Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Media, furnizor de securitate sau vulnerabilitate națională? (I)

Media, furnizor de securitate sau vulnerabilitate națională? (I)

Media sunt o simplă verigă în lanțul comunicării către un public difuz și larg răspândit, care, în încercarea de a reproduce realitatea, au fost asociate cu promisiunea eliberării și transparenței democratice. În timp, ne avertiza în urmă cu două decenii Ignacio Ramonet, redactor-şef al publicației Le Monde Diplomatique, promisiunea eliberării a lăsat locul unei „tiranii a comunicării”, instaurată prin topirea, prin fuziunea prin absorbție a sferelor culturii, informației și comunicării într-o singură sferă, a comunicării mediate sau „comuniculturii”: „world culture, de inspirație americană, un fel de comunicultură de masă planetară, pentru că informația, ca şi cultura, nu rezistă unei asemenea vulgarizări…”1. În locul reproducerii realității, media au remodelat-o și au oferit-o fracționar și decontextualizat, uneori chiar caricatural, în baza unei logici de piață, a „suspansului și spectacolului”, transformând informația în marfă simbolică. În această abordare, în care mijloacele de comunicare de masă se supun logicii pieței, problema cea mai importantă este cea a reflectării problemelor de securitate națională, care nu pot fi tratate în aceeași logică.
Începând de la campania armatei americane din Vietnam pierdute în plan mediatic, structurile de apărare, ordine publică și intelligence au trebuit să se adapteze și remodeleze chiar pentru a răspunde unor alte provocări, generate de transparența informațională. Uneori, pentru o abordare corespunzătoare, raporturile mass media cu sistemul de securitate au fost reglementate la nivelul documentelor proiective de apărare și securitate națională (pentru a nu aminti cazurile nedemocratice din est, de închidere a unor posturi de televiziune, de interzicere a unor rețele sociale etc.). Și în România această problemă a raporturilor mass-media cu sistemul de securitate a făcut obiectul includerii în Strategia Națională de Apărare din 2010, rămasă la stadiul de proiect. Strategia de securitate (sau de apărare, cum a fost denumită în ultima perioadă), unul dintre documentele importate apărute după 1990, document vizând proiecția măsurilor de asigurare a stării de normalitate democratică la care aspiră societatea, a adus proiectul din 2010 pe lista vulnerabilităților mass-media, prin „fenomenul campaniilor de presă”. Considerând campaniile de presă vulnerabilitate la adresa securității naționale, poate fi garantat controlul spațiului informării, poate fi garantat controlul statului în raport cu acțiunile denigratoare asupra statului, culturii, reputației și dreptului de viață al cetățenilor?
Strategia Națională de Apărare, document și cutumă occidentală – având drept model strategia americană de securitate, prezentată de președintele statului spre validare în parlament în primele șase luni ale mandatului2 – reprezintă unul dintre instrumentele-cheie în planificarea strategică. Importanța acestui document nu constă doar în proiecția riguroasă a apărării, ci și în extinderea cadrului de aplicare la nivelul întregii societăți românești, în contextul armonizării obiectivelor naționale de apărare/securitate cu modificările strategice globale. Includerea mass-media pe lista vulnerabilităților ar presupune, în acord cu politicile pro-active derivate din cadrul doctrinar global, setul de măsuri și acțiuni de stopare sau reducere a afectelor, în sensul împiedicării unui risc emergent să se transforme în criză, să conducă la escaladarea unui potențial conflict. Poate fi privită, totuși, presa ca fiind furnizoare de insecuritate3, în condițiile acceptării tacite a acesteia drept „câine de pază al democrației”? Acest înțeles, derivat din rolul esențial jucat de mijloacele de comunicare în masă în exercitarea libertății de exprimare, este preluat tot din spațiul vestic, cu diferențele de nuanță asociate: Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) realizează o balanță a îndatoririlor și responsabilităților raportat la drepturile și libertățile presei, în timp ce Curtea Supremă a Statelor Unite le „sacralizează”. CEDO statuează prin art.10 § 1 faptul că „Toată lumea are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept va include libertatea de a avea opinii şi de a primi şi comunica informații şi idei fără amestec din partea autorităților şi fără a ține cont de frontiere.” (Article 19, 2005:11), dar această libertate de exprimare nu este un drept absolut, ci presupune sarcini și responsabilități legate de securitatea națională, siguranța publică și reputația personală a cetățenilor4. Intervenția statului în raport cu libertatea de exprimare și informare de care beneficiază mijloacele de comunicare de masă este condiționată și trebuie să fie proporțională cu scopul legitim vizat, în limitele aceluiași articol din convenție. Tocmai acest principiu al non-proporționalității este invocat în ceea ce privește includerea mass-media pe lista vulnerabilităților la adresa securității naționale, în condițiile în care, în jurisprudența CEDO, Curtea (supra-)valorizează libertatea presei. Aspectele limitative exprimate prin intermediul § 2 al art.10 din convenție, privitoare la securitatea națională și ordinea publică, dau în mai mică măsură câștig de cauză statului. Excepțiile sunt legate, îndeobște, de incitarea la escaladarea violenței. Să fi fost vorba, până în prezent, de incitarea la violență din partea mijloacelor de comunicare în masă din România, acțiune repetitivă, punând sub semnul incertitudinii securitatea națională, pentru a fi aduse în discuție campaniile de presă drept vulnerabilități la adresa securității? Cu siguranță că nu, drept pentru care organismele internaționale, cum ar fi, de pildă, The South East Europe Media Organization (SEEMO), afiliată International Press Institute (IPI), s-au sesizat imediat ce strategia a primit avizul favorabil în CSAT.
Care este, atunci, sursa unei poziționări atât de categorice a statului în raport cu mijloacele de comunicare în masă? Să privim cu atenție formula înscrisă în 2010 în proiectul de strategie: constituie vulnerabilitate fenomenul campaniilor de presă la comandă cu scopul de a denigra instituții ale statului, prin răspândirea de informații false despre activitatea acestora; presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obținerii de avantaje de natură economică sau în relația cu instituții ale statului.
Vulnerabilitățile, factori interni care potențează acțiunea amenințărilor și concură la apariția riscurilor, sunt o categorie în care presa – cu rolul său de păstrător al valorilor democrației – nu poate fi inclusă decât dacă societatea nu este democratică. Mass-media contribuie, în termenii strategiei, la gestionarea securității, ca voce a societății civile, fiind, în egală măsură și potențator în ciclul de viață al riscurilor la adresa securității. În aceste condiții, împotriva presei – ca vulnerabilitate – ar trebui să acționeze întreg sistemul național de apărare și securitate care ar trebui să înlăture vulnerabilitatea. Câteva întrebări, necesare în ghidarea posibilelor acțiuni represive la adresa mass-media, sunt necesare a fi supuse atenției: În baza căror criterii, în limitele cărui prag acțional sunt considerate anumite trusturi de presă ca făcând parte din această categorie? Cum identifică sistemul de securitate exercitarea de presiuni de către trusturile de presă asupra deciziei politice atâta vreme cât decizia politică nu face obiectul analizei în cadrul acestora?
Cel mai grav aspect al acestei perspective este antagonizarea sistemului de securitate și mass-media, situarea de o parte și de alta a „interesului național”, explicat în termeni pur politici. În lipsa identificării unor situații care să conducă la catalogarea mass-media prin campaniile de presă ca fiind vulnerabilități la adresa securității naționale, dar în condițiile în care este cultivată antagonizarea celor două logici, a presei/ a pieței și a armatei/ a statului, cum poate răspunde sistemul de securitate pozitiv unor provocări de natura celor ce fac obiectul operațiilor mass media? Cum este înțeleasă logica presei și rolul său de furnizor de securitate (așa cum rezulta și din textul proiectului de strategie din 2010) în condițiile în care decizia avizării a fost luată în lipsa oricăror dovezi despre „campaniile de presă la comandă”?
De la acțiunea pe palier politic până la amenințarea la adresa securității naționale este, însă, o cale destul de lungă pe care, din păcate, societatea românească contemporană nu a înțeles-o pe deplin. O asemenea antagonizare a celor două instituții fundamentale ale statului democratic român, mass-media și sistemul de securitate, sunt semne ale unei distopii de factură orweliană, nu a unei raportări corecte la securitatea națională. Mass-media pot juca rolul de amplificator al crizei sau de catalizator, în funcție de rolul corect jucat de instituțiile statului. Chiar dacă mass-media americane, de exemplu, nu au fost favorabile unuia sau altuia dintre factorii cu rol politic, înțelegerea publică a rolului acestora a determinat o raportare corectă privitoare la strategia națională de securitate: o presă slăbită, fie chiar și de instituțiile statului, este vulnerabilă la acțiunile teroriste5, în timp ce o presă puternică, bucurându-se de încrederea publicului și a statului nu poate face obiectul includerii pe lista vulnerabilităților la adresa securității naționale. Probabil că lecția americană a raporturilor dintre sistemul de securitate și mass-media ar trebui învățată de la începuturile ei, când cele două logici antagonice produceau efecte contrare democrației.

 

 

Note
1 Ignacio Ramonet. (2000). Tirania comunicării, București: Editura Doina, p.66.
2 În istoria sa, indiferent de numele pe care l-a purtat strategia, acest document a născut dispute încă de la început, fiind uneori blocat de Parlamentul României, ca în cazul Concepției integrate de securitate, avizată favorabil în CSAT în 1994, sau al Strategiei Naționale de Apărare din 2010.
3 Există și studii de specialitate, din domeniul științelor militare, care afirmă că mass-media pot afecta securitatea națională, v., de exemplu, Mihail Orzeață, Războiul continuu, Editura Militară, București, 2001, p.190: „Implicarea mass-media în orice tip de confruntare constituie un multiplicator de putere pentru partea care este susținută. În cazul polarizării presei, în campaniile electorale sau în alte situații, sub masca principiului libertății de exprimare și a diversității opiniilor, opinia publică va fi supusă unui tir încrucișat și va sfârși prin a se lăsa influențată de una din părți. În acest caz, mass-media afectează securitatea națională prin diminuarea coeziunii sociale a populației”.
4 Restricțiile, cu nuanța democratică inclusă, presupun referirea, în limitele Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO), art.10 § 2 la „interesul securității naționale, integrității teritoriale şi a siguranței publice, pentru prevenirea dezordinii şi a infracțiunilor, pentru protecția sănătății şi a moralei, pentru protejarea reputației sau drepturilor altora, pentru prevenirea dezvăluirii de informații primite în secret sau pentru păstrarea autorității şi imparțialității sistemului de justiție”.
5 „If the media become unavailable because of infrastructure collapse, media-reliant individuals will feel a sense of dislocation and confusion that may leave them susceptible to rumors and misinformation. This fact of life in the information age makes public confidence, human perceptions, and the media prime targets for hostile attack. Attempts to manipulate an enemy’s morale and political support are not new, but the growing importance of the media in shaping public perceptions means that information operations have become potent strategic weapons. When combined with directed attacks on other critical infrastructures, these operations can become even more powerful.”, notează Robert A. Miller & Irving Lachow în Strategic Fragility: Infrastructure Protection and National Security in the Information Age. Defense Horizons. A publication of the Centre for Technology and National Security Policy / National Defense University, No.59, 2008, p.4.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg