Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Meditativă și evocatoare (Sânziana Mureșeanu)

Meditativă și evocatoare (Sânziana Mureșeanu)

Pasionată de lungi călătorii pe meridianele mapamondului, Sânziana Mureșeanu urmează îndemnul romanticilor secolului al optsprezecelea de a-și consemna impresiile în jurnale de intimitate dar și de comentarii la nivel intelectual, în marginea celor petrecute pe parcursul traseelor insolite, unde se aventurează, cunoscând astfel oameni și ținuturi, localități memorabile. Numai că, jurnalele sale nu au nici pe departe caracterul unor reportaje sau dări de seamă prozaice, totul reverberându-se într-o poezie de notație, cu accente meditative evidente. Este cazul recentului volum, intitulat lapidar Osuar (Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020), continuându-l, într-o anume măsură, pe cel precedent, inspirat din haloul istoric al unui pitoresc oraș portughez. De data aceasta, orizonturile de cunoaștere sunt mult mai largi, drumurile traverzând ținuturi de cuprindere geografică dintre cele mai diverse. Dar, nu acest fapt este cel semnificativ. Trăirile interioare sunt cele care dau măsura vibrației reflexive a poemelor, stare provocată de însăși condiția asumării destinale a clipei în care zăbovește: „Astăzi,/ Am ascultat cu ochii închiși/ Viața…/ Nu știam dacă plouă/ Sau doar vântul trece/ prin frunzele de cireș./ Nu știam/ Că Mierla de la fereastră/ Este Inima zilei de azi.// Am închis ochii/ Fiindcă nu vreau să-mi aduc aminte!/ Am închis ochii/ Fiindcă nu mai vreau să întreb nimic,/ Fiindcă nu mai cunosc altă cale/ De-a aștepta Înserarea” (Cu ochii închiși). Dar și cu locul anume al popasului se identifică, asumându-și, oarecum biografic, sensul duhului definitoriu al acestuia: „Parcă nu eu mi-aș trăi propria viață… parcă un duh al acestor/ pământuri ar fi luat trupul meu ostatic. Mi s-au atenuat amintirile,/ dorul de casă… Sunt captivă în aceste plantații de/ scorțișoară, captivă între ocean și ierburile înalte, între cer și/ nisip.// Duhul acestei insule mi-a luat ostatic sufletul” (Sri Lanka, 7 ianuarie 2017. Colombo).
De pretutindeni acumulează amintiri, sedimentate într-o decantare afectivă („În Abația înaltă/ A Memoriei”) de imagini, de trăiri emoționale mai degrabă: „Ne vor prinde zorii/ În portul Pireu,/ Beți de mare,/ Legănându-ne/ Precum bărcile/ Cu vâsle frânte;/ Fricile noastre întunecate/ Albite de insomnie,/ Pescăruși./ Vor cădea înserările/ În portul Essaouira/ Precum mantiile purprurii/ Pe urmele Marilor Ucigași;/ Fum de apă,/ Fum de sfârșit/ Încolăcit,/ Fum sortit să umple/ Urmele,/ Urmele Îndoielile” (Insomnie). Rememorările clipelor petrecute în depărtări irizate, sunt discrete, legănări de suavă tandrețe ca într-o declarație de dragoste, rezonând cu acorduri muzicale vătuite, ca într-o compoziție pentru orchestără de cameră: „Orele mele cu tine sunt numărate;/ Bucuriile mele cu tine/ N-au fost depline niciodată./ Ne iubim pe furiș,/ Între sosiri și plecări;/ Port în plete,/ În haine, Mirosul tău…/ Ți-am binecuvântat,/ Ți-am blestemat străzile,/ Grădinile pline de pisici,/ Copii de suflet/ Adunați din lumea întreagă./ Am încălcat mii de jurăminte/ Ale uitării…/ Istambul,/ Oraș cu o mie de fețe,/ Nu voi ști vreodată/ Dacă m-ai iubit” (11 martie 2018). Alteori, totul este învăluit în misterul legendelor, depănând amintiri ca dintr-un basm oriental – „«Povestește-mi despre cel dintâi Emir,/ Despre calul său favorit…»/ Voi adormi lângă tine,/ Iar nopțile se vor umple/ De păsări negre,/ De capelani rătăciți…/ «Povestește-mi despre Visul Emirului…»/ Am să te ascult fără să clipesc,/ Fără să ridic privirea la cer./ Nu știi de câtă vreme/ Aștept povestea aceasta,/ Nu știi că tu ești singurul/ Îngăduit să și-o amintească…/ Emirul a șters orice urmă,/ Orice vers, orice muzică,/ Doar în colțul stâng al cortului/ Fumegă încă lemn de agar…/ Doar pe tabla de șah, sidefată,/ Au rămas urme de mir…/ Ai cearcăne adânci, Povestitorule,/ Voi aștepta oricât,/ Nu te grăbi,/ Oricum,/ În partea asta de lume,/ Zorii se vor stinge încet” (Emirate).
Notațiile fugare au ceva din gravurile unui artist precipitat a surprinde esența tabloului de viață la care este martor doar pentru o clipă inspirată: „În Stockholm/ Timp pe sfârșite,/ Cărbuni încinși,/ Muzica liturgică/ ne-a înghețat în vine./ Nimeni nu se întoarce,/ Nimeni nu pleacă,/ În spatele fiecărei Porți/ Întunericul zâmbește/ Cu brațele deschise” (Stockholm). Pretutindeni sedimentarea impresiilor se face într-o tainică intimitate („miezul radioactiv/ al Singurătății”), sunt momente de reflexivitate privind însuși sensul existenței lumești: „Nu se cuvine/ Să vorbim despre Viață,/ Decât după abluțiunile/ Cu apă de roze./ Decât dacă ținem ochii închiși/ Iar vântul de sud/ Ni se oprește în căușul palmei/ Ca în pânzele albe ale Corăbiei…” (Noi Doi); totul este păstrat cu un soi de smerenie ritualică „în osuarul șoaptelor” de taină, poeta mereu aspirând spre lumina diafană a zilelor de bucurie a cunoașterii: „Respir Lumină,/ Mestec Lumină,/ Adorm Lumină,/ Strivesc între degete Lumină,/ Iubesc Lumină,/ Locuiesc în camera/ Cea mai adâncă a Luminii…/ Nimic din ceea ce mi se întâmplă/ Nu e înafara ei” (Graz).
Toate trăirile emoționante din lungile și repetatele călătorii de cunoaștere a lumii sunt decantate în sinteza cuvintelor ce dau sens poeziei, fiind ele însele însemnele unei adevărate profesiuni de credință: „A mai rămas ceva de spus,/ Tentacule neîndurătoare/ Caută ultimul cuvânt;/ Fir de aur,/ Fir de praf,/ Ultimul cuvânt” (Tel Megiddo).
Poezia Sânzianei Mureșeanu este o continuă căutare de sine în fermentul atâtor peregrinări ce echivalează, la drept vorbind, pentru ea, cu o neîncetată plonjare inițiatică în sine, într-un lăuntru emoțional al descoperirii, în panorama lumii, propria identitate ființială: „Mă trezesc dimineața;/ De zilnica uitare/ A cea ce sunt cu adevărat” (Tema orfică).

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg