Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Mesajul recunoștinței

Mesajul recunoștinței

La început a fost darul îmi vine să spun după citirea tulburătoarei cărți de „meditații spirituale” a lui Luigi Alici, profesor de filosofie morală, specialist în studii augustiniene1. În românește mai are tradus, din câte știu, eseul Catolicii și politica la editura Galaxia Gutenberg. Și imediat a venit, a trebuit să vină, răspunsul la acest dar. Adică recunoștința. Lumea însăși – mundus – este un dar pe care noi nu l-am meritat prin nimic, viața i se adaugă. Podoabă la podoabă, splendoare adăugată la splendoare. Și, în sfârșit, noi înșine trebuie să ne închipuim ca un dar pentru sine și pentru ceilalți. Toată povestea Creației, lungul lanț al Ființei, este un șir nesfârșit de daruri. Care nu-și găsesc încununarea decât în recunoștința omului, care trebuie să mulțumească în numele tuturor celorlalți. Pentru asta i s-a dat stăpânirea în ziua a șasea. Omul este ființa recunoscătoare. „Spunem mulțumesc harului”. „Răspuns sublim la un dar gratuit, recunoștința e singura răsplată posibilă când un asemenea dar e nemeritat și infinit”. Nu este vorba în acest eseu de recunoștință în sens moral, ci de îngerul ei, adică de sursa ei spirituală. De altfel, textul are o structură riguros silogistică: uimire, recunoștință, promisiune, fidelitate, milostivire. Trepte, scară de înaintare (urcare) spre recunoștință și îngerul ei. „…uimirea generează recunoștință, recunoștința îmboldește spre promisiune, promisiunea cere fidelitate”. Mecanismul apariției și funcționării recunoștinței este un rezumat al relației complicate umano-divine.
Recunoștința nu este un concept „de actualitate” în gândirea filozofică, sunt mai la modă altele precum: toleranță, voluntariat, caritate, generozitate, egalitate etc. Recunoștința, așa cum o descifrează filozoful italian, este mai mult decât toate acestea. În primul rând, ea „refuză logica previzibilă a schimbului”. Se manifestă în cu totul alt plan decât vulgarul do ut des. Se desfășoară după logica Evangheliei, sau logica disproporției, vezi parabola servitorului celui bun. Recunoștința nu este nici doar un simplu „mulțumesc”. Sau este un mulțumesc adresat harului. „Pentru fiecare făptură, primul cuvânt e harul, iar cel din urmă recunoștința”. Fenomenologia aceasta creștină începe cu uimirea: „începutul adevărului e uimirea”. Nu începe de acolo și filozofia? Uimirea este „un dar, o descoperire, o sămânță”. Momentul zero al uimirii este Bunavestire. Fecioara ascultând cuvintele „înțelese, de neînțeles” ale îngerului, mesajul pe care nu-l mai auzise nimeni, și primindu-le, acesta este începutul recunoașterii din care purcede recunoștința. „Moartea spirituală nu depinde întotdeauna de ceva: poate să nu depindă de nimic. Nu de nimic, evident, ci de dispariția unui centru, de anularea sensului și uimirii dinaintea miracolului existenței. A exista înseamnă mult mai mult decât a trăi. A exista înseamnă a prelungi viața biologică într-un orizont de sens care ne depășește și ne uimește. A exista înseamnă a ști să-i mulțumim acestui miracol”. Îngerul bunei vestiri este totdeauna un înger al uimirii. Hermeneutica recunoștinței trece prin acest fapt major: că suntem recunoscuți aleși, puși deoparte pentru misiunea noastră. Greu, ca și Iov sau Iona sau Iisus-omul însuși, înțelegem și acceptăm această alegere. „…profetul nu-l poate vedea pe Dumnezeu, nu-i poate «susține» viziunea: însă îi poate întâlni harul. Harul e miracolul unei reciprocități realizate într-o asimetrie absolută”. Cuvântul cheie este aici asimetrie, pentru că, știm, harul prisosește cu mult căzutei condiții umane. Întâlnirea care stârnește recunoștința, cum spune profesorul Alici, este momentul fondator al vieții noastre. „Adevăratul profet intră desculț în misterul întâlnirii, cu o atitudine de sărăcie plină de uimire și adorație”. Ca în orice fenomenologie autentică, avem aici una a întâlnirii unice: omul (profetul) cu Dumnezeul invizibil, dar accesibil prin mesaj. „Pare de necrezut, dar cu fața acoperită se vede cel mai bine! Domnul nu sosește în viața noastră așa cum am vrea noi: surpriza nu poate fi prefabricată”. Antonimul îngerului recunoștinței este „diavolul indiferenței”, cel care-l locuiește pe Cain cel care a ridicat din umeri: „oare sunt eu păzitorul fratelui meu?”. „Recunoștința nu e o întrebare, e un răspuns; un răspuns liber și stabil /…/încearcă să co-respundă uimirii simțite în fața unui eveniment binefăcător și neașteptat”.
Recunoștința nu este posibilă în afara memoriei. Cel care se întoarce spre a mulțumi pentru binele făcut este cel care recunoaște, fiind recunoscut, cel vindecat de lepră. „Recunoștința nu e o metaforă fantezistă, ci numele colectiv al spiritualului când contemplarea lui Dumnezeu e slava Lui”. Astfel, următorul pas în descripția fenomenologică a recunoștinței este promisiunea. Ontologic ea este anterioară darului, îl face posibil, darul se ivește în lumina unei promisiuni ținută cu fidelitate. Cristos însuși este o promisiune ținută, infinit mai mare decât așteptările noastre. „Promisiunea manifestată cu nașterea lui Isus se împlinește prin moartea și învierea sa”. „Făgăduința lui Dumnezeu e un act unic, unilateral, irevocabil. Legământul Său nu e un contract, nici rezultatul unui compromis sau al unei negocieri extenuante”. Trimis și martor, îngerul vorbește ca aducător de viață. Vorbește cu un cuvânt pe care trebuie să îl înțelegi, prin gimnastica tăcerii. „Tăcerea bună se găsește la antipozi: se naște din ascultare, nu din închiderea inimii; e alimentată de umilință și recunoștință, nu de indiferență și îngâmfare; e o formă de participare bucuroasă la sărbătoarea vieții, nu fiică a narcisismului, acrelii. Invidiei”. Mă gândesc ce i-ar fi plăcut lui Steinhardt această meditație, pe cât de simplă pe atât de adâncă, despre raporturile subtile dintre darurile pe care le primim și răspunsurile pe care le datorăm. Promisiunea devine, în citirea evanghelică a profesorului Alici, un fel de cheie de lectură a raportului om – divinitate în întreaga Scriptură, și în Evanghelii în special. Să exemplificăm doar că pe ușile împărătești ale Altarului din bisericile noastre este zugrăvită tocmai marea promisiune a nașterii logosului, prin Îngerul bucuriei și prin Fecioara care primește, în toate sensurile cuvântului, și înțelege și asumă Mesajul.
Se postulează apoi o „fidelitate ontologică” a lui Dumnezeu care menține lucrurile în ființă. Pentru că promisiunea nu are sens decât fundamentată pe o fidelitate fără fisură. Este „legătura generată de promisiune”. „De aceea e important să fim vigilenți, cu lămpile aprinse, cu sufletul la gură: când trece îngerul recunoștinței, promisiunea mare și promisiunile mici își pot da mâna”. În vremurile dezvrăjirii, „deșertificării simbolice”, cum îi spune autorul, subliniind că ea distruge fundamentul oricărei promisiuni, îngerul promisiunii ne vorbește despre îndatorirea creată de dar. „De aceea recunoștința izvorâtă din promisiune e mult mai mult decât un sentiment”. În logica paradoxală a teandriei, fidelitatea este cu atât mai vădită, cu cât distanța este mai mare. Mesagerul vine de departe, ca o adeverire simultană a diferenței ontologice, dar și a infinitei iubiri divine. „Nu îngeri exterminatori, braț armat al unui Dumnezeu vindicativ, ci îngeri ai recunoștinței; o scară ce nu poate fi urcată sau coborâtă cu intenția de a cuceri, nici de calcule interesate, ori la imboldul curiozității. Acea procesiune liturgică extraordinară vorbește doar limbajul pur al gratitudinii./…/mesagerii divini autentici…ne arată cum să străbatem distanțele mari”. Acești mesageri ai gratitudinii divine se pot recunoaște după două trăsături: simplitatea și puritatea. Timpul recunoștinței este „timp al urcușului”, acel „prezent” etern, „acum-ul” mesianic. Apare aici combaterea marii viziuni pe care contemporaneitatea o consideră direct legată de infidelitate. Ești cu atât mai liber, cu cât rupi orice legătură. Într-o asemenea logică ignară, recunoștința dispare. „Marea Mistificare trăiește din această dublă echivalență: infidelitatea e libertatea adevărată, fidelitatea e sclavia adevărată”. „Demonul infidelității vorbește limbajul șarpelui”. Este libertatea ca ispită a ilimitatului, al cărui alt nume (cel ascuns) este moartea. Libertatea ca viață este numele recunoștinței. Infidelitatea își caută alibiuri, dar duce la „singurătatea în stare pură”. Ea taie cordonul ombilical care ne leagă de Dumnezeu. De aceea fidelitatea se construiește: „trebuie să cioplim fidelitatea”. Ideea care scaldă aceste pagini de adâncă limpezime este că suntem însoțiți, legătura făcută de Înger trimite finalmente la sacramente, la invizibilul revelat ca împlinire finală a promisiunii.
Încununarea acestui traseu ascendent este milostivirea. Aici apare numită și analizată chestiunea răului. Pusă radical, prin relatarea unei scene de execuție de la Auschwitz, inclusiv a unui copil, descrisă de Elie Wiesel. Unde este Dumnezeu aici când este executat un copil, „îngerul cu ochi triști”? Este, știm bine, cea mai grea întrebare teologică, mult mai grea decât sofisticatele chestiuni ale Treimii, vizibilității invizibilului, naturii și substanței cristice și așa mai departe. Căci răul nu poate fi conceptualizat, nici acceptat. „Tăcerea lui Dumnezeu” provoacă o perplexitate fără sfârșit. Căci „Pentru a compensa torturarea unui «înger cu ochii triști» poate nu-i de ajuns să trimitem pe scaunul electric un demon cu ochii de gheață”. Milostivirea, înțelegem, este tranzitivitatea recunoștinței, difuzarea ei către Celălalt, transformarea noastră într-un fel de releu prin care energia darului pe care l-am primit este transmisă și sporită. Și asta într-o dialectică a dreptății și milostivirii. „Dumnezeul creștin e întâlnirea dintre milostivire și dreptate, în favoarea milostivirii”. Este citat Apostolul Iacov (2.13): „Îndurarea învinge dreptatea” („Și mila biruiește în fața judecății” în traducerea sinodală). Și în această biruință stă posibilitatea rugăciunii (dacă nu am crede în preeminența milei, rugăciunea nu ar avea sens). Și, mai departe, în lupta cu răul, dreptatea nu este suficientă pentru a restaura primatul binelui. Mila trebuie să împlinească și să o depășească. „iar unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Romani 5.20) Ilimitatul divin este iubirea, milostenia pe care ne-o acordă necondiționat. „Îngerul recunoștinței nu are niciodată mâinile goale și nu fuge dinaintea nimănui: în teritoriile abjecției umane nu există o linie de frontieră extremă dincolo de care i s-a interzis să se aventureze”. Misterul iubirii divine se exprimă fără rest în libertatea fără limite a îngerului recunoștinței. „Îngerul care în sine e întotdeauna înger al recunoștinței, devine atunci înger al milostivirii pentru noi ne poate învăța să regăsim drumul recunoștinței, care trece prin calea iertării și a împăcării”. Deci, la un capăt al drumului hermeneutic se află darul, la celălalt caritatea. Energia dintre ele ia forma recunoștinței. Antropologic, traseul acesta (căci deși nu avem de-a face cu o carte de morală ori psihologie a recunoștinței, este o carte cu profunde implicații în cotidian) se înfundă în lumea modernă prin ceea ce mai toți specialiștii au numit, cu expresia cu I. P. Culianu „castrarea imaginarului religios”. Luigi Alici spune: „Astăzi, mai ales datorită Conciliului, am făcut pași incontestabili înainte pe planul catehezei și formării creștine, însă ne simțim orfani de un imaginar religios, rodul unei sinteze coerente de principii, mărturii, narațiuni colective și scenarii reprezentative judicioase”. Ruptă de scenariul ei divino-uman originar, recunoștința își pierde substanța, rămâne simplu „gest” public. Politețe elementară. Dumnezeu este un da permanent și imuabil, omul este nu-ul ontologic și istoric. De aceea nu-ul va fi răscumpărat integral de Marea Afirmație. „Nu putem să încătușăm evenimentul extraordinar al răscumpărării, o adevărată «a doua creație», în scheme legalisto-sacrifiale, ori să-l dizolvăm într-o «cumsecădenie» de doi lei. Isus Cristos a ales calea întrupării devenind în toate asemenea nouă, afară de păcat (Evrei 4.15), nu oferindu-se ca jertfă așa cum se plătește o poliță, nici afișându-se într-un act de magie supranaturală, ci răsturnând chiar termenii jertfirii sale predarea de bunăvoie prevalează asupra prinderii, darul vieții «dezincriminează anticipat» condamnarea la moarte”.
Închei aceste meditații în duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Evanghelia zilei (Matei 25, 31-46) vorbește despre difuziunea verticală a milostivirii care aparent se desfășoară doar în plan orizontal. În această schimbare neprevăzută și neștiută de traiectorie apare spontaneitatea, nepremeditarea Recunoștinței: „A vedea, a simți și a sări în ajutor sunt unul și același lucru”. Ajungem astfel la ambiguitatea memoriei: pe de o parte să nu uiți datoria recunoștinței, pe de altă parte să uiți, în sensul de să ierți. „Nu iertăm fiindcă uităm, ci uităm fiindcă iertăm. Uitarea nu e un eveniment, iertarea, da”. Vladimir Jankélévitch sublinia și el această fundamentală spontaneitate a iertării care trebuie să survină dincolo de orice circumstanțe. „Iertarea /…/iartă dintr-o dată și dintr-o singură pornire indivizibilă, și grațiază pe de-a-ntregul; dintr-o singură mișcare radicală și de neînțeles, iertarea șterge totul, mătură totul, uită totul/…/ Iertarea nu numai că iartă infinit mai multe greșeli decât a săvârșit vinovatul, dar iartă toate greșelile pe care le-ar putea săvârși sau pe care le va mai săvârși acest vinovat….” (Jankélévitch , Iertarea, 1998, pp. 186-187). Lumea se ordonează după această axă. „Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat” ne spune Psalmul 84.11.
Există un înger al recunoștinței, chiar dacă nu ne vizitează uneori. „Se poate ca îngerul milostivirii care mi-a fost trimis mie să se fi oprit în mijlocul acelei mulțimi anonime și nesfârșite de «oameni fără». Poate din când în când ar trebui să-l căutăm noi pe el”.

 

 

Note
1 Îngerul Recunoștinței. Meditații spirituale; ed. Eikon, 2020, traducere din limba italiană Cornelia Dumitru.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg