Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Medioplatonismul și neopitagoreismul (II)

Medioplatonismul și neopitagoreismul (II)

 

 

2.Pseudopythagorica și Eudoros din Alexandria

 

Renașterea, adevărată sau presupusă, a pitagoreismului ne duce, scrie B. Centrone1 în I secol î. Hr. în locuri geografice diferite: Roma și Alexandria Egiptului. Fenomenul pitagoreismului roman este complex și merită să fie analizt în profunzime, dar este sigur că în acest context problema raporturilor cu platonismul nu era foarte relevantă. Vestigiile pitagoreice priveau bios-ul singurelor personaje, sau aspecte legate de religie. Mai importantă este atmosfera alexandrină, cu figura celui care a avut un rol determinant pentru imaginea pitagoreismului filosofic de vârstă imperială: platonicianul Eudoros. Caracteristică istoriei pitagoreismului, scrie filosoful italian, este producția unei vaste literaturi apocrife ce făcea trimitere la Pitagora sau la pitagoreicii antici2.Așa cum bine se știe n-a lăsat o operă scrisă. Philolaos și Archita au compus, în schimb scrieri, din care ne-au rămas puține fragmente. Philolaos a reprezentat un moment esențial și ineliminabil din procesul de gândire al poziției inițiale a Școlii pitagoreice, îmbogățit după aceea prin intermediul diverselor experiențe printre care cea mai importantă a fost cea eleată.(…)cronologia lui Philolaos nu este lucru important; o vexata questio sunt scrierile sale, scrie Maria Timpanaro Cardini3și faimoasa carte, sau cărțile, pe care Platon le-ar fi cumpărat de la Dione și pe care a imitat-o în Timaios. Mărturiile cele mai vechi despre existența cărților lui Philolaos sunt reprezentate de către silograful Timone; în cel privește pe Neante, el l-a amintit pe Philolaos împreună cu Empedocle, care a spus că până în vremea lor pitagoreicii își țineau lecțiile în comun; până în momentul în care Empedocle a divulgat acele doctrine prin versurile sale, a fost stabilit că nici un poet nu mai putea fi admis. În sfârșit, ne spune M. T. Cardini, avem mărturia lui Iamblichos, care a vorbit în trei cărți de Philolaos: pitagoreicii printre altele se întrebau în ce contă în ultimă instanță ireductibilitate anumitor arii de cerc sau linii care au în comun aceeași măsură, au găsit că răspunsul nu era altceva decât infinitul, iar mai târziu pentru faptul că a afirmat același lucru un mileniu mai târziu Giordano Bruno a plătit cu viața. Atunci s-a înțeles în mod clar că adevărata realitate nu erau mărimile numerice sau spațiale, ci raporturile dintre ele, adică entități independente și valide pentru orice concepție asupra realității. La sfârșitul secolului al Vl-ea î.Hr. cu Archita gândirea pitagoreică a triumfat asupra dificultăților, și Archita a putut să facă un elogiu aritmeticii și să o declare superioară geometriei, deoarece a știut să dea dreptate acelorași insuficiențe ale geometriei.Vom prezenta în cele ce urmează una din cele mai consistente prezentari a Cosmosului lui Philolaos, făcută în istoria filosofiei de M.T. Cardini:

Pitagoreicii au reluat vechiul motiv al Focului, prezent deja la Ipassos, căruia i-au conferit un caracter mobil, în Centru; dar în același timp au considerat că Pământul se rotește, distrugând astfel una din cele mai solide convingeri bazate pe aparența sensibilă; și au inventat , da , anti-pământul ca să ajungă la numărul zece, dar și pentru a explica marea parte a eclipselor de Lună față de cele de Soare produse în același loc. Argumentului astronomic, M. T. Cardini îl asociază pe acela al figurilor cosmice; aici atinge punctul cel mai dificil și mai discutat al tradiție lui Philolaos, mai ales, dacă luăm în considerație poziția variabilă a planetelor față de cea constantă prezentă în semnele zodiacale. Alcmeone a tras concluzia că planetele aveau o mișcare proprie de la occident spre orient, contrară mișcării stelelor fixe. Prin urmare zodiacul trebuia să fie din punct de vedere astronomic ceea ce era din punct de vedere geometric cercul și lui i-au fost raportate toate figurile care puteau fi incluse înăuntrul circumferinței. Așa cum am văzut, cercetările făcute pentru a reduce într-o teorie toate observațiile empirice ce vizau raporturile între măsuri lungimi, greutăți,etc. Au dat naștere unei doctrine a proporțiilor și au condus la sfârșit la descoperirea incomensurabilității (teorema lui Pitagora ). Pentru înscrierea pătratului și a triunghiului în cerc s-au lovit și de incomesurabilitate, care trebuiea considerată ca un preludiu la cuadratura cercului. Tocmai pe această cale ei au făcut marea descoperire, care a condus umanitatea la descoperiri de necrezut până atunci : secțiunea de aur.
Între arcul de timp dintre Ipassos și Philolaos, la doctina negației a lui Parmenide și Empedocle, Philolaos îi răspunde abordând problema naturii și căutând să-i dea o interpretare rațională, ca ființă și ca devenire, cu doctrina celor patru elemente; în același timp Școala pitagoreică a depășit obstacolul iraționalilor, a făcut pași înainte în geometria plană, a făcut cercetări asupra altor figuri regulate, a individuat prezența potențială, în sferă, a octaedrului și a icosaedrului, pentru acesta din urmă aveau cunoștiințele necesare, adică pentagonul care-i putea conduce la intuiția descoperirii; în acest punct Philolaos a văzut în cele patru elemente ale lui Empedocle echivalentele fizice ale corpurilor geometrice, și duce la sfârșit această invenție, așa cum a inovat sistemul astronomic, pe calea analogiei: pătrata soliditate a cubului întrucât confirmă în sine Pământul în sensul că planeta noastră este astfel întrucât conține raporturile matematice ale cubului,etc.forma piramidală și ascuțită a tetraedrului se exprimă prin forma flăcării, deci în foc; octaedrul, și el înclinat cu vârfurile sale spre în afară, icosaedrul, cu o trimitere mai puțin clară, exprimă apa; dodecaedrul (dodekaedron), poliedrul care, prin valoare pe care o ajunge deschiderea unghiurilor sale, este acea figură care cel mai mult se apropie de perfecțiunea suprafeței sferice, cu cele 12 fețe ale sale, limitate de 20 de vârfuri și de 30 de muchii, și care în plus conține mistica adevărului secțiunii de aur, exprimă în termeni matematici dumnezeirea formei sferice.4
Universul este conceput de pitagoricieni ca o sferă. În centrul sferei stă focul (estia), în jurul căruia se mișcă, în modalitate rotatorie, zece corpuri cerești; cerul stelelor fixe, cinci planete, Soarele, Luna, Pământul și Anti-Pământul, un fel de planetă misterioasă pe care ptagoricienii au admis-o pentru a completa în sistemul lumilor cerești, sacrul număr zece.Este în mod particular semnificativă convingerea că Pământul se învârte în jurul focului central; pe această cale, un urmaș al lui Pitagora, Aristarh din Samos, a doua jumătate a secolului al III-lea î. Hr. a ajuns să conceapă rotația Pământului în jurul Soarelui. Nu mult după Philolaos și Archytas a început elaborarea de aprocrife menite să acopere un gol în ce privește lipsa manuscriselor autentice ale Școlii pitagoreice. Apariția acestor apocrife a fost legată de fenomenul renașterii pitagoreice, pe care alte surse au colocat-o în secolul I î Hr. De aici ipoteza susținută de Eduard Zeller și o lungă perioadă de timp acceptată, că aproape toate textele au provenit din mediile alexandrine. A fost demonstrat, ne spune B. Centrone, că compunerea anumitor apocrife a avut loc începând cu secolul al III-lea până în secolul al II-lea î. Hr., poate chiar în al IV- lea. O problemă particulară au reprezentat-o tratatele care poartă numele vechilor pitagoreici (însă nu a lui Pitagora), printre care Archytas. Aceste tratate sunt redactate într-o limbă dorică superficială, poate un dialect al scrierilor preexistente pentru a valida impresia autenticității. În afara câtorva excepții, anticii au considerat scrierile ca fiind autentice. Unele au avut noroc, și au de aceea o tradiție autonomă a manuscriselor: printre acestea,ne spune B. Centrone, este De universi natura a lui Okkelos, și De natura mundi et anima a lui Pseudo-Timaios Locro, care a fost considerat modelul dialogului Timaios a lui Platon; o altă scriere a lui Pseudo-Archytas despre categorii, considerat de comentatori sursa lui Aristotel. Dificultatea încadrării istorice a acestor scrieri, este evidentă și se consideră diferite ipoteze în ce privește proveniența lor geografică. Propunerea oscilează între al IV-lea secol î. Hr. și al II-lea secol î. Hr., iar locul de origine a fost individuat în Roma, în Alexandria sau în Italia de sud5, Magna Grecia.
În ultimii ani, tocmai confruntarea cu doctrinele medioplatonismului au dus la un consens în ce privește datarea lor între I secol î.Hr. și I secol d. Hr.6, cel puțin în ce privește ideea că anumite scrieri pot fi atribuite cercului lui Eudoros. Pe baza acestei teze sunt bazate textele din pseudopythagorica, ce reprezintă prima manifestare concretă a fenomenului de renaștere a pitagoreismului și în același timp un loc privilgiat pentru a verifica prezența interferențelor dintre medioplatonism și neopitagoreism. Problemele cele mai importante se referă la apartenența doctrinară, identitatea și scopul autorilor. Folosirea unui nume ca acela al lui Archytas7servea pentru a conferi o anumită importanță unui patrimoniu doctrinar. De Archytas ne amintește o ilustră mărturie a lui Platon. Când acesta a întreprins în primăvara anului 399 î Hr. prima din cele trei călătorii în Sicilia, care s-au soldat pentru el în mod cu totul neașteptat, venind de la Cyrene nu s-a dus direct la Siracuza, ci a mers prima dată la Taranto unde a cunoscut acel om singular, care părea să fie, el, un grec din Italia, acel ideal platonic de filosof conducător al Statului, care în niciunul dintre cetățenii din patria-mamă nu l-a putut vedea realizat. Acest om era Archytas; de aici prietenia care i-a legat, bazată pe o reciprocă stimă și înțelegere, a dat naștere acelei notorietăți pe care a căpătat-o Archytas ca discipol al lui Platon sau invers. Figura intelectualè a lui Archytas s-a format în atmosfera școlii pitagoreice. Archytas pentru o mai bună conducere a Statului a pus în aplicare echilibrul inteligent dintre democrație și aristocrație, ca o probă a validității principiului armoniei contrariilor, pe care Pitagora l-a descoperit în muzică și pe care Alcmeone l-a pus în aplicare în fiziologie. Despre acest spirit inovator în conducerea treburilor Cetății stau mărturie afirmațiile ui Aristotel din Politica (1320 b 9 ), despre care ne-a spus că în Taranto era instituită o democrație moderată, care le dădea celor mai săraci dreptul de a putea beneficia de folosirea bunurilor statului.8 Ceea ce îl interesa pe Archytas erau deopotrivă inspirația mistică spre adevăr și căutarea acelor adevăruri heterodoxe, cum ar fi numerele iraționale și incomensurabilii, care au fost analizate începând cu Theodoros, profesorul lui Theaitetos, cel care a pus bazele învățăturii despre numerele iraționale.9
Niciunul dintre tratatele dorice este atribuit lui Pitagora, cea ce demonstrează că, în afară de a nu fi scris nimic, ideea unei unități doctrinare a pitagoreismului rămâne constantă : presupușii pitagoreici, chiar dacă sub diferite nume, nu fac decât să repropună, în medii diferite, tezele unui sistem unic; era cunoscută ideea că că totul ar fi trebuit raportat la Pitagora, și că simpla apartenență la cercul lor trebuia să garanteze autoritatea doctrinei.
„Din punct de vedere teoretic, scrie B. Centrone, scrierile sunt constituite dintr-un amestec de doctrine platonice și aristotelice, în care este dificil să izolezi elementele propriu-zis pitagoreice. Dar ceea ce face posibilă încadrarea în Medioplatonism este prezența unui nucleu platonic de bază, la care sunt adaptate doctrinele aristotelice. Elementele platoniciene sunt prezente în toate câmpurile, de la doctrina principiilor la logică, de la etică la politică; totul este recondus spre o schemă unitară și relativ coerentă, în care se poate vorbi de de un sistem al pseudopythagorica, așa cum confirmă însăși noțiunea de „systama” prezentă în tratate. Un systama consistă di elemente contrare între ele și neasemănătoare, organizate cu privire la o entitate unitară care are ca scop un avantaj comun(….)Universul este un systama perfect care cuprinde variate sisteme; orașul, familia, omul și viața sa, sufletul individual. Succesiunea sistemelor dă naștere unei analogii stratificate dintre macrocosmos și microcosmos, în care systama îl imită pe cel superior, orașul imită cosmosul , regele pe Dumnezeu. Fiecare sistem se supune unei reguli precise; cei mai buni guvernează, ceea ce este inferior este guvernat. Perfecțiunea unui sistem rezultă dintr-o armonizare asemănătoare aceleia a instrumentelor muzicale, în individ, în familie și în comunitatea politică.”10
Doctrina unui principiu superior celor două principii opuse, scrie B. Centrone, este răspândită în multe forme în tradiția platoniciană, constituie o noutate față de doctrinele pitagoreice și academice. Paralele mai precise le avem cu Eudoros, care conform lui Simplicius ( in phys. 181, 10-30 ), pitagoricienii l-au pus ca principiu suprem pe unu și în a doua instanță două principii, unu și natura opusă lui. Unu este identificat cu Dumnezeul suprem, în subordinea căruia acționează copia uno-diadă. Numai primul poate fi propriu-zis considerat principiu (arche), în timp ce unu și diada sunt numite elemente (stoicheia). Această doctrină derivă probabil dintr-o interpretare a lui Timaios , bazată pe pasajele în care se exprimă necesitatea de a merge dincolo de elemente și se face trimitere la principiile superioare ( Tim.48 b-e); de aici putea să urmeze identificarea principiului superior cu Dumnezeu. Platon și Aristotel au fost armonizați într-o manieră conciliantă, ceea ce va face mai târziu și Georgio Gemisto Pletone.11 În ciuda câtorva neînțelegeri, substanțialul paralelism confirmă ipoteza originii apocrifelor în cercul lui Eudoros.12

 

 

Note
1 Centrone B., Medioplatonismo e neopitagorismo, un confronto difficile, în Revista di Soria di Filosofia, 225, p.401
2 Despre pseudopythagorica în general pot fi consultate lucrările lui Walter Burkert, Hellenistiche Pseudopythagorica, Philologus, CV 1961; Centrone B., Pseudopythagorica ethica. I trattati morali di Archita, Metopo, Teage, Bibliopolis, Napoli, 2000
3 Filolao, în Pitagorici, Testimonianze e Frammenti, II, La Nuova Italia Editrice, Firenze 19, 69, pp.82-249
4 Cardini M. T., op cit., pp. 98-100
5 Centrone Bruno, op.cit. p.402
6 A se vedea Baltes 1972,pp. 20-36, pentru pseudo-Timaios; Szlezak 1972 pentru pseud-Archita;
7 Cardini M T., Archita în Pitagorici,op. cit. pp.262
8 Cardini M. T., op. cit. p.267
9 Theodoros din Cyrene , în Filozofia greacă până la Platon, II, Ed. Șt. Și Encicl. Buc.,1984,.658
10 Centrone B., p. 403
11 Giorgio Gemisto Pletone, De Platonicae atque Aristotelicae philosophiae differentiis.
12 Ibid. p. 404

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg