În geografia plotiniană a funcțiilor psihice, memoria este o facultate proprie sufletului individual care reflectă natura amfibiană a sufletului. Aceasta este ultima dintre realitățile care sunt în inteligibil, a scris Plotin, și prima dintre realitățile care sunt în universul sensibil. Așa cum scrie Vincenzo Vitiello, ne apropiem de problemă plecând de departe. De la o obiecție eristică la posibilitatea cunoașterii și așa cum ne spune Platon în dialogul Menon (80 e) : „ nefiindu-i dat omului nici să caute ceea ce știe, nici ceea ce nu știe. Nu caută de fapt ceea ce știe întrucât știe și n-are nevoie să caute nici ceea ce nu știe, deoarece nu știe să caute. Replica lui Platon este clasică: „căutarea și învățătura nu sunt altceva decât amintire.” (81 d).
Bazându-se pe vechea înțelepciune poetică (Pindar), Platon ne explică posibilitatea cunoașterii prin nemurirea sufletului. Un trecut imemorabil, imemorabil în întregul lui, este presupoziția conștiinței noastre, memoria. O vreme ciclul infinit, care transcende și cuprinde timpul linear al existenței noastre finite, face posibilă cercetarea noastră și învățătura noasră. Într-un anumit fel, scrie V. Vitiello, învățătura noastră trebuie să se modeleze pe timpul ciclic, trebuie să repete (wiederholen) figura cercului. Cunoaștem prin intermediul anamnezei, ceea ce știam, și care azi s-a uitat. Se cunoaște rememorând trecutul, asupra a ceea ce dintotdeauna este. Începutul reînvie cercul. Existența finită care se mișcă în linia timpului cuprinde un scurt arc al cercului cu indefinitele sale întrupări.:
„Deoarece Persefone reînvie altfel Soarele, în al nouălea an, și sufletele celor care au săvârșit pedeapsa unei vechi culpe…”
Dar vechea înțelepciune poetică nu-i este de ajuns filosofului ca motivație pentru un asemenea argument. Platon o aduce pe aceea a contrariilor. Ca de la starea de veghe la somn, comentează V. Vitiello, și de la somn la starea de veghe, la fel ca de la viață la moarte și de la moarte la viață. În logica lineară, conform căreia viața se generează din moarte, dar nu este valabil și contrariul, cum ar fi dacă totul n-ar cădea absorbit și condamnat de moarte Phaidon (2 c-e ).Numai mișcarea în cerc salvează lumea, ne spune V. Vitiello, după Platon, ființarea în totalitatea ei, de la non ființă la ființă. Cu adevărat, recursul la mersul ciclic viață-moarte-viață se bazează pe ceva care este dincolo de cerc. Se naște viața din moarte numai deoarece exstă ceva ce nu cunoaște moartea: sufletul. Acesta este adevăratul, absolutul început. Principiul din care și pentru care totul se naște și pentru care totul moare. Sufletul traversează ciclul numeroaselor existențe, a numeroaselor vieți și întrupări, și cărora, după aceea, li se substrage. Intrucât nemuritor, el este dincolo de orice succcesiune ce apare în mod regulat (dincolo de orice ciclu cosmic).Așa cum există ceva dincolo de orice linie de existență finită. Întrucât sufletul este nemuritor, el n-are extensiune. Este punctul prezent în orice extensiune liniară sau ciclică. Este punctul din care orice extensiune liniară sau ciclică își trage originea. Ciclul succesivelor întrupări explică conținutul cunoașterii. Nu principiul. Principiul cunoașterii este dincolo de logica cercului.
Dincolo de aceste considerații introductive, doi autori reprezentativi ne-au atras atenția în ce privește ipotezele de lectură privind reminiscența și parcursul anagogic propriu metafisicii discursului plotinian: Daniela P. Taormina și Luc Brisson.
În mod analogic memoria, scrie Daniela P. Taormina, este o facultate unică, care prezintă două aspecte diferite. Caracterul său unitar constă în a fi o forță, sau o putere determinată cf. Tr. 41 IV 6 3.55, care se califică ca un proces activ, un dinamism interior sufletului. Această putere se specifică prin raportul față de obiectele cărora li se aplică și în baza cărora se diferențiază: în raportul cu lucrurile sensibile, memoria are de-a face cu obiectele dobândite în timpul unirii sufletului cu corpul, cu obiectele derivate din experiență și din cunoaștere, și se petrece în timpul și după această unire. Raportându-se la inteligibili, însă, ea face trimitere la cunoșterea directă pe care sufletul a dobândit-o vis à vis de o asemenea realitate, înaintea unirii sale cu corpul, cunoaștere la care are acces independent de prezența sa în lumea devenirii. Numită și reminiscență sau anamneză, este o experiență a sufletului întrupat, dar nu presupune o dimensiune temporală. Pe de altă parte, sufletul nostru intelectiv, necoborât, este deja în contact cu cu intelectul și nu încetează niciodată să contemple inteligibilii. Îi vede deci, nu a posteriori, scoși din sensibili, ci în mod imediat și în conformitate cu cunoașterea proprie de la nivelul inteligibil. Cunoscându-i, comentează D. P. Taormina, devin o unică și identică lucrare cu ei și cu activitatea neîncetată a intelectului, își descoperă propria origine intelectivă/inteligibilă și devin conștienți de adevărata lor identitate. D. P. Taormina, într-un definit registru plotinian, își pune întrebările fundamentale asupra memoriei inteligibililor: dacă partea superioară a sufletului nostru contemplă totdeauna inteligibilii, ce funcție are memoria și cum poate fi o cale de accces la ei ? Și mai ales cum se poate ca o stare a sufletului întrupat, care este el, să-i permită accesul la cunoaștere fără intermedierile proprii inteligibililor? Întrucât este condiția însăși a sufletului întrupat, cum se relaționează memoria cu celelalte facultăți ce izvorăsc din sufletul unit cu corpul? Ele, și în primul rând senzația se raportează la lumea fenomenică, și nu la inteligibili. Deci, ce rol ar fi avut în reminiscență? Sunt toate întrebări care în tradiția plotiniană și-au avut mai târziu răspunsurile în psihanaliza freudiană și junghiană.
„Studii recente, scrie Daniela P. Taormina, au pus accentul pe un asemenea tip de probleme și au condus la anumite punctualizări fundamentale: s-a subliniat că reminiscența nu desemnează un proces univoc, ci operații distincte care implică activități diferite ale sufletului” Cea fundamentală se identifică cu momentul „trezirii”, adică momentul conștientizării părții superioare a sufletului, (cea rațională), necoborâtă , datorită căreia avem acces direct la formele inteligibile, operație de care se leagă procesul de „alăturare” al sufletului corpului, lumii sensibile în general, și reluării activităților sale cu caracter de substanță inteligibilă și inteligentă.” Din contră s-a subliniat, de asemenea, o poziție asemănătoare în epistemologia plotiniană, care este mai curând una limitată.
Pentru a putea înțelege complexitatea problemei trebuie să ne întoarcem la Aristotel, care conferă nous-lui două semnificații. Semnificația psihologică din lucrarea Sufletul, la care adaugă un nou element. El explică cunoașterea prin intermediul unei duble inteligențe: pe de o parte, intelectul pasiv, (panthetikos) numit uneori, datorită semnificației latine „intelect tolerant”, care este ca o tăbliță de scris pe care nimic n-a mai fost scris (Sufletul, III, 4) ; de cealaltă parte, „intelectul activ” (poietikos) numit uneori „agent”, ca principiu cauzal , care produce cunoașterea, care scrie pe tăbliță. Acum, în timp ce intelectul pasiv este coruptibil, asociat decăderii corpului, intelectul activ este „separat”, dezlegat de corp; este fără niciun amestec, impasibil și este astfel „nemuritor și etern” (Sufletul,III, 5). Semnificația metafisică apare in Metafizica:
Dumnezeu este Inteligența însăși; este deci Spiritul/Duhul, partea sa rațională am putea spune noi, realitatea primă și perfectă; Nous-ul ne apare ca cea mai divină dintre realități; este actul însuși al gândirii (Metafizica, A, 9). Aristotel opune, de asemenea, intelectul speculativ (nous dianoetikos) sau (noetikos) , care se aplică obiectelor mintale, intelectului practic (nous praktikos) , care se aplică realităților sensibile (Sufletul, III,7). Plotin l-a urmat și pe Aristotel. Din punct de vedere psihologic scrie Aristotel: „Există pe de o parte intelectul ce gândește (logizomenos) și pe de altă parte acela care posedă principiile raționale. Aceste atribute ce privesc gândirea rațională nu necesită un organ corporal (…) ea este separată și nu este amestecată cu corpul (Sufletul V, I,10) De altă parte din punct de vedere metafisic, locul Nous-ului este destul de relativ: ea este cea de-a doua ipostază care constituie realitatea primă. Prima ipostază, Principiul absolut și prim, este Unu (hen) sau Binele (agathon); a doua este Intelectul, sau Nous-ul, care procede în mod necesar din Eternitate; deși al doilea, acest Nous posedă un cumul de atribute care fac din el însuși Absolutul: el este locul esențelor platonice, Inteligența în act a lui Aristotel, Frumusețea eternă, Ființa, Puterea creatoare. Omul, prin intermediul propriului inteligibil (noeta), care-i permite omului să ajungă la adevăr (Sufletul V, I, 11; III, 3, 5-8)” Putem continua discursul, mergând dincolo de aceste premise generale. În textul plotinian, de fapt, chiar de la primele tratate găsim anumite lucruri evidente care ne permit să îmbogățim problematica de la care am plecat. Atunci când Plotin indică posibilitatea de a se elibera de legăturile cu corpul, ca un act de convertire la înțelepciune și cu o trimitere la inteligibili, pare să considere reminiscența nu numai ca o conștientizare a existenței inteligibililor și a lor ca intelect, și în același timp ca un mijloc care ne conduce la conștientizarea însăși. Cu alți termeni, reminiscența ar avea o funcție substațial anagogică. Ca exemplu al acestei aprofundări teoretice putem cita pasajul din Tr. 6 (IV 8) 4. 25-31, în care Plotin identifică în anamneză punctul de plecare în vederea contemplării ființelor.
Daniela P. Taormina pleacă în analiza sa și de la textul lui Luc Brisson confirmând faptul că această dimensiune anagogică a procesului mnestic, de reamintire, nu presupune o anulare a nivelului sensibilității, ci mai degrabă o depășire a lui. Ca o probă a acestei ipoteze cercetătoarea italiană se bazează în principal pe experiența frumosului descrisă de Plotin în capitolul 6 al Tr. 33 (II 9 ), iar în partea finală Plotin analizează disprețul manifestat de gnostici, ca o consecință a doctrinei lor față de lume și de lucrurile care se gșsesc în ea. În capitolul 16, scrie D.P. Taormina, critica unei asemenea concepții conduce la faptul imposibilității onorării chiar a inteligibililor (16. 13 )și că limitarea acțiunii Providenței la nivelul inteligibililor și la o elită de aleși este în măsură să facă posibilă căderea în profan și este în aceeași măsură contradictorie din momentul în care lumea nu este abandonată inteligibilului, pe care de altfel o depășește și o generează. (16.13-36) și că cel ce se pune în postura aceluia care manifestă dispreț față de sensibil în cadrul unei limite a acțiunii providențiale nu este deloc un înțelept, ci mai degrabă orb, (tuphlou), total lipsit de sensibilitate și de inteligență (pantapsin oute aisthesin oute noun ekhontos), și departe de capacitatea de a contempla lumea inteligibilă, deoarece nu reușește să privească nici măcar părțile sensibile ale lucrurilor. Pentru a încheia aceste considerații sumare credem că este utilă o reîntoarcere la Platon și la semnificația metafisică a participării, methexis (he) și la faptul că lumea sensibilă participă la lumea inteligibilă întrucât este rezultatul și copia ei. Esențele (eide) care sunt realitățile perfecte, absolute și eterne sunt de fapt, cauza aitia) și modelul (paradeigma) a ceea ce este sensibil, imperfect, relativ și temporal. De aceea izvorul existenței ființelor temporale, pentru Platon, este conceptul de (methexis). Nu cunosc alte modalități de a ajunge la ființă, pentru orice ființă, dacă nu participă la orice Esență proprie aceleia date de ideea de participare.”(Phaidon, 101 c). Lumea inteligibilă, fundamentul întregii realități, a servit ca model Demiurgului pentru a crea lumea și care să aibă în ea aceeași esență (Timaios, 28 a-b). Plotin a reluat acest termen cu aceeași semnificație rămânându-i fidel lui Platon. Trebuie să fim atenți la semnificația termenilor, în sensul că se participă la ceva aducându-ne propria contribuție și se participă în funcție de ceva primind propria parte. Este nevoie să spunem, de aceea, că lumea sensibilă participă la lumea inteligibilă. De aceea, ne reamintește Aristotel, că memoria nu este altceva decât capacitatea de a învăța. Memoria de-a lungul peregrinărilor sufletului omenesc depinde, ne spune Luc Brisson, de calitatea existenței sale anterioare pe care sufletul întrupat o are ca ființă vie. Dar cum își poate păstra el atributele existenței anterioare, dacă el n-are nicio amintire? În această perspectivă, scrie Luc Brisson, dacă este purificat și își pierde identitatea pentru a ajunge să se fundamenteze în principiul său constitutiv. Atât timp cât este separat de corp, sufletul își păstrează amintirile din viața anterioară.
Ajuns la inteligibili el nu mai are nicio memorie din viețile trecute, pur și simplu pentru că nu poate avea o memorie în inteligibil. Dar după ce sufletul se separă de inteligibil, atunci renasc în el toate amintirile și mai ales acelea proprii, ca ființe distincte de inteligibil, amintiri ale inteligibililor cărora le lipsește viziunea, care sunt amintirile vieții pământene sau cerești de care el este cel mai apropiat. Memoria se întoarce ca un fel de decădere a sufletului, care n-a mai continuat să contemple inteligibilii, și care a fost reluată cu ajutorul întrupării. Plotin a remarcat, conclude Luc Brisson, că amintirile care-și au sediul în inconștient, care pentru el sunt acelea care apar în absența unei ființe conștiente. Sufletului îi apar din nou aceste amintiri, deoarece le avea deja în inteligibil, în forța sa interioară. Memoria inteligibililor îl împiedică să ajungă într-o stare inferioară, astfel că memoria evenimentelor care s-au produs în această lume îi face posibilă căderea. Datorită timpului, îi vine mai ușor să-și amintească anumite evenimente din viețile anterioare. Plotin a revenit după aceea la tema pe care inițial n-a dezvoltat-o suficient , aceea a excluderii memoriei din domeniile gândirii discursive și a intelectului. Memoria nu aparține deci nici corpurilor, nici intelectului, ci sufletului. Și sufletul poate fi consubstanțial memoriei pe de o parte deoarece, diferită față de intelect, ea este asociată timpului, care are prezent, viitor sau trecut; pe de altă parte, diferită de corpuri, care sunt într-o continuă schimbare, iar sufletul prezintă o stabilitate vădită. Memoria nu poate aparține, continuă Plotin, decât sufletului uman coborât(…) Sufletul coborât constituie „eul” nostru, a cărui excelență relativă determină destinul nostru: acestea sunt de fapt dispozițiile morale ale sufletului, care fixează locul pe care îl primește într-un sistem de răspunsuri foarte strict. Date fiind acestea, nu se poate, fiind vorba de memorie, să se separe aspectele epistemologice de aspectele etice(…) Sufletul divin este deci mult mai apropiat atât de intelect decât de corpurile vii. Atât timp cât este legat de un corp viu, ne spune Plotin, el poate încerca sentimente de plăcere, de durere, și de mânie, el încearcă senzațiile, reprezentările și mai ales capacitățile sale discursive. Ori memoria intervine la fiecare dintre aceste nivele. Ce concuzie am putea trage din tot acest discurs metafisic? Una cunoscută de când există lumea, importanța covârșitoare a exercitării memoriei, care pare azi un lux.

 

Note:
1 Plotin, Tr. 41 IV 6 3, 57 în Plotino, Enneadi, Rusconi, Milano 1996.
2 Vitiello Vincenzo, Linia și cercul: început și prejudecată, în La tradizione critica della filosofia, Studi in memoria di Raffaello Franchi, Loffredo Editore, Napoli 1994, p. 195 ,trad. ns.
3 Platone, Menone, Ed. La Scuola, Brescia 1962, trad. ns.
4 Vitiello V. , op. cit., p. 195
5 Ibid.p. 196
6 Cf. Plotin, Tr.27(IV 3) 25.33-34, în Daniela P. Taormina, Coloro che guardano e provano un turbamento. Memoria degli intelligibili e percorso anagogico, Rivista di storia della Filosofia, 3/2015, Francoarcangeli, p.496
7 Asupra acestei probleme, a se vedea Philips John, Stoic, Common Notions,in Plotinus, Dyonisius,XI 1987,pp. 33-52 , in Taormina Daniela P., p.497 și recenta și importanta analiză a lui Nikulin Dimitri, Memory and Recolection in Plotinus, Archiv fur Geschte der Philosophie ,2014 ,pp. 189-201. care a subliniat că reminiscența indică tripla mișcare a sufletului față de inteligibil: coborârea plecând de la El, starea de repaus în El și reîntoarcerea la El.
8 Cf. Chiaradonna Riccardo , Plotin, La memoire et la connaissance des intelligibles, Philosophie antique, IX, 2009, pp. 5-3, Tornau Christian , Augustinus, Plotin und die neuplatonische, De anima, -Exegese in Daniela P. Taormina ( ed. îngrijită de ), L’essere del pensiero.Saggi sulla filosofia di Plotino, Bibliopolis, Napoli, 2010, pp. 267-328
9 Cf. Vocabolario greco della filosofia, Bruno Mondadori, Milano 2004, pp. 147-148
10 Cf. Plotino, op. cit.
11 Brisson Luc, La place de la mémoire dans la psychologie plotinienne, “ Etudes sur l’ame, III 2006 L’ame amphibie. Etudes sur l’ame selon Plotin, pp. 13-27