Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Memorialistica diplomatică și valoarea solidarității

Memorialistica diplomatică și valoarea solidarității

Titlul acestor însemnări este inspirat de lectura volumului Jurnal de Constantin Vlad, apărut la Editura Top Form din Bucureşti în 2020 (375 de pagini). Din Cuvântul înainte aflăm că este vorba despre un jurnal „necenzurat și intermitent”, acoperind anii 1972-2019. „Sper că, prin Jurnal, reuşesc să răspund interesului unui număr de cititori care apreciază literatura memorialistică. De asemenea, nădăjduiesc că strădania mea se înscrie – desigur cu modestie – în tradiţia românească de gen” – precizează autorul.
Constantin Vlad (8 septembrie 1926 – 20 mai 2021) se autodefinește în acest volum drept un „student sârguincios, nu chiar fruntaş, dar pus pe învăţat carte, apoi tânăr profesor, cercetător, manager în domeniul ştiinţei, autor de studii şi cărţi. Mai târziu, am adăugat condiţia de diplomat, cu orientarea activităţii şi publicisticii ştiinţifice spre domeniul relaţiilor internaţionale şi diplomației” (p. 312). Din cele 12 cărți dedicate de Constantin Vlad diplomației se cuvine a menționa  în primul rând Diplomaţia Secolului XX, apărută sub egida Fundaţiei Europene Titulescu, 2006; Puncte cardinale îndepărtate: Helsinki, Tokyo, Canberra, cu subtitlul Note ale unui ambasador al României, Editura Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, 2011; Solilocvii, 5 volume, Editura Top Form, București, 2011-2019; Istoria Diplomaţiei. Secolul XX, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.
Când a apărut volumul Diplomaţia Secolului XX (2006), autorul a trimis un exemplar cu dedicaţie academicianului Dinu C. Giurescu. Ambasadorul Constantin Vlad notează în Jurnal: „A fost printre cei puţini care mi-au răspuns, printr-o scrisoare cu următorul cuprins: «Este prima noastră sinteză şi analiză de asemenea proporţii, unde aflăm ţelurile şi perspectivele principalilor actori, dar şi pe acelea ale României, de-a lungul unui secol. Practica Dvs. îndelungată în diplomaţie şi deopotrivă în cercetare a asigurat acuitatea şi calitatea interpretării. Este o lucrare de referinţă cu totul necesară unui număr larg de cititori, de la studenţi la profesori, la oameni politici (dacă citesc), la cercetători, la tineri diplomaţi, la toţi cei interesaţi de istoria mondială. Felicitări pentru acest opus magnum, care soseşte la timp şi nu va fi egalat în viitorul previzibil»” (p. 227).
Referindu-se la dascălii săi, autorul mărturisește: „Mi-am adorat profesorii buni (nu prea mulţi la număr), sunt mereu flămând de tovărăşia cărţilor de valoare, caut mereu viaţa, dincolo de aparenţele de multe ori înşelătoare – dar mereu m-am întors la mine însumi” (p. 58). Această întoarcere la sine însuși îi inspiră interesante idei și așteptări despre memorialistică în general și în special despre cea diplomatică, încă deficitară în literatura română, pronunțându-se mobilizator în favoarea cultivării unui asemenea gen literar. Aceste idei și așteptări merită să fie larg difuzate în limbajul propriu al autorului: „Cunosc persoane cu înaltă calificare profesională şi remarcabile performanţe pe plan academic. În afară de aceasta, aceleaşi persoane au deţinut, în anumite perioade, importante funcţii publice – politice şi de stat. Este de înţeles că nu pot menţiona nume, întrucât, oricât de târziu, sper ca această însemnare să vadă lumina tiparului. Remarc doar că asemenea persoane nu consideră drept o datorie de a pune pe hârtie propria experienţă, dincolo de cercetarea ştiinţifică, de activitatea didactică etc. Şi e păcat. Deoarece, din câte cunosc foarte bine, au «văzut politica pe dinăuntru», au coordonat politica statului român în probleme de importanţă istorică după Decembrie 1989. Ei, subliniez, nu subalternii lor, chiar dacă aceştia au fost străluciţi (ceea ce nu prea s-a întâmplat) au simţit cum sunt cu adevărat partenerii şi aliaţii noştri, ce interese reale apără ei, dincolo de principii şi vorbe frumoase. Poate greşesc. Dar cred că oamenii politici, atunci când într-adevăr au ceva de spus, ar trebui să fie proprii cronicari. Desigur, există riscul subiectivităţii, dar literatura memorialistică are rolul ei specific în cunoaşterea desfăşurării evenimentelor. Şi oricând această literatură poate şi este confruntată cu realităţile (faptele), atât de către contemporani, cât şi de cei ce vin după. Reamintesc în acest sens, exemplul strălucit al lui Winston Churchill. Acesta nu s-a mărginit să-şi publice intervenţiile, discursurile inerente funcţiilor sale, ci a consemnat, prin dictare, tot ceea ce s-a petrecut, cu participarea sau în prezenţa sa, de-a lungul celui de-al doilea Război Mondial. Rezultatul? Magnifica lucrare în şase volume, operă unică în literatura universală, pe care niciun istoric serios nu o poate ignora” (p. 283). În lumina acestor exigențe, autorul se dovedește un hermeneut atent al evenimentelor diplomatice trăite de el, iar jurnalul său diplomatic oferă probe istorice pentru înțelegerea locului diplomației românești pe arena mondială. El a fost ambasadorul României în Finlanda, Japonia și Australia și a avut o meritorie activitate în sfera diplomației multilaterale globale și europene.
Vom lăsa cititorilor satisfacția de a naviga prin componenta evenimențială a jurnalului și a celor cinci volume de Solilocvii. Ne limităm în aceste rânduri doar la evidențierea unor opinii de mare actualitate privind diplomația și a unor puncte de vedere privind valoarea universală a solidarității, temă revenită recent, așa cum se poate vedea, în dezbaterea publică din România. Firește, concepția teoretică a autorului privind diplomația trebuie analizată în primul rând pe baza cuprinzătoarei sale lucrări consacrate istoriei diplomatice a secolului al XX-lea menționată mai sus, dar este remarcabilă sensibilitatea autorului în toate relatările sale din jurnal față de sfera faptelor diplomatice trăite direct de el.
Autorul aduce în discuție o teză de permanent interes și anume că nu echilibrul de forţe asigură pacea şi rezolvarea paşnică a disputelor, ci demilitarizarea relaţiilor dintre state. „Când apar probleme între state, autorităţile supreme să nu cheme şefii de stat major, ci pe diplomaţi, pe care să-i pună la lucru” (p. 80). Activitatea academică a profesorului Constantin Vlad nu se separă de obligația permanentă a diplomatului de a-și prețui confrații. În acest context, se cuvine a evoca o inițiativă unică în practica românească, de a onora post-mortem memoria unui diplomat de elită. Este vorba de propunerea dusă la bun sfârșit de a-l primi post-mortem pe marele diplomat român Valentin Lipatti în rândul membrilor Academiei Oamenilor de Știință din România. Iată câteva idei din referatul întocmit pe această temă de Constantin Vlad și publicat în Jurnal: Se reamintește că Valentin Lipatti (1923-1998) a făcut studii în România şi Franţa și a fost profesor de literatura franceză la Universitatea Bucureşti; Sunt amintite mandatele diplomatice ale acestuia, respectiv: Reprezentant al României la UNESCO, 1962-1972; Şeful Delegaţiei MAE Român la Reuniunea pregătitoare a CSCE, 1972-1973; Şeful Delegaţiei MAE Român la Negocierile de la Geneva, 1973-1975; Adjunct al Delegaţiei României la Prima Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Helsinki, iulie 1975; Şeful Delegaţiei MAE Român la Reuniunea CSCE de la Belgrad, 1980- 1981; Director pentru probleme culturale în MAE; Ambasador At Large. Valentin Lipatti a pregătit mai multe promoţii de licenţiaţi în literatura franceză și a fost unul dintre cei mai de succes reprezentanţi ai României la UNESCO, aducând multe beneficii României: burse pentru tineri, refaceri de monumente istorice, etc. Se evidențiază faptul că „Studiile publicate de el pe teme privind diplomaţia culturală reprezintă şi astăzi modele de acţiune în domeniu… Valentin Lipatti s-a dovedit un diplomat de înaltă clasă în ceea ce priveşte diplomaţia multilaterală, un diplomat activ, profund devotat intereselor naţionale. Asemenea calităţi s-au evidenţiat în mod concret în ceea ce se numeşte Procesul CSCE. Lucrarea sa În tranşeele Europei. Note ale unui negociator, Editura Militară, 1993, reprezintă un veritabil tratat de negociere diplomatică multilaterală” (pp. 325-326).
Sunt aduse în atenția cititorilor episoade necunoscute din activitatea României pe tărâmul diplomației multilaterale. Astfel, Constantin Vlad reamintește că la 28 decembrie 2019 la Fundaţia Europeană Titulescu a avut loc lansarea celui de-al doisprezecelea volum de documente din seria România – supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece, serie coordonată de ambasadorul Nicolae Ecobescu. Volumul menţionat se ocupă de activitatea delegaţiei române la Adunarea Generală a Naţiunilor Unite din anul 1971. Documentele acoperă o mare varietate tematică, dar predomină cele privind restabilirea drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze la ONU. Până în 1971 locul Chinei la ONU era ocupat de Taiwan, cu sprijinul Statelor Unite şi al altor membri ONU. Delegaţia română era condusă de Corneliu Mănescu, ministrul Afacerilor Externe. Locţiitorul acestuia era ministrul de externe adjunct, ambasadorul Nicolae Ecobescu. În câteva săptămâni ale toamnei anului 1971, România a avut contribuţia hotărâtoare la izgonirea Taiwanului şi instalarea Republicii Populare Chineze la Naţiunile Unite. Săptămâni după săptămâni delegaţia română a insistat pentru restabilirea drepturilor legitime ale RPC. Multe zeci de telegrame dinspre New York sau dinspre Bucureşti consemnează deplasările repetate în raporturile de forţă între susţinătorii R. P. Chineze şi cei ai Taiwanului. În final, susținătorii R. P. Chineze au fost victorioși, iar în prezent China are o contribuție hotărâtoare în organizația mondială și în apărarea principiilor Cartei ONU (pp. 357-358).
În afară de Valentin Lipatti, autorul Jurnalului evocă și alți diplomați români. El regretă faptul că „Mircea Maliţa a plecat dintre noi. A ars ca o torţă, până când s-a consumat ultima picătură de energie. Când îţi aminteşti câte a făcut, când vezi lista cărţilor scrise şi publicate, te minunezi cât poate încăpea într-o efemeră viaţă de om. Întotdeauna l-am situat între diplomaţii de frunte ai Ţării în perioada postbelică, alături de Ştefan Andrei, Corneliu Mănescu, George Macovescu, Nicolae Ecobescu” (p. 251).
Cititorii vor găsi, de asemenea, referiri interesante și despre alți diplomați români de frunte, precum Ion M. Anghel, Vasile Gliga, Sorin Ducaru, Teodor Marinescu, Gheorghe Dolgu, Ion Datcu, Nicolae Mareş şi Traian Chebeleu. Ambasadorul Constantin Vlad este îndreptățit să declare: „Cred că mi-am făcut datoria faţă de memoria celor care, cu patru decenii în urmă, constituiau o parte a elitei diplomaţiei române, europene şi mondiale, şi despre care astăzi nu se mai vorbeşte aproape de loc” (p. 151). Are însă o atitudine critică fața de excesele interpretative constatate în evaluarea rezultatelor diplomației europene. Astfel, participând la un simpozion la Fundaţia Europeană Titulescu pe tema „Summitul de la Roma şi perspectivele UE”, urmărește intervențiile a doi europarlamentari străini şi unul român, toţi membri ai grupului socialist. „Se spun multe lucruri arhicunoscute. Cea mai năstruşnică afirmaţie o auzim de la român – în genere un om bine informat şi un bun vorbitor. Acesta afirmă: «Prin integrarea în Uniunea Europeană, România şi-a redobândit identitatea». Îmi este jenă pentru el să-i cer explicaţii. Multe vorbe despre «obiectivul Europa socială». Dar, doar vorbe. Cineva din asistenţă întreabă dacă Grupul Socialist îşi va propune să înlăture «neoliberalismul din UE, care a provocat crizele recente». Întrebarea rămâne fără răspuns, aparent din lipsă de timp. Oare, dacă discuţiile ar fi continuat, ce ar fi răspuns cei vizaţi? Judecând după ce se întâmplă în UE – şi nu numai – social-democraţia nu urmăreşte decât să atenueze efectele negative ale politicilor neo-liberale. Dacă şi-ar propune să elimine astfel de politici, ar trebui să se angajeze pe poziţii anticapitaliste, adică să proclame şi să ducă politici alternative la cele care, în fapt, sprijină establishment-ul, deci rânduielile capitaliste în ansamblul lor. Ceea ce, în mod evident, social-democraţia, ca mişcare politico-ideologică, nu-şi propune în nici un fel” (pp. 192-194).
Deosebit de interesante sunt amintirile autorului privind activitatea Comisiei pentru stabilirea Motto-ului Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene din 2019. Au existat 45 de propuneri înaintate de membrii săi. Au fost selectate 5, printre care propunerea lui Constantin Vlad Destin comun prin consens. Celelalte propuneri selectate au fost: Solidaritate, echilibru, valori comune; Standarde şi valori europene pentru toţi cetăţenii UE; O singură Europă; Europa, solidaritate care te inspiră. Autorul subliniază: „Poate sunt subiectiv, dar alegerea mea mi se pare cea mai potrivită şi sugestivă. Când am optat pentru ea, nu am ales «cum sună cuvintele», ci am vrut o formulare de natură să constituie un fel de răspuns al României la căutările de acum privind reforma Uniunii Europene”. Și continuându-și ideea: „Se conturează un sprijin mai larg pentru propunerea Solidaritate, echilibru, valori comune. Se convine eliminarea termenului echilibru întrucât nu are un sens evident, legat de UE. În final, se agreează formula Solidaritate şi valori comune”. Autorul rămâne însa critic față de această soluție și arată: „Personal apreciez că termenul «solidaritate» rămâne abstract, fiecare stat membru al UE având propria interpretare în ceea ce priveşte conţinutul său. De exemplu, Macron şi Merkel vor solidaritatea statelor membre în jurul lor, a poziţiilor adoptate de ţările lor. Iar sintagma «valori comune» a devenit, cu timpul, parte a unui jargon, a unei limbi de lemn specifice Bruxelles-ului, readusă în discursul public de către mai marii din UE, mai ales atunci când au ceva de reproşat Estului. Susţin, totodată, că dacă fiecare termen propus în Motto are semnificaţia sa, această semnificaţie ar fi potenţată şi precizată dacă ele ar fi puse în relaţie. De pildă, în formula Solidaritate pe baza valorilor comune. Nu se acceptă întrucât în felul acesta Motto-ul devine… prea lung. Nu mă opun însă consensului spre a nu crea dificultăţi Comisiei. Dar rămân profund nemulţumit că România va avea Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene sub un slogan lipsit de un mesaj clar, care să arate deschis şi (de ce nu, şi subliminal) cum concepe Bucureştiul reforma şi dezvoltarea în perspectivă a Proiectului european. Desigur, nu am fi schimbat nimic printr-o asemenea luare de poziţie, dar măcar am fi adoptat o atitudine demnă” (pp. 216-18). Are loc încă o întâlnire a Comisiei în care se ia o hotărârea finală: „Ni se comunică – şi ni se cere acordul pentru – următoarea formulare a Motto-ului: Solidaritatea – valoare comună. Cei prezenţi ne-o însuşim. Oricum, este mai bună decât variantele anterioare. Din punctul meu de vedere, rămâne acelaşi neajuns: Merkel şi Macron vor solidaritate în sprijinul propunerilor lor. Din partea Ministerului de Externe şi a Ministerului Culturii şi Identităţii naţionale mi se înmânează «Diploma pentru contribuţia deosebită la procesul de stabilire a Motto-ului Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene». Este o distincţie primită de toţi membrii Comisiei” (p. 218).
Se cuvine a reaminti că solidaritatea este deja recunoscută ca valoare universală proclamată în Declarația Mileniului, adoptată de Summit-ul ONU în 8 septembrie 2000 și reafirmată în numeroase alte documente globale și regionale, inclusiv pe plan european. Astfel, în Declarația de la Sibiu din 9 mai 2019, în care liderii Uniunii Europene au convenit,  în unanimitate, asupra a zece angajamente, cel de-al doilea angajament are următorul conținut: „Vom rămâne uniți, la bine și la greu. Vom da dovadă de solidaritate în vremuri dificile și vom sta întotdeauna alături unii de ceilalți. Putem să ne exprimăm și ne vom exprima la unison”. Acest angajament trebuie întărit prin fapte convingătoare, având în vedere starea precară a solidarității în Europa în prima etapă a pandemiei COVID-19.Tema consolidării solidarității rămâne deschisă atât la nivel global, cât și european. La 13 iulie 2021, la Palatul Cotroceni, a avut loc evenimentul de lansare a dezbaterii naționale privind viitorul Europei. Solidaritatea a fost menționată de 9 ori în intervențiile rostite cu acest prilej. Din transcrierea intervențiilor din cadrul dezbaterii notăm că Președintele României a declarat: „O Uniune a viitorului este, în viziunea României, un proiect indisolubil legat de ideea de unitate și solidaritate europeană în beneficiul tuturor, un proiect în care trebuie să ne preocupe bunăstarea tuturor statelor membre și a cetățenilor europeni deopotrivă”.
Practica solidarității europene trebuie evaluată cu maximă luciditate și responsabilitate. Constantin Vlad scria la 11 ianuarie 2019: „Am urmărit cu interes manifestarea de la Atheneul Român dedicată preluării oficiale de către România a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Şi cu multă plăcere Concertul. În ceea ce priveşte discursurile oaspeţilor şi ale gazdelor: multe vorbe frumoase, de complezenţă. Un fel de diplomaţie care-şi mimează rostul. În ansamblu, a reieşit foarte clar că lucrurile rămân aşa cum au fost şi până acum… Deci, nimic nou sub soare” (p. 275). Iar în legătură directă cu solidaritatea Constantin Vlad avertizează cu discernământ: „«Cei mari» din Uniunea Europeană vor solidaritatea întregii Uniuni cu poziţiile lor, poziţii formulate pornind înainte de toate de la interesele lor. Cu alte cuvinte, «Cei mari» nu vor altceva decât subordonarea statelor est şi central europene. Cu menţiunea că o astfel de subordonare, dacă s-ar realiza, ar afecta toate statele mici şi mijlocii membre ale Clubului Comunitar” (p. 263).
Jurnalul lui Constantin Vlad, care survolează aproape o jumătate de secol, cuprinde prețioase îndemnuri privind promovarea energică a multilateralismului pe arena mondială, pe temeiul principiilor fundamentale ale dreptului internațional și necesitatea reangajării dinamice a diplomației românești  în procesul de soluționare eficace a problemelor globale ale omenirii. În împrejurările actuale, experiența diplomatică este chemată să-și spună cuvântul. Iată reflecția pe această temă a unui diplomat român, ambasadorul Ion Jinga, aflat în plină acțiune, ca reprezentant permanent al României la ONU. El mărturisește: „După 28 de ani petrecuți în serviciul diplomatic român, îndrăznesc să spun că abilitățile diplomatice sunt rezultatul unui proces de pregătire și acumulări profesionale, iar nu calități primite la naștere. Nimeni nu se naște cu talentul de a practica diplomația internațională, care implică înțelegerea unor societăți și culturi diferite de cea în care ai crescut, presupune capacitatea de a influența guverne străine, priceperea de a purta negocieri, flerul de a anticipa amenințări și valorifica oportunități pentru țara ta. Aceste calități se dobândesc. Diplomația se învață, deopotrivă și complementar, din cărți și din practică. Un serviciu diplomatic profesionist implică pregătirea de specialitate a personalului, plan de dezvoltare a carierei, instrumente, resurse și autoritatea necesară îndeplinirii misiunii”.
Aceste constatări sunt de imediată actualitate și interes într-o perioadă de o complexitate fără precedent în relațiile internaționale, în care învățămintele trecutului ar trebui să  reprezinte un veritabil îndrumar, apt să încurajeze o activitate fructuoasă a diplomaților români călăuziți neabătut de interesele naționale perene ale României, într-o lume caracterizată prin vulnerabilități, perplexități, discontinuități globale accentuate și mai mult de criza generată de pandemia COVID-19, ale cărei efecte au schimbat radical stilul și modalitățile de acțiune ale diplomației bilaterale și mai ales ale celei multilaterale. În acest proces, complex și îngrijorător, pe care îl traversează în prezent diplomația, lumina călăuzitoare ar trebui să fie adevărul formulat în mod convingător de Secretarul general al ONU António Guterres, conform căruia: „Solidaritatea este umanitate. Solidaritatea este supraviețuirea”. António Guterres asigură din 2022 un al doilea mandat de Secretar general al ONU, iar apelurile sale vibrante pentru o nouă eră de „solidaritate și egalitate” ar trebui tratate cu autentică responsabilitate de întreaga comunitate mondială a națiunilor.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg