Volumul „Tratat de mers pe ape”, apărut la Editura Tribuna, sub semnătura poetului Adrian Suciu, ne duce cu gândul la secvenţele din „Cartea Cărţilor”, acolo unde credinţa este cea care te ajută să te mântuieşti, salvându-te mergând pe ape. Dar înainte de a merge pe ape a fost secvenţa în care Moise a traversat Marea Roșie. Cartea Exodului spune că ”Dumnezeu a împins apele cu un vânt suflând dinspre est”. Scena în care Moise desparte apele Mării Roşii, pentru a-i ajuta pe evrei să fugă de armata faraonului, este una din cele mai cunoscute povestiri din Biblie. Apoi, Isus  și-a trimis ucenicii într-o corabie, pentru a ajunge pe malul celălalt al Mării Galileei, dar când ei se aflau pe mare, L-au văzut pe Mântuitor “mergând pe apă” pentru a-i întâlni. Ucenicii s-au înspăimântat la început, au crezut că văd o nălucă, dar când Isus le-a vorbit și a urcat pe navă, ei și-au revenit. “Conform Evangheliei după Matei, Apostolul Petru a mers pe apă către Isus, dar s-a speriat de vânt și de valuri și a început să se scufunde, iar Iisus l-a salvat. Petru a vrut să iasă din Corabie ( Biserică), să fie deasupra celorlalţi ucenici, chiar alături de Mântuitorul, pe valuri. A fost o ispitire, în sensul că a cerut de la Iisus să-i dea puterea de a merge pe apă. Mântuitorul i-a dat această putere, iar el a mers atâta vreme cât nu s-a îndoit şi credinţa i-a fost puternică” (Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 206-207). Aşa că, de ce nu ar fi şi poezia salvatoare ( doar să crezi în ea) într-o lume în care avem nevoie de cuvinte care să fie ca o casă pentru sufletul nostru. Poate şi ea, prin forţa cuvântului, să te plimbe pe mări, să te facă să crezi în veşnicie, să fii ucenicul ei pe calea plină de imagini. Coborâte din rai, sau din întunecimea pământului.
Primul lucru pe care îl remarcăm la această plachetă de versuri este prefaţa semnată de Nora Iuga. La vârsta onorabilă pe care o are, scriitoarea îşi dedică timpul nu doar propriilor proiecte ci şi colegilor de breaslă, fie ei şi mai tineri. Ar trebui să luăm exemplul ei de energie şi de viaţă dedicată întru totul literaturii. „Adrian Suciu întoarce poezia la rădăcini”, spune Nora Iuga, cea care găseşte în pagini „o personalitate accentuată”, autorul fiind dintre „cei care lovesc şi plâng şi cer iertare”. Simbioza dintre vechi şi nou face parte din structurile poetice.
Urmărind bibliografia lui Adrian Suciu, observăm faptul că titlurile lui sunt atipice ( E toamnă printre femei și în lume, Din anii cu secetă, Sex cu femei, Mitologii amânate, Un roman de rahat, Profetul popular), o miză la care ar trebui să acceadă fiecare scriitor. Apoi, alăturarea cuvintelor şochează, pe alocuri. Cine s-ar fi gândit că poetul are puterea de a observa lucruri neobişnuite, să privească sufletul dezbrăcat de orice taină sau să vadă dincolo de cărările apuse.
Privindu-şi propria viaţă, poetul declară: „Sângele meu m-a părăsit/…/ Mi-e atât de dor de el/ Că-mi tai venele în fiecare noapte şi tot sper/ Să-l aud susurând”. Dincolo de imaginea imediatului în care, parcă, descoperim disperarea, este o imagine atât de firească în dorinţa omului de a-şi căuta propria viaţă. De altfel, spune poetul: „Să trăieşti viaţa mea e ca şi cum te-ai uita/ La un film porno romantic”. Vai, cum să alăturăm romanismului cuvântul acesta atât de vulgar ? Firesc, pentru că poetul poate face lucruri la care noi doar gândim, sau le săvârşim în taină. Fiecare dintre noi suntem croiţi din bune şi rele, din lumină şi întuneric, din dramatism şi exagerări, dar şi dintr-un aluat viu: „Marile iubiri pe care le cântă poeţii/ Sunt focuri de paie şi ceruri”.
Poetul poate da reţeta vieţii: „Să fii viu e simplu:/ Trebuie doar să-l vezi pe Dumnezeu în genunchi/ Şi să plângi până se înmoaie paltonul”. Tot el poate să stea la masa săracului sau cea a bogatului sau poate să găzduiască un animal ciudat în propriul corp: „Tenia mea dumnezeiască, animalul pe care/ Toţi vor să-l omoare şi el mi se plânge mie/ Prin pielea burţii ca o fereastră năclăită/ De cenuşă/ De când am vorbit despre ea/ Nu-mi dă nimeni nimic de băut. Oamenii/ Nu suportă să afle că un şarpe orb bea la masă cu ei”. Mi-am amintit aici de baladele năsăudene în care un voinic este într-o luptă continuă cu şarpele, dar şi despre importanţa şarpelui la gospodăria omului. “În satele noastre, șarpele pendulează între ipostaza de antropofag, prezent în blestemele de mamă, colindele și baladele fantastice („…dar nu-i para focului,/ că-s ochiuții șarpelui./ Șade-n drum încolăcit/ și mănâncă un voinic…”) și cea de animal-totem sau strămoș mitic („Șerpe este la toată casa; unde este șerpe, e noroc la casă, merge bine și nici un rău, nici un farmec nu se apropie. Dar să ferească Dumnezeu să-l omori, că îndată moare unul din gospodari. Acela se cheamă Șerpe de Casă”)” – Iulia Gorneanu. Fiind născut în Ţara Năsăudului, Suciu ştie miturile de aici, pe care le aşează în versuri.
Tratatul de mers pe ape al poetului este ca un testament prin care ne putem mântui, ca un pact pe care să-l semnăm cu divinitatea: „Voi pune să se picteze/ Un tablou gata scorojit cu subsemnatul mergând pe ape. Voi deschide şcoala de mers pe ape, unde mersul pe ape/ Se va preda cu răbdare şi ştiinţa va trece/ Dintr-o scăfârlie în alta. Voi scrie tratatul de mers pe ape/ Care se va înfăţişa în locul meu la/ Judecata de Apoi”. Poetul are o colecţie ascunsă de ierburi, iar pe cărările creaţiei se întâlneşte cu copilăria lui Dumnezeu întruchipat într-o icoană secretă, iar mai apoi, în aşteptarea Judecăţii scrie Apocalipsa după Suciu: „A mai zis Dumnezeu să fie o clipă/ Şi clipa a fost şi Dumnezeu, a chemat-o acasă”.
Făcând analogie la poezia vremurilor noastre, poetul afirmă: „Tu, înger mic şi depravat şi alergic, tu/ Care nu eşti o poezia contemporană cu sex degeaba”. Se schimbă oarecum tipologia personajelor pe care le ştim din mitologie şi Cărţile Sfinte, îngerii căzând în ispită, la fel ca altădată Lucifer. Dacă poeţii noştri ce au trecut pragul veşniciei şi-ar putea continua proiectele şi edita cărţi la „Tipografia din cer”, între cer şi pământ ar fi o continuă cale pavată cu fragmente lirice: „Dacă ar pune careva toată poezia lumii/ Într-o singură strofă, pe o singură pagină/ Şi ar da-o Lui să face ce vrea cu ea/ Aceluia i s-ar face milă/ Şi ar publica-o unde ştie el”.
Poezia devine una cu poetul, acesta conştientizând importanţa pe care scrisul o ocupă în viaţa lui: „Poezia e prelungirea firească a mâinii mele drepte/ Dacă aş pierde mâna dreaptă, poezia/ Ar deveni o prelungire a mâinii stângi, în amintirea/ Mâinii drepte. Dacă aş pierde mâna stângă/ Şi aş tot pierde, poezia s-ar apropia/ Mai tare de mine”.
Sunt convins că Adrian Suciu nu va fi de acord cu ceea ce am scris despre poezia lui, scoţând în faţă lumina, dar el însuşi afirmă că „Întunericul e copilăria lui Dumnezeu”, dar dobândind din tainele acestei lumi, în zbaterea fiinţei, ziua va fi cea care ne va însoţi, căci venim din întuneric şi creştem sub razele soarelui. O poezie plină de substanţă, scuturată de glodul inutil şi adusă în lume.