Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, Ii: Anii De La Basel (1869-1879)

Mazzino Montinari, Ce a spus Nietzsche, Ii: Anii De La Basel (1869-1879)

Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto NIETZSCHE. A cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adelphi Edizioni, 2003 (Seconda edizione), p. 76-104: II. Gli anni di Basilea (1869-1879). M. Montinari (1928-1986) a fost lungă vreme profesor de Limba și literatura germană la diverse universități italiene; dintre scrierile sale amintim: Su Nietzsche (1981); Nietzsche lesen (1982). Bun cunoscător al operei lui Nietzsche, a inițiat și realizat, împreună cu Giorgio Colli celebra ediție: Nietzsche. Werke und Briefwechsel. Kritische Gesamtausgabe, W. de Gruyter, Berlin/New York (1975 s.urm), reluată în: Sämtliche Werke. Kritische Studienausgabe in 15 Einzelbänden, 1988 21999; Sämtliche Briefe. Studienausgabe, 1986 (8 Bde, in Kassette).

La Basel Nietzsche a fost un profesor sârguincios, atât la universitate cât și la Pedagogium (un echivalent al liceului nostu clasic). Numeroasele amintiri ale școlarilor său îl descriu ca pe un dascăl omenos și în stare de a-i îndemna la studiu chiar și pe cei mai leneși. Lectura improvizată a clasicilor, practicată la Pforta a fost pe larg utilizată de Nietzsche pentru a transmite asupra antichității cunoștințe și nu locuri comune. În acest sens ne-au rămas manuscrisele lecțiilor sale universitare. În baza acestora este dificil a întrezări până la ce nivel ele ar depăși limitele unei informări redate cu acuratețe. Naturalmente că acolo se află puncte de plecare pentru ceea ce urmează să se spună apoi în opere. Dar caietele rămân pentru totdeauna mai mult o urmă scrisă a ceva ce va urma să fie expus oral. Nietzsche reflectează îndelung asupra problemelor educației tinerilor, asupra funcționării «instituțiilor de cultură», și simte necesitatea unei reforme a studiilor, dar idealurile sale pedagogice se înscriu într-un plan mai vast, de reformă a culturii, adică în acele iluzii pe care el le nutrea în anii de la Basel. Și care era centrul de gravitație al vieții sale.
Războiul franco-prusian întrerupe pentru câteva săptămâni activitatea sa de profesor: și Nietzsche era presat de entuziasmul general al națiunii sale și voia să participe la război. Putea să o facă numai ca infirmier, pentru că acum era cetățean elvețian. Dezinteria și difteria au luat sfârșit, după câteva săptămâni în acest intermediu al războiului. Consecințele victoriei germane și unificarea Germaniei sub Prusia lui Bismarck l-au liniștit puțin după dubii și neîncredere; evenimentele Comunei din Paris l-au tulburat profund (ca și pe Burckhardt), mai ales din cauza știrii false a incendierii Louvre-ului de către comunarzi. Deși colegul său Burckhardt îl detestase pe Wagner și muzica sa, Nietzsche s-a simțit legat cu o profundă simpatie și venerație față de marele istoric de la Basel: și este de observat cum aceste sentimente față de Burckhardt rămân o constantă în întreaga sa viață și cum – pe de altă parte – Burckhardt a avut în confruntările cu Nietzsche o poziție destul de rezervată. În acei primi ani la Basel îi legase dragostea comună pentru Schopenhauer, și o concepție asupra civilizației grecești care atingea surse comune și pentru care ei au exercitat unul asupra altuia o influență reciprocă. Comună ambilor este poziția critică față de imperiul lui Bismarck, poziție care la Nietzsche va deveni mai târziu un adevărat și propriu «antigermanism». Dar – poate încă și mai important – este faptul că Nietzsche însuși îl numește «sentimentul toamnei civilizației» (Fragmenti postumi, 28[1], 1878). După citirea scrisorilor lui Burckhardt către amicul Preen, sau aceea a lui Flaubert către George Sand (1884), sau a Dialogurilor filosofice ale lui Ernst Renan (1877; 1992) (Nietzsche cunoștea aceste scrieri ale lui Flaubert și Renan): are senzația că anul 1870 și apoi, mai ales, Comuna din Paris, au reprezentat un eveniment capital pentru toți exponenții intelectualității europene. Cu evenimente diverse: resemnarea prudentă a lui Burckhardt (spiritul care reedifica locuirea sa pe ruine), nihilismul lui Flaubert, aristocratismul scientist și reformator al lui Renan, sunt între altele elemente cu care Nietzsche va veni în atingere în reflecțiile sale asupra «toamnei civilizației». O tradiție urmează să dispară cu toate instituțiile ei și – azi noi vom adăuga – una nouă, care se va forma, cu certitudine dincolo de toate previziunile și diagnozele acelor scriitori, chiar și ale lui Nietzsche.
Semnificativă, pentru modul în care Nietzsche considera în acel moment criza europeană, este scrisoarea pe care el o adresează amicului Carl von Gersdorf la 21 iulie 1871: «Dincolo de conflictul națiunilor, care a terorizat, terificant și imprevizibil ridicarea hidrei internaționale vor avea loc și multe alte bătălii în viitor. S-ar putea să ni se spună uneori că vom afla un acord asupra faptului că tocmai în acel fenomen viața noastră modernă sau, mai bine zis, întreaga veche Europă și statutul ei, dar în prima linie civilizația latină, care acum domină pretutindeni, va revela enorma infirmitate căreia îi este afiliată lumea noastră: asupra faptului că noi toți, cu întregul nostru trecut, suntem responsabili de orori ale unor zile ca acestea: astfel că trebuie să ne ferim de a imputa, cu orgolioasă prezumție, numai celor dizgrațiați delictul unei lupte împotriva culturii. Știu ce înseamnă aceasta: luptă contra culturii. Când a apărut știrea incendiului de la Paris, am fost pentru câteva zile completamente distrus și înecat în lacrimi și dubii: întreaga existență științifică și filosofică îmi apărea ca ceva absurd, dacă într-o singură zi s-ar putea ajunge la distrugerea operelor de artă cele mai minunate, chiar a unor întregi epoci ale artei; m-am agățat cu profundă convingere de valoarea metafizică a artei, care nu poate să existe numai pentru oameni sărmani, ci trebuie să îndeplinească și multe alte misiuni. Dar, și pe când eram apăsat de durerea cea mai intensă, nu am fost capabil de a arunca o singură piatră împotriva profanatorilor, și care, pentru mine nu erau decât purtători ai unei culpe universale, asupra căreia este mult de reflectat!». Punctul de vedere al «culturii» (Kultur) este pentru Nietzsche decisiv, și prin «cultură» el înțelege ceea ce încă Burckhardt expunea în lecțiile sale asupra studiului istoriei (urmărite de Nietzsche în toamna lui 1870): o potență esențialmente antagonistă față de stat și în genere de toate forțele publice constituite. «Ea», spune Burckhardt «acționează modificând și subminând neîncetat cele două instituții stabile [adică statul și religia] ale vieții, măcar cât aceasta nu a fost aservită și constrânsă în granițe certe pentru scopurile lor. De altfel, cultura este critica celor două, orologiul care indică ora în care în acestea forma și conținutul [adică, încă o dată: în stat și în religie] nu mai coincid» (J. Burckhardt, Über das Studium der Geschichte, 1982, trad. italiană 1998, p. 72). Culturii i se contrapune – în scrisoare, civilizația «latină», după o antiteză certamente cunoscută de filologul clasic Nietzsche, pe care trebuia să o fi aflat la marele Friederich August Wolf (1759 – 1824), dar nu cu un suport important în conținut al celor două concepte; aceasta întrucât Wolf contrapunea «ordonării civile a poliției, mai exact civilizarea (civilisation), la care au putut ajunge popoarele Orientului antic (egiptenii, evreii, persanii), cultura fiind proprie grecilor, dar și romanilor (F.A. Wolf, Darstellung der Altertunsswissenschaft…, 1833, p. 12). Acum civilisation «latina», adică franceză, nu că nu s-ar putea spune civilizația modernă burgheză, care era responsabilă de relele prezentului, cât și de insurecția proletară de la Paris, protagoniștii căreia sunt, pentru Nietzsche «purtătorii» unei culpe universale, asupra căreia e mult de reflectat!». Acesta este maximum de comprehensiune pe care profesorul universitar Nietzsche îl putea demonstra pentru un fenomen cu totul în afară de noțiunile sale de istorie socială: a nu se uita «hidra internațională», adică Internaționala lui Marx și Engels, care ținuse în Elveția majoritatea congreselor sale (în 1866 la Geneva, în 1867 la Lausanne, și – 13 septembrie 1869 – adunarea de la Basel, când Nietzsche se afla aici de câteva luni). Pe de altă parte, nu rezultă că nu au fost mulți profesori universitari germani care au aprobat Comuna pariziană; amintim numai pe Privatdocent Karl Eugen Dühring la Berlin (care era un cap – cum se obișnuiește a se spune – destul de confuz, la care conviețuiau socialismul, antisemitismul și antimarxismul!). Contrariu civilizației burgheze moderne Nietzsche căuta salvarea în «valoarea metafizică» a artei, dar ca și amicul și camaradul său de luptă Richard Wagner, în «misiunea germană» (în aceasta se distanța pentru un moment de Burckhardt). Citim astfel în acea scrisoare:
«… dacă pentru noi s-ar putea susține încă o cauză după barbara intermediere a războiului, acesta este spiritul eroic, și în același timp reflexiv, care spre surpriza mea, aproape o frumoasă și neașteptată descoperire, l-a găsit în exercițiul nostru proaspăt și viguros, cu antica vigoare germanică. Pe acesta e posibil să construim; și e îngăduit să sperăm din nou: Misiunea noastră germanică nu e încă încheiată! E animată mai mult ca niciodată: căci încă nu a fost distrus totul de superficialitatea și eleganța franco-ebraică [!] și de lăcomia de afaceri a „epocii actuale”». Wagner nu a putut să se exprime în mod deosebit (și la circa cincizeci de ani după, să refacă din acest complex de antiteze, «franceze» și «germanice», civilisation și Lultur, numai cu diverse accente, dar sub semnul lui Schopenhauer, Wagner și Nietzsche, Thomas Mann a scris Betrachtungen eines Unpolitischen (Considerații ale unui nepolitician, Berlin, 1918, trad. italiană 1997).
Dar era Nietzsche completamente «wagnerizat?» (Fragmenti postumi, 41[2] 1885). Da, cel puțin de la acel 17 mai 1869, când a vizitat prima dată Triebschen, până la altă zi de mai (22, aniversarea nașterii lui Wagner) a lui 1872, când a asistat la punerea pietrei de temelie a teatrului de la Bayreuth, și apoi la executarea Simfoniei a IX-a a lui Beethoven, dirijată de Wagner. Rămas singur după sfârșitul «idilei de la Triebschen», el a trebuit să dea mai multă atenție dubiilor asupra «misiunii germane» și asupra posibilității de a se reforma a artei wagneriene, în parte deja înflăcărat, dar totdeauna învins sub irezistibila fascinație directă a personalității lui Wagner. Orgolios artist și om de teatru, revoluționar și feuerbachian în prima jumătate a vieții sale, reformator al artei și schopenhauerian în cea de a doua, inamic al obscurantismului clerical, dar plin de simpatie pentru spiritul luteran, admirator entuziast al tragediei grecești (Oreste de Eschil) și al lui Shakespeare, disprețuitor al «eleganței» și «modei» franceze, propunător convins al «virtuții germanice» a «tânărului german» (Schiller), sincer și estrovertit până la brutalitate în raporturile sale personale, capabil de ilaritate și veselie contagioasă și dedat totodată accentelor de mânie disprețuitoare și nestăpânită, iubitor al luxului și plin de compasiune pentru lucrătorii exploatați, incapabil de a înțelege valoarea bunului (în special dacă-l primise cu împrumut), dispus să sacrifice totul și pe toți pentru actualizarea «ideii Bayreuth-ului», prieten al animalelor și dușman al evreilor – acesta era Wagner, cel mai mare artist al timpului său, ultimul geniu romantic care a crezut în propria genialitate. Alături de el, în retragerea de la Triebschen pe locul celor patru cantoane, Cosima – fiica adulterimă a contesei d’Angoult și a lui Franz Liszt, – care îl părăsise pe Hans von Bülow pentru a-l urma pe Wagner; unul dintre produsele cele mai rafinate ale educației franceze și catolice transplantat în cultura germană, chiar în germanismul protestant (deși nu a ajuns niciodată să scrie germana fără erori); dotată cu o inteligență superioară și obișnuită să aibe de a face cu persoanele cele mai influente ale epocii în arte și literatură, în muzică și în teatru; plină de credința în misiunea ei în «serviciul geniului», dar și paznic inflexibil al intereselor «geniului», gata să combată cu intransigență orice «deviere» de la respectul ideilor lui Wagner; creștină și schopenhaueriană, religioasă până la superstiție și la credință în miracole; cultă, fascinantă, neliniștită, capabilă de mari delicatețe în prietenie; scrierile sale către Nietzsche, poate încă mai mult decât cele ale lui Wagner (căruia ea îi este în totul aproape totdeauna portavoce), lasă să se înțeleagă, cum scria Nietzsche lui Rohde: «… și eu am Italia mea… se cheamă Triebschen… Dragă prietene, ceea ce eu aflu și văd, ascult și înțeleg aici este de nedescris. Schopenhauer și Goethe, Eschil și Pindar trăiesc încă, crede-mă» (Scrisoare din 3 septembrie 1869).

Formularea esențială a problemelor care îl preocupau pe Nietzsche în acei ani la Basel se găsește în conferința pe care acesta o ține, la 1 februarie 1870, pe tema Socrate și tragedia, una dintre numeroasele lucrări care au precedat publicarea Nașterii tragediei. În descrierea figurii lui Socrate ca «herald al științei», Nietzsche zice: «… știința și arta totuși se exclud…» (Opere, III, 11, 40). Identificarea socratismului cu știința secolului al XIX-lea este cel puțin tot atât de «antiistorică» și arbitrară pe cât și credința lui Nietzsche în «nașterea» tragediei clasice prin opera lui Wagner. Dar acea afirmație conține în sine dezvoltarea ulterioară a gândirii lui Nietzsche și ar putea sta ca motto chiar și în fața perioadei sale considerată ca pozitivistă. De fapt, în postulatul că știința și arta se exclud reciproc este valabil, fie pentru Nietzsche wagnerianul, fie pentru Nietzsche «spirit liber», numai consecințele sunt opuse.
Devalorizarea raționalității «socratice» contrapusă fie «viziunii» apolinice fie extazului dionisiac își atinge culmea în Nașterea tragediei. În planul compoziției cărții sale, Nietzsche scria amicului Rohde de la Lugano la finele lui martie 1871: «Trăiesc, în ce privește filologia, într-o înstrăinare insolentă, care mai rău nici nu s-ar putea gândi… deodată mă simt transformându-mă în filosof și deja cred în mine; ba încă sunt și pregătit pentru cazul că ar trebui să devin poet». Îndoiala pe care cele spuse în carte asupra tragediei ar fi putut fi spusă în poezie se găsește nu numai în autocritica posterioară lui 1886, ci și într-o însemnare a amicului său Rohde, care datează chiar din acei ani ai Nașterii tragediei. Ceea ce se spunea despre «obscuritatea purpurie» (Rohde) a considerațiilor lui Nietzsche asupra originei dramei grecești era o «metafizică a artei»: «Cum poate ceea ce e brut și dezarmonic, conținutul mitului tragic, să suscite plăcere estetică?» este pus în ultimele pagini ale Nașterii tragediei (cap. 24). «Aici ar fi necesar să ne ridicăm cu un elan îndrăzneț într-o metafizică a artei, în timp ce eu repet ceea ce am spus deja, că existența și lumea par justificate numai ca un fenomen estetic: și în acest sens chiar mitul tragic trebuie să ne convingă că urâtul însuși și dezarmonicul constituie un joc artistic, pe care voința, în plenitudinea eternă a plăcerii îl joacă cu ea însăși». Acesta e, după Nietzsche, «fenomenul originar» (Urphänomen, termenul e goetheen) al artei dionisiace. În pasajul citat e vizibilă urma schopenhaueriană, dar și o inovație decisivă pe care Nietzsche o simțea ca «proprietate funciară» a sa, încă netransformată în «proprietate mobilă, curentă, în monedă» (Scrisoare către E. Rohde, 4 august 1871). Această inovație constă în faptul că la Nietzsche voința lui Schopenhauer nu vine negată în contemplarea estetică, ci chiar ea însăși «jucându-se cu ea însăși» se justifică în existență întrucât aceasta este fenomen estetic. Cunoaștem puternica impresie pe care a făcut-o studentului Nietzsche lectura lui Schopenhauer, impresie datorată mai cu seamă «brutalității» și «dezarmoniei» pe care «lumea ca voință» o releva în descrierea lui Schopenhauer, și Nietzsche se menține ferm la această cunoaștere chiar atunci când de-a lungul lecturii lui Friederich Albert Lange, a lui Otto Liebmann și a lui Kuns Fischer asupra lui Kant – reține că trebuie criticate fundamentele teoriei filosofiei a lui Schopenhauer (în 1868). Tendința lui Nietzsche este opusă celei a lui Schopenhauer chiar în Nașterea tragediei, pentru că Nietzsche, cu toate că o neagă, vrea să justifice viața întreagă, așa cum este, chiar întrucât e «fenomen estetic»; pentru aceasta ar părea că citește amicului Rohde o «mare cosmodicee» (Scrisoarea lui E. Rohde, la 6 februarie 1872). Și o continuă tentativă de cosmodicee ar trebui să definească întreaga filosofie a lui Nietzsche. Chiar și acolo unde, totuși, găsim, ca în cazul antagonismului dintre știință și artă, un motiv fundamental al gândirii lui Nietzsche. O să vedem că și Zarathustra își are cosmodiceea sa. Credem chiar că putem îndrăzni această afirmație: impulsul filosofic originar al lui Nietzsche e căutat în voința sa de «a zice da» vieții, precum și în circumstanțe asemănătoare, deși răul și suferința nu vor înceta niciodată să trezească în el – în forme chiar patologice – sentimentul schopenhauerian de compasiune.
Transformarea acestei posesii în monedă curentă, adică aplicarea acelei intuiții a fenomenului originar dionisiac la viața reală, ar fi ca rezultat imposibil. Împotriva «optimismului» acelui Jetztzeit (expresia lui Schopenhauer pentru a desemna «epoca modernă»), adică împotriva valorilor societății burgheze a timpului său, Nietzsche exalta societatea și statul grec.
Nașterea mitului germanic traversând drama wagneriană este speranța pe care o exprimă Nietzsche la sfârșitul cărții sale. Dar această speranță se dezvoltă din interior. Nietzsche știa sigur că prin intermediul filologiei clasice a ajuns la viziunea sa asupra dramei grecești, grație însă și unei tradiții determinate filologice și istorice: Schlegel și Müller, Creuzer și Welcker, Burckhardt și încă maestrul său Rilschl. Cu toate că suferise de «maladia istorică», în ultimă analiză Nietzsche nu putea să facă nimic din «sensul istoric», și aceasta e riposta semnificativă a Inactualei asupra istoriei (1874), care în mod cert nu conține – cu tot patosul său – indicații pentru «a se vindeca» de această maladie. Dar aceasta vrea să spună că omul modern nu poate să recupereze conștient «orizontul circumscris» mitului. Deja în 1874 Nietzsche e în prada dubiilor în ce privește speranțele sale wagneriene. Fără a vorbi de acele ascunderi în germanism, care erau stinse cel puțin începând din 1873. Pentru a explica fenomenul artei wagneriene, Nietzsche – în 1874 – recurge la conceptul de «commediante». Comediantul trebuie «menținut» pentru a crea o iluzie, dar «afirmarea iluziei cu orice preț» (știind că e iluzie și făcând-o să treacă drept adevăr) este ceea ce Nietzsche în toamna lui 1883, referindu-se expres la perioada sa wagneriană, va invoca «iezuitismul» său (Frammenti postumi, 16 [23]). Nu degeaba Cosima se bucura că tânărul ei amic se reîntorsese la studii filologice pentru că «odată cu Schopenhauer filosofia a ajuns la limitele ei» (cfr. Scrisoarea lui E. Rohde către Nietzsche, 26 ianuarie 1873). Totuși, Nietzsche vrea în continuare să filosofeze. Între 1873 și 1875 se împlinește în el o evoluție subterană pe care o va exprima într-o însemnare intimă din vara lui 1875: «Nu va trece mult timp și va trebui să manifest opinii care sunt considerate josnice pentru cel ce le nutrește; atunci chiar și prietenii și cunoscuții vor deveni timizi și temători. Va trebui să trec și prin acest foc. Apoi îmi voi aparține totdeauna cel mai mult mie însumi» (Frammenti postumi, 5 [190]).

(traducere de Alexandru Boboc)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg