayreuth într-un târg al vanității și nervozității ultramoderne a Europei burgheze și decadente. Părea deci că Nietzsche a exacerbat deliberat «idealismul» său în privința lui Wagner, pentru a-l pune pe Wagner însuși la probă, o probă pe care Nietzsche de-acum o știa superioară sau, mai bine încă, străină mentalității «artistului perfect» Wagner. Teoria «gândirii impure» a poetului și în genere a artistului era deja frumoasă și prezentă în notițele lui Nietzsche atunci când el publica a patra Inactuală. Astfel, încă în epoca Nașterii tragediei lumea trebuia să aibă o justificare estetică; acum tocmai potențele estetice ale umanității sunt cele mai îndepărtate de adevăr. Aceasta nu vrea să spună că lumea are oricare altă «justificare»: Nietzsche părea a gândi, în acest moment, că lumea este «lipsită de sens». Decăzuta, împreună cu arta și religia, zădărnicită «nevoia metafizică» (care pentru Nietzsche nu mai este «eternă», ci condiționată istoricește), nu mai rămâne altceva decât cercetarea unui ideal de înțelepciune contemplativă, pe care Nietzsche tocmai l-a delimitat în figura spiritului liber.
«Omul este înțelept fiindcă cercetează adevărul; când însă pretinde a-l fi găsit devine un nebun» (F.P., 24 [74], 1877); aceasta e maxima, pe care Nietzsche o asumă pentru sine, a unui scriitor nu prea mult cunoscut al secolului al XVII-lea german, Paul Winckler (1630-1686). O poziție similară, pe care desigur am putea-o numi și «lessingiană», se exprimă literalmente în forma aforismului, pe care Nietzsche a perfecționat-o într-un studiu asiduu, și care constituie unul dintre titlurile sale majore de merit în istoria literaturii germane.
Știm că Nietzsche era un lucrător neobosit. Pe cititorii săi, și în special cei ai operelor aforistice îi paște pericolul de a-l citi rău și în grabă datoreită «facilității» stilului și clarității inimitabile a acelor scurte compoziții în proză, rar mai lungi de o pagină, aproape totdeauna conținute pe jumătate, destul de dens în circuit de puține pagini. Cine a putut arunca o privire în notele și în caietele preparatorii ale operelor sale știe că acestea sunt rodul unei lungi elaborări și al unui travaliu de dăltuire, îngrijit și sârguincios. De aici derivă exigența unei noi lecturi a operelor aforistice ale lui Nietzsche: o lectură care, pentru a fi veramente fructuoasă nu se poate încheia în beneficierea imediată a paradoxului genial sau al plăcerii «estetice», ci trebuie să se pătrundă în profunzime, pentru a încerca a surprinde fondul procesului creativ, truda care chiar în maxime de puține rânduri a fost depusă de autor; așadar e nevoie de o lectură filologică, asșa cum de altfel Nietzsche însuși își dorea, atunci când scrie, în 1886, în legătură cu Aurora: «… noi suntem amândoi amicii lento-ului, atât eu cât și cartea mea. Nu degeaba am devenit filologi, și chiar suntem încă; lucru pe care vrea să-l spună amicii lecturii lente; și să se termine de asemenea prin a scrie în mod lent. Astăzi nu reintră doar în obișnuințele mele, dar face parte din gustul meu – un gust malițios, poate? – să nu mai scrii nimic ce nu suportă până la disperare orice gen de oameni «grăbiți». Filologia, de fapt, este acea artă onorabilă care pretinde de la cel care o cultivă îndeosebi un lucru: a se da de o parte, a-și lăsa timp, a deveni silențios, ea fiind o artă și o pricepere a aurarilor cuvântului, care trebuie să îndeplinească un travaliu atent infinit și să nu ajungă la nimic la care n-ar ajunge lento. Dar tocmai acest fapt este azi mai necesar ca oricând; și tocmai pentru acest mijloc ea atrage și încântă atunci când niciodată forțat, în inima unei epoci de «travaliu», exisetă priceperea de a spune despre grabă, despre precipitare indecentă și trudnică că vrea «să expedieze» imediat orice lucru, chiar și orice carte antică sau nouă: pentru o astfel de artă nu este atât de facil de a da la o parte un astfel de lucru, ea înseamnă a citi bine, adică a citi în mod lent în profunzime, privind înainte și înapoi, nu fără scopuri secundare lăsând porți deschise, cu degete și ochi delicați … Amicii mei pacienți, de această carte se bucură numai cititorii perfecți și filologii: învață să mă citești bine!» (Aurora, Prefață, 5). Să nu vă fie prea nesigur accesul la lumea lui Nietzsche – care este lumea experiențelor sale, a evenimentelor și a curentelor gândirii timpului său, a reflecțiilor sale istorice și critice, a lecturilor sale (și ce mai cititor a fost Nietzsche!) – de care se bucură lectura «imediată». Ea nu poate să incite – cum a indus deja – la echivocuri și dogmatizări.

5. Atunci când, în mai 1878, prietenii lui Nietzsche au luat cunoștință de «cartea pentru spirite libere», reacția lor a fost una de stupoare și consternare. «Filosofia scandalului» (H. Fischer, Nietzsche Apostata, oder Die Philosophie des Argenisses, Erfurt, 1931) începea să-și arate chipul. Nietzsche a devenit «apostat». Ruptura efectivă de Wagner a inițiat-o după publicarea acestei opere. De la Bayreuth prima ripostă a fost o tăcere rece față de Nietzsche și, prin medierea adepților și chiar a editorului Schmeitzner, care va tipări toate operele lui Nietzsche, și «Bayreuther Blätter», dezaprobare totală. Apoi, în vara lui 1878, Wagner, în revista sa, îl atacă pe Nietzsche, fără să-l nominalizeze, revendicându-i drepturile «geniului» împotriva «criticii istorice cufundată în iudaism» și pe cele ale «inspirației poetice» disprețuită de spiritele libere (R. Wagner, Publikum und Popularität, 1878, Epistolario, III, Notize e note, p. 575-78). Apoi Cosima,
în iarna 1878-1879, a avut o scurtă întreținere cu sora lui Nietzsche , în care și-a descărcat deschis resentimentul: «Cartea fratelui tău mi-a displăcut cu totul; eu știu că, atunci când a scris toate aceste lucruri intelectualmente așa de insignificante și moralmente așa de deplorabile, el era bolnav … pe autorul acestei opere eu nu-l cunosc; pe fratele tău, dimpotrivă, care a dat atâtea lucruri minunate, eu îl cunosc și îl iubesc și continuă să trăiască în mine… cu toate opiniile sale (de exemplu, chiar cele despre evrei) el s-a situat cu o grupare de persoane foarte bine organizate… Trădarea poate să aducă bune avantajii autorului ei!» (cfr. Opere, IV, III, Notize e nota, pp. 397-98). În comprehensibilitatea era așadar totală; mai mult, Cosima credea că distinge în anumite aforisme aluzii negeneroase la fapte personale. Cosima părea a fi rămas încă cea mai neînduplecată în ostilitatea față de Nietzsche, căci, așa cum afirma Curt von Westernhagen (Richard Wagner. Sein Werk. Sein Wesen. Seine Welt, Zürich, 1956, trad. italiană, 1983, p. 537), ea a fost cea care a împiedicat o tentativă de reapropiere între Wagner și Nietzsche. În realitate, ruptura era iremediabilă. Întâi de toate, pe planul ideilor; acesta era prețul pe care Nietzsche trebuia să-l plătească din momentul în care a decis să abandoneze «iluziile metafizico-artistice care l-au legat de Wagner. Wagner, la rândul său, nu putea manifesta înțelegere față de un gânditor care țintea să demoleze rațiunile înseși ale întregii sale vieți de artist, și care venea tocmai de la acela despre care un timp a putut să spună: «Sunteți, după soția mea, unica achiziție a vieții mele…» (Scrisoareea lui R. Wagner, începuturile lui ianuarie 1872). «O consider unica persoană care știe ceea ce vreau eu!…» (Scrisoarea lui R. Wagner, 21 septembrie 1873). Nimeni nu pune la îndoială dreptul lui Nietzsche de «a deveni ceea ce era», după promisiunea conținută în a treia sa Inactuală (Schopenhauer ca educator); în logica internă a acestei dezvoltări era cuprinsă ruptura cu Wagner. Și totodată o ambiguitate singulară a lui Nietzsche este aceea de a fi pretins că atât Cosima cât și Wagner acceptaseră liniștit metamorfozele sale.
Războiul lui Nietzsche împotriva lui Wagner și mișcarea wagneriană (și contra antisemitismului) este un fapt capital în istoria culturii germane, căruia încă nu îi este evaluată complet însemnătatea; dar nu i se poate crede lui Nietzsche la literă, când el, la zece ani după ruptură, va vorbi despre deziluzia sa în raport cu Bayreuth-ul, despre spectacolul înfiorător al lui Wagner «bătrân și marțial» care «cade în genunchi în fața crucii» (Omenesc, prea omenesc, II, Prefață, 3); pentru că pe Wagner nu îl cunoscuse exact așa cum era până la prima zi a întîlnirii lor, și pentru că Nietzsche însuși a demonstrat că el cunoaște ca atare toate slăbiciunile lui Wagner, din 1874 în mod atestat, dar poate încă înainte, dacă se vrea a explica exact reticențele sale, și fugile din fața lui Wagner, în special începând din 1873. Pentru a înțelege ceva din atitudinea lui Nietzsche față de Wagner, nu trebuie totuși acceptată teza «deziluziei Bayreuth-ului», ci doar că, încă până la Wagner, Nietzsche a fost dezamăgit de el însuși. Cu aceasta e de ajuns explicarea acestui episod capital din viața lui Nietzsche.
Deformațiile școlii wagneriene (ca deja citata monografie a ex-nazistului Curt von Westernhagen asupra lui Wagner), care caută în motivele de la bază personale rațiunile «trădării» lui Nietzsche, sunt de altfel mitizări neconcludente ale nietzscheenilor de tipul Bertram, pentru care Nietzsche l-ar fi trădat pe Wagner din dragoste, ca Iuda Iscorioteanul pe Iisus (E. Betram, Nietzsche. Versuch einer Mythologie, Berlin, 1918, trad.ital., 1988, pp. 203 și urm.). Ar părea straniu că la întâlnirea a două personalități așa de puternice și a două caractere așa de diverse – introvertitul Nietzsche e prizonierul «patosului de la distanță» al său; extravertit, jovial și cu o tendință de «a lăsa să meargă», care ar putea ușor să-l rănească pe mai tânărul său prieten, Wagner – nu au devenit fricțiuni și contraste, mai ales când «idila de la Triebschen» a luat sfârșit, și Wagner părăsește Triebschen-ul pentru Bayreuth. Dar nu în sfera personală – după noi – este de căutat cauza îndepărtării lui Nietzsche de Wagner; dimpotrivă, întâlnirea personală, Triebschen, a rămas pentru totdeauna pentru Nietzsche momentul «cel mai fericit» al vieții sale. Mitului lui Bertram și considerațiilor răcnitoare ale doamnei Förster- Nietzsche preferăm cuvintele simple și îndurerate pe care Nietzsche le scria, doi ani după aceea, lui Gast, la Marienbad, la 12 august 1880: «… sufer oribil atunci când trebuie să mă lipsesc de simpatie, și, ca exemplu, nimic nu ar putea să compenseze, pentru mine, faptul de a fi pierdut în ultimii ani simpatia lui Wagner. De câte ori visez la el, și totodeauna în stilul raporturilor noastre confidențiale din acel timp! Între noi nu este niciodată în curs un cuvânt rău, nici măcar în visurile mele, multe, dimpotrivă, încurajatoare și plăcute, și cu nimeni, poate, n-am mai râs atâta. Dar acum s-a sfârșit: la ce servește a avea rațiune în câteva puncte contra lui? Cum și în ce fel simpatia pierdută ar mai putea să fie ștearsă din memorie!»

(traducere de Alexandru Boboc)

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg