Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Megafestival de Jazz în Urbea Vântului − Baku (II)

Megafestival de Jazz în Urbea Vântului − Baku (II)

În gala festivalieră a aceleiași seri l-am revăzut − într-un recital solo − pe pianistul polonez Krzysztof Kobylinski, după ce cu doar o lună în urmă îl prezentasem pe scena Filarmonicii din Chișinău, cu ocazia Festivalului Ethno Jazz organizat de Anatol Ștefăneț. Ținând cont că însăși mult-apreciata școală jazzistică polonă nu poate face abstracție de tutela lui Chopin, raportarea la acesta nu ne putea surprinde. Cu atât mai mult cu cât inestimabilul compozitor-pianist din secolul XIX era un improvizator înnăscut, anticipând astfel însăși trăsătura de bază a viitoarei muzici (inițial) afro-americane. Configurația compozițiilor lui Kobylinski, precum și maniera de a le articula pe pian stau sub semnul aspirației spre frumusețe și armonie. Piese suav șlefuite, asemenea unor sculpturi sonore. Predomină tempo-ul moderato și un aer baladesc, predispunând la reverie, în timp ce unele ostinato-uri amintesc de prima fază de creație a sud-africanului Dollar Brand. Nu e de mirare că muzica lui Kobylinski reușește să atingă coarda sensibilă a jazz-fanilor de oriunde − fie ei din Chișinău, sau Seoul. Pe lângă colaborările scenice cu importanți muzicieni (de la Paolo Fresu sau Richard Galliano, la Renaud Garcia-Fons și Erik Truffaz), Kobylinski are meritul de a coordona unul dintre cele mai ample festivaluri de jazz din Polonia, la Gliwice.
Alte două reprezentații de înalt profesionalism au furnizat, în aceeași seară Yuri Honing Quartet din Olanda și Aron Talas din Ungaria. Honing este actualmente referința numărul unu în materie de sax tenor și sopran pe supraaglomerata scenă neerlandeză, ceea ce nu e de mirare având în vedere că printre antecedentele sale se numără o strânsă colaborare cu inestimabilul Paul Bley. De menționat că muzicienii olandezi au avut privilegiul de a cânta pe scena magnificei săli de la International Mugham Center, a cărui răpitoare arhitectură (un edificiu având forma instrumentului tar, tipic pentru interpretarea mugham-ului) poate rivaliza cu unele dintre capodoperele brazilianului Oscar Niemayer. Talas, la rândul său, vine cu o reevaluare din propria-i perspectivă, preponderent lirică, a patrimoniului ideatic bartokian, de la care se revendică atât direcțiile avangardistice ale lui Ligeti sau Kurtag, cât și o bună parte a jazzului ungar actual. Tot la Mugham Center a avut loc și concertul ocazionat de decernarea premiilor pentru competiția tinerelor talente, intitulată I Am Jazzman. Marele premiu a revenit junelui saxofonist Andrey Konstantinov din Novosibirsk/Rusia. Valoarea sa a ieșit în evidență nu doar pe scena concursului, ci și la nivelul (foarte înalt) al jam session-urilor nocturne ce urmau galelor propriu-zise. De asemenea, l-am admirat și ca oaspete al excelentului Trio de școală azeră condus de pianistul Elmed Mammadzadeh, din care mai fac parte Ruslan Huseynov/bas și Elvin Bashirov/baterie. Konstantinov cucerește de la primele măsuri prin sonoritatea plenară, corpolentă, și limbajul de factură post-bop articulat în suple „imprinturi auditive”. Calități ce trimit la categoria all-round, în care principala referință din Rusia rămâne Igor Butman. Însă „conexiunea siberiană” se face simțită din plin, cu atât mai mult cu cât saxofonistul se recomandă el însuși drept discipol al lui Vladimir Tolcatchev‒ neuitatul corifeu al avangardei siberiene din anii 1980 (o „enclavă” jazzistică promovată internaționalmente prin albume editate de Leo Records).
M-a bucurat, de asemenea, că unul dintre premiile de debut a fost acordat vocalistului/poliinstrumentistului Araz Humbatli, cu care mă întreținusem cordial (pe franțuzește!) la finele antemenționatei mele prelegeri. Prestația sa în duet cu talentatul violinist Rashid Aliyev mi s-a părut remarcabilă.
Încă o ocazie de a cunoaște sursele efervescenței muzicale azere mi-a oferit-o invitația la Conservatorul Național al Azerbaidjanului. Edificiul are mai curând alura unei impozante universități. Amfitrionul matinalei sesiuni muzicale, axate în special pe ethno-jazz cu o pronunțată coloratură autohtonă, fu însuși rectorul instituției, Siyavush Kerimi. Virtuoz al oud-ului, numele său figurează, de asemenea, și în istoriile jazzului azer pe care le consultasem. Spectacolul a fost dominat de doi virtuozi ai aceluiași instrument: tar. Atât Arslan Novrasli, cât și Shahriyar Imanov reușesc să-i valorizeze inflexiunile specific orientale, în contextul unor grooves susținute de ireproșabile secții ritmice.
Unul dintre punctele culminante ale Festivalului a fost programat la Teatrul Muzical Academic de Stat ‒ bijuterie arhitecturală datând din 1883. De fapt, e vorba despre încă o prioritate a acestei metropole: întâia clădire teatrală din Orientul Mijlociu. Într-o asemenea ambianță, implicit sărbătorească, asistarăm la programul interpretat de Rain Sultanov/sax sopran, sax tenor (Azerbaidjan), Can Cankaya/pian (Turcia) & Nils Ölmedal/contrabas (Suedia). Un proiect-unicat, conceput de inepuizabilul jazzman a cărui biografie se confundă cu însăși istoria Festivalului de la Baku. Pe lângă tehnica sa impecabilă, Sultanov știe să adauge o dimensiune reflexivă tuturor aparițiilor sale. Dacă la București el crease ‒ împreună cu compatriotul său, pianistul Isfar Sarbaski ‒ o muzică înălțătoare, în consens cu însăși simbolistica pacifică a spațiului eclesiastic (în speță, Biserica Lutherană, cu arhitectura ei neogotică), pe scena de la Baku Sultanov a evocat, într-o succesiune de poeme sonore, personalități ale jazzului universal cărora li se simte îndatorat sufletește. De mare efect au fost inserturile filmate avându-i ca protagoniști pe cei evocați (aceștia, surprinși fie în momente confesive, fie în acțiune muzicală): Dexter Gordon; Miles Davis; celebrități precum Herbie Hancock, John McLaughlin și Tony Williams, cu toții într-o secvență de junețe la clubul Blue Note al anilor 1960; Jaco Pastorius; Kenny Wheeler; Joe Zawinul… Cu alte cuvinte, un joc de „intertextualități” raportat la derularea marii istorii a muzicii de jazz. Sultanov le dedică piese concepute într-o tonalitate de reculegere evlavioasă. Deși replicile lui Cankaya erau cu un strop mai puțin mlădioase decât cele ale lui Sarabski (aflat la ora respectivului recital într-un stagiu în Brazilia), impresia generală a fost aceea anvizajată de protagonist: expresie a emoției pure, în care și-a convertit sentimentele de gratitudine față de antecesorii săi. Perfect integrat în conceptul spectacolului, s’a detașat mesajul transmis de genialul Joe Zawinul lui Rain Sultanov. Textul, proiectat pe marele ecran din fundal, era în perfect consens cu sentimentele pe care orice oaspete sensibil le resimte când participă la un Festival atât de special precum cel de la Baku: „Hello Rain, I wanted to get in touch with you for a long time but was much away or real busy; First I want to thank you, your charming wife, your brothers and all the people working at the BAKU JAZZ FESTIVAL for the great generosity to make our time in your country an unforgettable experience. Never will I forget the nice simple things we all did there, and the last evening with the beautiful music and the incredible food and the company. Rain; I had also had a chance to listen to your CD with The Last Moment, the song for your father; it is a very fine piece of music played with a deep feeling. I enjoyed it very much. Stay as you are. You are great musician my friend. Best wishes and greetings. Joe Zawinul”.
Alte formații azere demne de interes au fost (în ordinea intrării în scenă): Afgan Rasul Trio, Afshin Alizadeh Quintet (în cadrul căruia evolua și saxofonistul Aydin Zeydullayev, câștigătorul ediției trecute a concursului debutanților), Duo-ul Tural Raphael & Sultan Huseyn. Elogii speciale merită percuționistul Tofiq Jabbarov și Bakuba Band (numele însuși trimite la afinitățile membrilor formației față de tezaurul afro-cubanez), care au susținut împreună electrizantul concert final al Festivalului.
Dar până la acel moment, au mai fost o serie de recitaluri, multicolore, diverse, atractive: puternicul grup suedez Music Music Music al saxofonistului Nils Berg; simpatica trupă de sorginte guineeză condusă de Sekou Kouyate (apreciat vocalist și mânuitor al harpei tradițional-africane kora); tânărul cvartet estonian purtând numele pianistei/vocalistei Kirke Karia; discretul duet alcătuit din vocalista luxemburghezo-britanică Claire Parsons și ghitaristul israelian Eran Har Even.
Saxofonistul norvegian Trygve Seim pare să fi atins o etapă superioară a creației sale, odată cu ciclul Helsinki Songs. În actualul său cvartet, liderul îi are ca parteneri pe pianistul estonian Kristjan Randalu, bateristul finlandez Markku Ounaskari și pe compatriotul Mats Eilertsen la contrabas. Companionii incurabilului romantic Seim manifestă certe afinități pentru tânguitoarele sale melopei modale, în care aparente invocări de zei nordici împrumută adeseori inflexiuni orientale. Totuși, față de lucrările începuturilor sale, protagonistul a operat o diminuare a caracterului imnic. Se simte că, în genere, membrii cvartetului conlucrează confortabil în cadrele baladelor de tip scandinav (popularizate de Jan Garbarek pe când Trygve abia se născuse). Tonalitățile elegiace preferate de Seim își află pendantul în participarea energetic-juvenilă a lui Randalu. Ideile pianistice ale acestuia sunt filtrate printr’o tehnică de tip clasic, amintind de contribuțiile neoimpresioniste ale lui Tõnu Naissoo la dezvoltarea remarcabilei școli estoniene de jazz. Aș zice că blondul muzician din Tallinn reușește să imprime solo-urilor sale o anume angularitate, oarecum neașteptată dar benefică în context. Lăudabil și aportul „secției ritmice” Eilertsen & Ounuskari − acesta din urmă reiterând, în ipostaze mai ponderate, ingeniozitatea bateristică a regretatului său compatriot Edward Vesala.
După cum mă așteptasem, revelația Festivalului a fost cvintetul Vietnam Jazz Glory Band. Nu necesarmente din punctul de vedere al contribuției sale strict muzicale, ci mai ales fiindcă întruchipează o certă voință de a branșa/sincroniza fascinanta cultură vietnameză la fascinantul fenomen periplanetar al jazzului. Liderul grupului este pianistul, compozitorul și profesorul Nguyen Tien Manh. El deține actualmente și funcția de conducător al Departamentului de Jazz al Academiei Naționale de Muzică a Vietnamului din Hanoi. A efectuat studii de specialitate la Academia de Muzică din Malmo, sub îndrumarea cunoscuților jazzmeni suedezi Hakan Rydin și Jan Lundgren. (Pe acesta din urmă avui onoarea să-l prezint pe scena Festivalului Ethno Jazz de la Chișinău, în trio-ul Mare Nostrum, alături de Paolo Fresu și Richard Galliano). Lundgren conduce dinamicul festival din atractiva urbe Ystad de pe coasta de sud a Suediei, și nu a ezitat să-l programeze pe pianistul vietanamez în cadrul ediției din 2019. Ca urmare a succesului înregistrat acolo, Manh fu invitat să susțină un recital pentru familia regală a Danemarcei!
În Rotunda Jazz Club din Baku acest „misionar al jazzului” din Vietnam a cântat împreună cu patru dintre tenacii săi studenți, apelând frecvent la unisoane în care utiliza insolita … claviatură de suflat melodica, sau la sonorități sintetizate electronic (cea mai frapantă fiind redarea timbului argintiu al celestei, amintind procedurile similare ale lui McCoy Tyner). Cel puțin pianistul Luong Viet Tu (student anul III) și saxofonistul Bui Hoang An (student anul II) − asemenea mentorului lor − depășesc simpla redare „curată” a elementelor de bază ale jazzului de tip modernist, manifestând o reală apetență pentru arta improvizației. Repertoriul e interpretat cu profesionalism, simț al nuanțelor și al diversității. Piesa introductivă îngemăna atât referințe la mugham-ul atât de familiar amfitrionilor, cât și la invocațiile quasi-imnice din celebra A Love Supreme a lui John Coltrane. Dicotomia teme tradiționale/spirit jazzistic a stat și la baza câtorva frumoase prelucrări de melodii din folclorul vietnamez. După cum mărturisea Nguyen Tien Manh publicului, însăși înființarea amintitului Departament de Jazz de la Hanoi, în 2013, are ca scop primordial diminuarea decalajelor ce separă Vietnamul de restul lumii în acest domeniu al muzicii, întârzieri datorate războaielor din secolul trecut. După cum au demonstrat cei cinci muzicieni, optimismul lui Manh privind resurecția jazzului în Vietnam are deja argumente concrete (pe lângă memorabilele realizări discografice, deja (re)cunoscute pe plan mondial, ale ghitaristului Nguyên Lê, ale vocalistei Huong Thanh, sau ale trompetistului Cuong Vu). La concert a asistat și  E.S. doamna Dang Thi Ngoc Thinh, vicepreședinta Vietnamului, împreună cu delegația care participase la conferința la înalt nivel a Mișcării Țărilor Nealiniate (N.A.M.), ce se desfășura în acele zile la Baku.
Ar mai fi de subliniat prezența permanentă a mass-media pe parcursul întregului Festivalului (prezentator omniprezent: Tofiq Hasansoy), inclusiv prin corespondențele video realizate de Wolfgang Spindler pentru Euronews; sonorizarea excelentă datorată expertului austriac Reinhard Buchta; implicarea tinerei generații în buna funcționare a complicatului angrenaj organizatoric − de la Farida Mammadova, voluntara care îi aștepta pe invitați la aeroport spre orele dimineții, până la Sema Zadeh, reporterița de 22 de ani care mi-a solicitat un interviu pentru postul național de radio, sau până la cei doi copii ai lui Rain Sultanov și ai Leylei Efendyieva: Murad și Medina. Nu pot încheia fără a-mi exprima gratitudinea pentru prețiosul ajutor primit din partea doamnei Iosefina Blazsani-Batto, directoarea Centrului Limbii și Culturii Române din cadrul Universității de Limbi Străine a Azerbaidjanului, întru cunoașterea câtorva obiective de maxim interes istoric-cultural situate în afara impresionantei capitale Baku.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg